Răspunderea părintească - încredințarea copilului și dreptul de vizită

1 Ce înseamnă în termeni practici termenul juridic „răspundere părintească”? Care sunt drepturile şi obligaţiile titularului răspunderii părinteşti?

Înțelesul răspunderii părintești și durata acesteia

Răspunderea părintească constă în drepturile și îndatoririle care le revin părinților față de copiii lor. Răspunderea părintească se exercită asupra copiilor până când aceștia ating vârsta majoratului sau până la emancipare. Vârsta majoratului este de 18 ani. Minorii care au împlinit vârsta de 16 ani pot deveni emancipați prin căsătorie.

Drepturile și obligațiile titularului răspunderii părintești

Răspunderea părintească include următoarele drepturi şi îndatoriri ale părinților față de copiii lor (Articolele 1877 – 1920-C din Codul civil):

• de a-i educa pe copii prin oferirea de formare generală și profesională, mai ales pentru copiii cu deficiențe fizice și mentale;
• de a sprijini dezvoltarea fizică și mentală a copiilor, în funcție de mijloacele de care dispun părinții;
• de a-i întreține pe copii și de a suporta cheltuielile legate de siguranța, sănătatea și educația lor;
• de a-i reprezenta pe copii;
• de a acționa ca administrator al bunurilor copiilor cu aceeași grijă cu care își administrează propriile bunuri;
• de a le fi încredințați copiii și de a stabili reședința acestora;
• de a obține înapoierea copiilor, prin recurgerea la o autoritate publică, dacă este necesar, în cazul în care aceștia părăsesc casa părintească sau sunt mutați din aceasta;
• de a decide cu privire la educația religioasă a copiilor cu vârsta sub 16 ani;
• în funcție de gradul de maturitate al copiilor, de a ține seama de opinia lor cu privire la aspecte importante legate de familie și de a recunoaște autonomia acestora în organizarea propriei lor vieți.

Pe de altă parte,

• copiii au o îndatorire de respect față de părinții lor;
• copiii nu pot părăsi casa părintească sau casa stabilită de părinți pentru ei și nici nu pot fi mutați din aceasta;
• părinții nu sunt obligați să își întrețină copiii sau să suporte costurile aferente siguranței, sănătății și educației acestora în măsura în care copiii pot acoperi astfel de costuri din veniturile provenite din munca lor sau din alte venituri;
• părinții pot utiliza veniturile din bunurile copilului pentru a acoperi cheltuielile privind întreținerea, siguranța, sănătatea și educația acestuia, precum și, în limite rezonabile, alte nevoi ale vieții de familie;
• părinții nu sunt obligați să garanteze ca administratori pentru bunurile copiilor lor, cu excepția cazului în care este vorba despre valori mobiliare, iar instanța, având în vedere valoarea bunurilor, consideră acest lucru necesar.

Următoarele sunt valabile în circumstanțe excepționale:

• actele de administrare sau de înstrăinare a bunurilor pe care un copil în vârstă de peste 16 ani le-a dobândit prin munca sa;
• actele juridice specifice vieții de zi cu zi a minorului care, fiind în același timp în sfera capacității lor naturale, implică doar cheltuieli sau vânzări de bunuri de importanță minoră;
• actele juridice care au legătură cu profesia, arta sau meseria pe care minorul a fost autorizat să o practice sau cele practicate în exercitarea unei astfel de profesii, arte sau meserii.

(Pentru actele care țin de profesia, arta sau meseria minorului și pentru actele practicate în exercitarea acestei profesii, arte sau meserii, sunt eligibile numai bunurile de care minorul poate dispune liber.)

Bunurile deținute de părinți:

• părinții au drept de proprietate asupra bunurilor pe care minorul care locuiește cu aceștia le acumulează prin activitatea desfășurată pentru părinții săi și cu utilizarea de mijloace sau capital aparținând părinților;
• părinții trebuie să acorde copilului o parte din bunurile acumulate sau, în caz contrar, să îi ofere compensație pentru munca sa; îndeplinirea acestei obligații nu poate fi însă solicitată în instanță.

Venituri din bunurile copilului:

• părinții pot utiliza veniturile din bunurile copilului pentru a acoperi cheltuielile privind întreținerea, siguranța, sănătatea și educația acestuia, precum și, în limite rezonabile, alte nevoi ale vieții de familie;
• în cazul în care doar unul dintre părinți exercită răspunderea părintească, utilizarea veniturilor copilului îi revine părintelui respectiv, în condițiile prevăzute de lege;
• utilizarea veniturilor din bunurile pe care copilul le poate dobândi în mod legitim prin succesiune (rezerva succesorală) nu poate fi exclusă de donator sau de testator.

Limitări ale răspunderii părintești

Părinții nu administrează:

• bunurile copilului care provin dintr-o succesiune de la care părinții au fost excluși din cauza nedemnității succesorale sau a dezmoștenirii acestora;
• bunurile obținute de copil prin donație sau succesiune împotriva voinței părinților;
• bunurile care au fost lăsate sau donate copilului, cu excluderea administrării acestora de către părinți;
• bunurile achiziționate de către un copil în vârstă de peste 16 ani de pe urma muncii sale.

În calitate de reprezentanți ai copilului, părinții nu pot, fără autorizarea instanței:

• să înstrăineze sau să greveze bunuri, cu excepția cazurilor de înstrăinare cu titlu oneros a unor bunuri perisabile sau supuse degradării (această restricție nu include utilizarea fondurilor sau a capitalului minorului pentru achiziționarea de bunuri);
• să voteze la adunările generale ale societății în cadrul dezbaterilor privind dizolvarea societății respective;
• să achiziționeze o unitate industrială sau comercială sau să continue să folosească ceea ce copilul a primit prin moștenire sau donație;
• să investească într-o societate sub forma unei societăți în comandită simplă sau în comandită pe acțiuni;
• să își asume obligații în monedă străină sau obligații care rezultă din orice titlu transferabil prin avizare;
• să garanteze sau să preia datoriile altora;
• să se implice în facilități de credit;
• să își asume obligații a căror executare trebuie să aibă loc după vârsta majoratului;
• să cesioneze drepturi de creanță;
• să renunțe la moștenirea legală sau testamentară;
• să accepte moștenirea legală, donații sau moștenirea testamentară cu sarcină sau să fie de acord cu partajul extrajudiciar;
• să închirieze bunuri pentru o perioadă mai mare de șase ani;
• să convină sau să solicite în instanță partajul bunurilor aflate în coproprietate indivizibilă sau lichidarea și distribuirea activelor societății;
• să negocieze o tranzacție sau să încheie convenții de arbitraj în temeiul actelor menționate în alineatele precedente sau să negocieze un acord cu creditorii.

Părinții nu pot, fără autorizarea instanței:

• să încheie un contract de leasing sau să dobândească, în mod direct sau printr-un intermediar, chiar și în cadrul unei licitații publice, bunuri sau drepturi ale copilului care fac obiectul răspunderii părintești;
• să devină cesionari de creanțe sau de alte drepturi în legătură cu copiii, cu excepția cazurilor de subrogație legală, achiziție în procesul de inventariere sau partaj aprobat de instanță.

Încetarea administrării

• Părinții trebuie să transmită copilului, de îndată ce acesta atinge vârsta majoratului sau devine emancipat, toate bunurile care îi aparțin acestuia.
• Atunci când răspunderea părintească sau administrarea încetează din alte motive, bunurile trebuie să fie transmise reprezentantului legal al copilului.
• Bunurile mobile trebuie să fie înapoiate în aceeași stare în care s-au găsit. În cazul în care acestea nu mai există, părinții trebuie să plătească contravaloarea acestora, cu excepția cazului în care au fost consumate prin utilizarea lor curentă de către copii sau au dispărut din motive neimputabile părinților.

2 Ca regulă generală, cine are răspundere părintească asupra unui copil?

Răspunderea părintească în cadrul căsătoriei

• În cadrul căsătoriei, ambii părinți exercită răspunderea părintească.
• Părinții exercită răspunderea părintească de comun acord. În cazul în care nu se ajunge la un acord cu privire la chestiuni de importanță deosebită, fiecare dintre părinți se poate adresa unei instanțe judecătorești, care va încerca concilierea.
• Dacă procedura de conciliere menționată la alineatul anterior nu este posibilă, instanța ascultă copilul înainte de a decide, cu excepția cazurilor în care circumstanțe grave nu recomandă acest lucru.

Actele îndeplinite de către unul dintre părinți

• Dacă unul dintre părinți îndeplinește un act care face parte din exercitarea răspunderii părintești, se presupune că acesta acționează de comun acord cu celălalt părinte, cu excepția cazului în care legea impune în mod expres consimțământul ambilor părinți sau în cazul în care este vorba despre un act de importanță deosebită.
• Lipsa unui acord nu este opozabilă unui terț care acționează cu bună credință.
• Partea terță trebuie să refuze să intervină într-un act îndeplinit de către unul dintre părinți în cazurile în care acordul nu poate fi prezumat sau atunci când unul dintre părinți este conștient de opoziția celuilalt.

Exercitarea în comun a răspunderii părintești de către singurul părinte al copilului și soțul sau partenerul declarat al părintelui respectiv

• În cazul în care filiația este stabilită numai față de unul dintre părinți, răspunderea părintească se poate atribui, prin hotărâre judecătorească, soțului sau partenerului declarat al acestuia, cei doi exercitând-o în comun.
• Exercitarea în comun a răspunderii părintești în acest caz depinde de cererea depusă de către părinte și de soțul sau partenerul declarat al acestuia.

Instanța trebuie, ori de câte ori este posibil, să asculte minorul.

3 Dacă părinţii nu sunt capabili sau nu vor să-şi exercite răspunderea părintească asupra copiilor lor, poate fi numită o altă persoană în locul lor ?

Da, după cum urmează:

În cazul în care unul dintre părinți sau ambii părinți nu sunt în măsură să exercite răspunderea părintească

În cazul în care unul dintre părinți nu este capabil să exercite răspunderea părintească din cauza absenței, a incapacității sau a unui alt impediment stabilite de către o instanță judecătorească, celălalt părinte trebuie să exercite răspunderea părintească. În cazul în care celălalt părinte este împiedicat să exercite răspunderea părintească printr-o hotărâre judecătorească, răspunderea trebuie exercitată de persoanele următoare în ordinea preferințelor (articolul 1903 din Codul civil):

• soțul sau partenerul declarat al unuia dintre părinți;
• o persoană din familia unuia dintre părinți.

Aceste norme se aplică, de asemenea, mutatis mutandis, atunci când filiația este stabilită numai față de unul dintre părinți.

Decesul unuia dintre părinți

În caz de deces al unuia dintre părinți, exercitarea răspunderii părintești revine părintelui supraviețuitor.

Cazurile în care minorul este supus instituirii obligatorii a tutelei:(articolul 1921 din Codul civil):

• în cazul în care părinții au murit;
• în cazul în care părinții nu au dreptul să-și exercite răspunderea părintească în ceea ce privește supravegherea, creșterea și educarea copilului;
• în cazul în care părinții au fost decăzuți din exercițiul autorității părintești pentru o perioadă mai mare de șase luni;
• în cazul în care părinții nu sunt cunoscuți.

Notă: decăderea din exercițiul răspunderii părintești se poate referi numai la tutela copilului sau numai la administrarea bunurilor acestuia sau poate cuprinde ambele aspecte.

Cazuri în care este instituit sistemul de administrare a bunurilor copilului (articolul 1921 din Codul civil):

• în cazul în care părinților li s-a exclus, interzis sau suspendat exercițiul administrării tuturor bunurilor minorului sau a unora dintre acestea printr-un alt titlu sau în cazul în care administratorul nu a fost desemnat;
• atunci când autoritatea competentă pentru desemnarea tutorelui încredințează, în tot sau în parte, administrarea bunurilor copilului unei alte persoane.

Tutela și administrarea bunurilor la inițiativa instanței judecătorești:

ori de câte ori una dintre situațiile indicate mai sus, care constituie un motiv de instituire a tutelei sau de administrare a bunurilor, se aplică unui minor, instanța trebuie, din oficiu, să instituie tutela sau administrarea bunurilor;

orice autoritate administrativă sau judiciară sau ofițer de stare civilă care ia cunoștință, în exercitarea atribuțiilor sale, de existența unor astfel de situații trebuie să înștiințeze instanța competentă cu privire la acestea.

Modul în care se exercită tutela și administrarea bunurilor copilului

Tutela este exercitată de către un tutore și consiliul de familie. Tutorele are aceleași drepturi și obligații ca părinții, însă cu modificările și restricțiile stabilite prin lege (Articolele 1927 – 1950 din Codul civil).

Administrarea bunurilor este exercitată de unul sau mai mulți administratori și, dacă este instituită tutela, de către consiliul de familie.

Tutela și administrarea bunurilor sunt exercitate sub supravegherea instanței.

Este de datoria instanței să confirme sau să desemneze tutorii, administratorii de bunuri și membrii consiliului de familie.

Cine poate fi tutore

Părinții pot desemna un tutore pentru copiii lor. Numirea trebuie confirmată de către instanță. În cazul în care părinții nu au desemnat un tutore sau numirea nu a fost confirmată, sarcina de a numi un tutore revine instanței, după ce aceasta a audiat consiliul de familie.

Înainte de numirea tutorelui, instanța trebuie să audieze minorul.

Instanța trebuie să aleagă tutorele din rândul:

• rudelor sau membrilor de familie ai minorului;
• persoanelor care au grijă în fapt de minor sau care îngrijesc copilul minor;
• persoanelor care au dat dovadă de afecțiune față de copil.

Cine nu poate fi tutore

Următoarele persoane nu pot fi tutore (articolul 1933 din Codul civil):

• minorii care nu au devenit emancipați;
• persoanele care au fost declarate ca lipsite de discernământ, chiar dacă acestea nu sunt sub tutelă care implică limitări în exercitarea drepturilor personale;
• persoane cu conduită proastă sau care nu au o sursă cunoscută de venituri;
• cele cărora li s-a interzis sau suspendat, pe deplin sau în parte, exercițiul răspunderii părintești;
• cele care au fost eliberate sau suspendate din funcția de tutore sau din poziția de membru al consiliului de familie din cauza neîndeplinirii obligațiilor care le revin;
• cele divorțate sau separate juridic de persoane și de bunuri din vina lor;
• cele care au o acțiune care se află pe rol împotriva minorului sau părinților acestuia sau care au avut o astfel de acțiune în ultimii cinci ani;
• cele ale căror părinți, copii sau soți (soții) au o acțiune împotriva minorului sau părinților acestuia sau care au avut o astfel de acțiune în ultimii cinci ani;
• cele care sunt dușmani personali ai minorului sau ai părinților acestuia;
• cele care au fost refuzate de către tatăl sau mama minorului în aceleași condiții ca în cazul în care ar numi un tutore;
• reprezentanți ai instanței judecătorești sau ai Ministerului Public (Ministério Público) care îndeplinesc funcții în circumscripția unde copilul își are adresa înregistrată sau în care sunt situate bunurile acestuia;
• adulții aflați sub tutelă, persoanele insolvente sau cărora li s-a interzis ori suspendat exercițiul răspunderii părintești sau au fost eliberate din funcția de tutore în ceea ce privește administrarea bunurilor pot fi desemnate în calitate de tutore, cu condiția să fie responsabile numai cu privire la încredințarea și supravegherea, creșterea și educarea minorului ca persoană sau dacă măsurile legate de tutelă permit acest lucru.

Cine poate fi administrator

Normele menționate mai sus cu privire la alegerea tutorelui și la interzicerea exercitării acestui rol se aplică, de asemenea, administratorului, cu excepția cazului în care legea prevede altfel.

În plus, următoarele persoane nu pot fi administratori (articolul 1970 din Codul civil):

• persoanele insolvente și cele cărora li s-a interzis sau suspendat exercițiul răspunderii părintești sau care au fost eliberate din funcția de tutore în ceea ce privește administrarea bunurilor;
• cele condamnate în calitate de autori sau complici la infracțiunile de furt, tâlhărie, fraudă, abuz de încredere, faliment sau insolvență frauduloasă și, în general, infracțiunile contra patrimoniului.

Atribuirea răspunderii părintești din cauza incapacității de fapt a părinților de a o exercita

În cazul în care părinții se află în incapacitate de fapt de a-și exercita răspunderea părintească, Ministerul Public trebuie să ia măsurile necesare pentru a proteja minorul și poate, în acest scop, să numească o persoană care, în numele minorului, poate să încheie acte juridice care sunt urgente sau care aduc beneficii clare pentru minorul respectiv.

Limitarea exercițiului răspunderii părintești în situații de pericol pentru minor care nu implică interzicerea exercitării răspunderii părintești

Atunci când siguranța, sănătatea, învățătura morală sau educația unui minor sunt în pericol, dar nu este necesar să se interzică exercițiul răspunderii părintești, instanța poate, la cererea Ministerului Public sau a oricărei alte persoane, să ia măsuri adecvate pentru a proteja minorul (articolul 1918 din Codul civil).

Articolul 35 din Legea privind protecția copiilor și a tinerilor expuși riscului, aprobată prin Legea nr. 147/99 din 1 septembrie 1999, stabilește următoarele măsuri de promovare și de protecție a minorilor aflați în situații de risc:

• sprijin comun acordat părinților;
• sprijin comun acordat unui alt membru al familiei;
• încredințarea minorului unei persoane cu reputație bună;
• sprijin pentru o viață independentă;
• asistență maternală;
• îngrijire de tip rezidențial;
• încredințarea minorului unei persoane alese în vederea adopției, unei familii substitutive sau unei instituții în vederea adopției.

Atunci când există consimțământul părinților și minorul nu se opune, comisiile de protecție a copilului și a tinerilor (comissões de protecção de crianças e jovens) sunt competente să aplice măsurile de protecție și asistență pentru minori menționate anterior, fără intervenția instanței, cu excepția măsurii definitive indicate (încredințarea în vederea adopției), pe care o pot dispune numai instanțele judecătorești.

Comisiile de protecție a copilului și a tinerilor sunt instituții oficiale nejudiciare, autonome din punct de vedere financiar, care urmăresc să promoveze drepturile copiilor și tinerilor și să prevină sau să pună capăt situațiilor care le pot afecta siguranța, sănătatea, învățătura, educația sau dezvoltarea în ansamblu.

Atunci când a fost adoptată una dintre măsurile menționate mai sus, de către instanța judecătorească sau de către comisia pentru protecția copiilor și a tinerilor, părinții își mențin exercițiul răspunderii părintești cu privire la toate aspectele care nu sunt incompatibile cu măsura respectivă.

În cazul în care minorul a fost încredințat unui terț sau unei instituții de învățământ ori de îngrijire, se va stabili un sistem de vizite parentale, cu excepția cazului în care, în circumstanțe excepționale, aceasta ar contraveni interesului superior al copilului.

Ultima versiune a Legii privind protecția copiilor și a tinerilor expuși riscului poate fi consultată la adresa: http://www.pgdlisboa.pt/leis/lei_mostra_articulado.php?nid=545&tabela=leis

Limitarea exercițiului răspunderii părintești în situații periculoase pentru bunurile minorului, dar care nu implică interzicerea exercitării răspunderii părintești

Atunci când administrarea defectuoasă de către părinți pune în pericol bunurile copilului, dar nu este cazul interzicerii exercitării răspunderii părintești, instanța judecătorească poate, la cererea Ministerului Public sau a oricărei rude, să dispună măsurile pe care le consideră adecvate.

Ținând seama de valoarea bunurilor, instanța poate să solicite părinților, în special, următoarele:

• furnizarea conturilor;
• informații cu privire la administrarea și la starea bunurilor copilului

și, în cazul în care aceste măsuri nu sunt suficiente:

• furnizarea de garanții.

4 Dacă părinţii divorţează sau se despart, cum se stabileşte chestiunea răspunderii părinteşti pe viitor?

Exercitarea răspunderii părintești în caz de divorț, de separare de drept, de declarare a nulității sau de anulare a căsătoriei este reglementată în conformitate cu următoarele principii (articolul 1906 din Codul civil):

• răspunderea părintească cu privire la aspectele de importanță deosebită pentru viața copilului este exercitată în comun de către ambii părinți, în conformitate cu termenii căsătoriei, cu excepția cazurilor de urgență vădită, când oricare dintre părinți poate acționa singur, informând celălalt părinte de îndată ce este posibil;
• în cazul în care exercitarea în comun a răspunderii părintești cu privire la aspectele de importanță deosebită pentru viața copilului se dovedește a fi contrară intereselor copilului, instanța judecătorească hotărăște, prin decizie motivată, ca aspectele respective ale răspunderii părintești să fie exercitate de către unul dintre părinți;
• exercitarea răspunderii părintești cu privire la activitățile de zi cu zi ale copilului revine părintelui cu care acesta locuiește în mod obișnuit sau părintelui cu care acesta locuiește temporar; cu toate acestea, cel din urmă, în exercitarea responsabilităților sale, nu ar trebui să acționeze contrar celor mai relevante orientări educaționale, astfel cum sunt definite de către părintele cu care copilul locuiește în mod obișnuit;
• părintele care este responsabil cu exercitarea răspunderii părintești referitoare la activitățile de zi cu zi poate exercita el însuși această răspundere sau poate delega exercițiul acesteia;
• instanța va stabili reședința copilului și dreptul de vizită, în conformitate cu interesul superior al copilului, luând în considerare toate circumstanțele relevante, și anume orice înțelegere a părinților și dorința exprimată de fiecare dintre aceștia pentru dezvoltarea unei relații normale între copil și celălalt părinte;
• părintele care nu mai exercită răspunderea părintească, fie în totalitate, fie în parte, are dreptul de a fi informat cu privire la modul în care este exercitată această răspundere, în special în ceea ce privește educația și condițiile de trai ale copilului;
• instanța va decide întotdeauna în conformitate cu interesul superior al copilului, inclusiv menținerea unei relații strânse cu ambii părinți, promovarea și acceptarea înțelegerilor sau luarea deciziilor care favorizează numeroase posibilități pentru contactul cu ambii părinți și împărțirea responsabilităților între aceștia.

5 Dacă părinţii încheie un acord privind răspunderea părintească, ce formalităţi trebuie respectate pentru a face ca acordul să fie executoriu?

Pentru ca acordul cu privire la răspunderea părintească să fie obligatoriu din punct de vedere juridic, acesta trebuie să fie aprobat de instanță sau de ofițerul de stare civilă, în una dintre formele menționate la răspunsurile la întrebările 6 și 10.

6 Dacă părinţii nu pot ajunge la un acord privind chestiunea răspunderii părinteşti, care sunt căile alternative de rezolvare a conflictului fără prezentarea în instanţă?

Părțile pot să utilizeze modalități alternative de soluționare a conflictului, fie înainte de a solicita intervenția instanței, fie în cadrul acțiunilor în justiție.

Medierea anterioară intervenției unei instanțe

Principiul medierii voluntare

Înainte de a introduce o acțiune în instanță, părinții pot recurge la medierea familială, publică sau privată, pentru a ajunge la un acord privind răspunderea părintească.

În Portugalia, medierea este voluntară. Părțile implicate în conflictele familiale legate de copii pot, de comun acord, să utilizeze medierea familială, publică sau privată, înainte de a iniția o acțiune în justiție. Odată ce acțiunea a fost introdusă, instanța poate, de asemenea, să îndrume părțile către mediere, dar nu poate impune acest lucru dacă părțile nu sunt de acord sau au obiecții.

Aprobarea obligatorie a acordului

Odată ce s-a ajuns la un acord ca urmare a medierii, pentru ca acesta să fie obligatoriu și executoriu, părțile trebuie să solicite aprobarea sa de către instanța judecătorească sau de ofițerul de stare civilă, după caz.

Acțiunile în materie de dreptul familiei care intră în sfera de competență a ofițerului de stare civilă necesită acordul prealabil al părților, în caz contrar acestea intrând în sfera de competență a instanțelor.

Serviciile de stare civilă sunt competente să aprobe acordul cu privire la răspunderea părintească numai atunci când acesta este anexat la un acord privind divorțul sau separarea de drept încheiat de comun acord. Înainte de aprobarea de către ofițer, Ministerul Public emite un aviz cu privire la acord, în măsura în care acesta se referă la răspunderea părintească privind copilul minor.

În cazul în care medierea familială are loc înainte de înaintarea acțiunii și se limitează exclusiv la soluționarea aspectelor referitoare la răspunderea părintească privind copilul minor (fără ca acordul să fie anexat la acordul de divorț sau de separare de drept), aprobarea acordului respectiv trebuie să fie solicitată de către părți instanței competente.

Medierea privată

În cazul în care părțile recurg la medierea privată, acestea vor trebui să plătească onorariul mediatorului. Cuantumul acestui onorariu, regulile și calendarul medierii sunt stabilite în acordul de mediere semnat de părți și mediator la începutul medierii. Ministerul Justiției pune la dispoziția părților care doresc să aleagă un mediator privat o listă a mediatorilor, disponibilă pe site-ul: https://dgpj.justica.gov.pt/Portals/31/GRAL_Media%E7%E3o/Lista-mediadores-privada_18.09.2020.pdf.

Medierea publică

Pentru a utiliza medierea publică, părțile ar trebui să contacteze biroul de soluționare alternativă a litigiilor din cadrul Direcției generale pentru politică în materie de justiție (Direcção Geral da Política de Justiça) și să solicite programarea unei sesiuni premergătoare medierii. Aceasta se poate face prin telefon, e-mail sau printr-un formular electronic. La sesiunea publică premergătoare medierii, părțile și mediatorul semnează un acord de mediere. Se stabilește durata, se programează sesiunile și se explică normele de procedură. Costul medierii familiale publice este de 50 EUR pentru fiecare dintre părți, indiferent de numărul de ședințe programate. Acest onorariu de 50 EUR este plătit de fiecare dintre părți la începutul medierii publice. Onorariile mediatorilor publici nu sunt suportate de către părți. Acestea sunt plătite de Direcția generală pentru politică în materie de justiție, după un barem stabilit prin lege.

Sesiunile de mediere publică pot avea loc la sediul Direcției generale pentru politică în materie de justiție sau în spațiile puse la dispoziție în localitatea în care părțile își au reședința.

În cazul medierii publice, părțile pot alege un mediator din rândul celor care figurează pe lista mediatorilor publici. Lista mediatorilor publici poate fi consultată pe site-ul web menționat mai sus. În cazul în care părțile nu aleg un mediator, biroul de soluționare alternativă a litigiilor din cadrul Direcției generale pentru politică în materie de justiție indică unul dintre mediatorii din lista de mediatori publici, în ordinea numerotării și ținând seama de proximitatea față de zona de reședință a părților. De regulă, desemnarea se face electronic.

Asistență juridică

În cazul în care părțile beneficiază de asistență juridică, această asistență poate acoperi cheltuielile de mediere.

Medierea și audierile tehnice specializate în cadrul procedurilor judiciare

Dacă părțile sesizează instanța, vor fi inițiate proceduri civile pentru reglementarea exercitării răspunderii părintești, în cadrul cărora judecătorul începe prin a stabili o întrevedere cu părinții.

În cazul în care părinții nu pot ajunge la un acord în cursul întrevederii, judecătorul o va suspenda pentru o perioadă maximă de două până la trei luni, în funcție de caz, și îndrumă părinții să recurgă la mediere (dacă aceștia sunt de acord să folosească această metodă) sau la o audiere tehnică specializată (care poate fi impusă părinților ca obligatorie).

La sfârșitul perioadei respective, judecătorul este informat cu privire la rezultatele medierii sau ale audierii tehnice specializate și va stabili o dată pentru continuarea întâlnirii în vederea încheierii și/sau aprobării acordului.

În cazul în care, la sfârșitul acestei etape, părinții nu pot ajunge la un acord, urmează etapă contencioasă a procedurii - părinții sunt înștiințați să își depună memoriile și să prezinte dovezi, urmate de o anchetă și de o hotărâre judecătorească.

Informațiile disponibile despre mediere pot fi consultate pe site-ul web: https://dgpj.justica.gov.pt/Resolucao-de-Litigios/Mediacao

7 Dacă părinţii se prezintă în instanţă, asupra căror chestiuni legate de copil poate judecătorul să decidă?

Cu titlu introductiv, este important de subliniat că în Portugalia, în caz de divorț, separare, anulare a căsătoriei, precum și în cazurile în care nu există o căsătorie sau părinții nu locuiesc împreună, decizia cu privire la exercitarea răspunderii părintești trebuie să fie luată întotdeauna pe baza a trei aspecte fundamentale: încredințarea minorului, regimul de vizitare și întreținerea datorată copilului minor. Cu alte cuvinte, obligația de a oferi întreținere unui copil minor este considerată a fi una dintre îndatoririle subsumate răspunderii părintești, iar aceasta este reglementată, în principiu, împreună cu celelalte aspecte ale răspunderii părintești, deși, în anumite cazuri, poate fi introdusă o acțiune în justiție numai în vederea stabilirii și modificării întreținerii datorate unui copil.

Instanța poate decide cu privire la următoarele aspecte:

• instituirea tutelei și administrarea de bunuri;
• numirea unei persoane care să gestioneze afacerile în numele minorului și, în plus, desemnarea unui mandatar care să reprezinte, în afara instanței, copilul asupra căruia se exercită răspunderea părintească;
• reglementarea exercitării răspunderii părintești și cunoașterea chestiunilor care au legătură cu aceasta;
• stabilirea obligației de întreținere datorate minorilor și copiilor în vârstă de peste 18 ani sau emancipați care își continuă educația academică sau profesională;
• pregătirea și judecarea executării obligației de întreținere;
• dispunerea predării judiciare a unui copil;
• autorizarea reprezentantului legal al minorului pentru a îndeplini anumite acte, confirmarea actelor care au fost efectuate fără autorizare și luarea de măsuri pentru acceptarea de cadouri;
• stabilirea protecției pe care părinții trebuie să le-o ofere copiilor care sunt încă minori;
• dispunerea interzicerii totale sau parțiale a exercitării răspunderii părintești, precum și stabilirea unor limite în acest sens;
• efectuarea din oficiu a unei verificări a maternității și a paternității;
• luarea unei decizii referitoare la numele și prenumele copilului minor, în cazul unui dezacord între părinți;
• stabilirea relației de încredințare civilă (apadrinhamento civil) și ordonarea revocării unei astfel de decizii;
• reglementarea interacțiunilor copilului cu frații/surorile și ascendenții săi;
• în cazul în care nu este instituită tutela sau administrarea de bunuri, stabilirea remunerației tutorelui sau a administratorului, luarea la cunoștință a unei situații de dispensă, exonerare sau de înlăturare a tutorelui, a administratorului sau a unui membru al consiliului de familie, solicitarea și evaluarea conturilor, autorizarea înlocuirii ipotecii legale și stabilirea consolidării și înlocuirii garanției furnizate, precum și numirea unui tutore ad-hoc pentru a reprezenta copilul minor în afara instanței;
• numirea unui tutore ad-hoc care să reprezinte minorul în toate procedurile de tutelă;
• luarea unei decizii cu privire la consolidarea și înlocuirea garanției oferite copiilor minori;
• solicitarea și evaluarea conturilor pe care părinții trebuie să le prezinte.

8 Dacă instanţa hotărăşte că un părinte va avea custodia exclusivă a unui copil, aceasta înseamnă că el sau ea poate decide asupra tuturor chestiunilor legate de copil fără îl consulte pe celălalt părinte în prealabil?

Chiar dacă minorul este încredințat doar unui singur părinte, răspunderea părintească cu privire la chestiuni de importanță deosebită pentru viața copilului revine ambilor părinți, cu excepția cazului în care hotărârea prevede că un astfel de exercițiu aparține exclusiv unuia dintre ei (articolul 1906 din Codul civil).

În ceea ce privește celelalte aspecte ale întrebării, răspunsul a fost deja abordat în detaliu în răspunsul la întrebarea 4.

9 Dacă instanţa hotărăşte că părinţii vor avea custodia comună a unui copil, ce înseamnă aceasta în practică?

În practică, încredințarea comună înseamnă că:

• răspunderea părintească este exercitată în comun de către ambii părinți, care vor decide cu privire la aspecte legate de viața copilului, în aceleași condiții ca și când ar fi căsătoriți;
• copilul poate locui alternativ la fiecare dintre părinți.

10 Cărei instanţe sau autorităţi ar trebui să mă adresez dacă vreau să depun o cerere privind răspunderea părintească? Ce formalităţi trebuie respectate şi ce acte trebuie să ataşez la cererea mea?

Modalitățile procedurale de introducere a unei acțiuni referitoare la răspunderea părintească

Procedurile privind îngrijirea și protecția

În cazul în care minorul se află într-o situație care ar putea pune în pericol securitatea, sănătatea, învățătura morală sau educația acestuia, iar dacă exercitarea răspunderii părintești a fost limitată prin aplicarea uneia dintre măsurile de îngrijire și protecție menționate în răspunsul la întrebarea 3, vor fi inițiate proceduri privind îngrijirea și protecția care intră în sfera de competență a comisiilor pentru protecția copiilor și a tinerilor sau a instanțelor, după caz.

Procedurile civile privind tutela

În celelalte cazuri menționate în răspunsul la întrebarea 7 privind reglementarea exercițiului răspunderii părintești, se va iniția o procedură civilă privind tutela, care intră în sfera de competență a instanțelor.

Proceduri din sfera de competență a serviciilor de stare civilă

În cazul în care există un acord privind reglementarea exercițiului răspunderii părintești, chiar dacă acesta este anexat sau nu la acordul de separare de drept sau de divorț, se depune un dosar la serviciul de stare civilă. Ofițerului de stare civilă îi revine obligația de a aproba acordul privind răspunderea părintească, după primirea avizului Ministerului Public.

Notă: În cazul în care este inițiată o procedură de divorț fără consimțământul celuilalt soț, instanța este competentă, iar procedura devine o procedură specială de divorț fără consimțământul celuilalt soț. În cazul în care, în cursul acțiunii, părțile ajung la un acord, instanța transformă acțiunea într-o procedură de divorț de comun acord și aprobă acordurile, inclusiv cu privire la răspundere părintească, dacă există copii minori.

Formalități și documente care trebuie anexate (acestea variază în funcție de caz și de autoritatea competentă):

Procedură privind îngrijirea și protecția inițiată de comisia pentru protecția copiilor și a tinerilor

• Procedura începe la data primirii comunicării scrise sau la înregistrarea rapoartelor orale sau a faptelor de care comisia are cunoștință.
• Situațiile de risc ridicat pot fi raportate de către orice persoană, de entitățile care dețin competența în chestiuni ce țin de copii și tineri, de către minori înșiși, de către părinți, de reprezentantul legal ori de persoana căreia îi este încredințat în fapt copilul.
• Procedura comisiei pentru protecție include colectarea de informații, cercetările și analizele necesare și adecvate pentru stabilirea situației, motivele care stau la baza deciziei, aplicarea măsurii respective și punerea sa în aplicare.
• Procedura este organizată într-o manieră simplificată, în cadrul căreia măsurile și anchetele efectuate sau solicitate de comisia pentru protecție, constituind baza pentru punerea în aplicare a măsurilor menționate la alineatul anterior, sunt înregistrate în ordine cronologică.
• În ceea ce privește fiecare procedură, procesul decizional este transcris sub formă de rezumat, împreună cu expunerea sa de motive.

Procedura în instanță privind îngrijirea și protecția

• Procedura începe la primirea unei cereri inițiale depuse de Ministerul Public, de către părinți, de reprezentant legal, de tutorii de fapt sau de copiii cu vârsta de peste 12 ani.
• Procedura constă în anchetă, proceduri judiciare, hotărâre și etapele de executare a măsurii.
• Nu este obligatoriu pentru niciuna dintre părți să numească, în primă instanță, un avocat, cu excepția situațiilor următoare, în cazul în care instanța trebuie să desemneze în mod obligatoriu un avocat pentru minor: în cazul în care interesul superior al minorului și cele ale părinților săi, ale reprezentantului legal sau ale tutorelui sunt divergente; în cazul în care minorul solicită acest lucru; în cadrul procedurilor judiciare în care minorul trebuie să fie reprezentat întotdeauna de un avocat sau de un reprezentant desemnat.

Procedura civilă privind tutela

• Procedura începe la inițiativa Ministerului Public, a copilului în vârstă de peste 12 ani, a ascendenților, a fraților/surorilor sau a reprezentantului legal al minorului.
• Este responsabilitatea Ministerului Public să reprezinte minorul în instanță, să acționeze în numele acestuia, să solicite reglementarea răspunderii părintești, precum și să apere interesul superior al copilului.
• Aceasta este o procedură de jurisdicție voluntară care începe cu o cerere depusă la instanță și atunci când există o contestație.
• În cazul în care legea nu prevede altfel, în cerere și în contestație părțile trebuie să ofere o listă a martorilor și să solicite toate dovezile.
• Instanța este consiliată de echipe tehnice multidisciplinare.
• Copilul are dreptul de a fi audiat. În acest scop, judecătorul evaluează, prin ordonanță, capacitatea copilului de a înțelege problemele, putându-se baza pe consiliere tehnică.
• În cursul audierii, judecătorul ascultă copilul, părțile, membrii de familie și alte persoane pe care le consideră relevante.
• Decizii provizorii și asigurătorii pot fi pronunțate în orice stadiu al procedurii.
• În orice etapă a procedurii, judecătorul poate dispune intervenția serviciilor publice sau private de mediere, dacă părțile sunt de acord să recurgă la mediere.
• În special, în procedurile care reglementează răspunderea părintească se organizează o întrevedere cu părinți, iar dacă aceștia nu ajung la un acord în cursul întrevederii, instanța îi îndrumă să recurgă la mediere (dacă părinții acceptă acest lucru) sau la o audiere tehnică specializată. Numai în cazul în care nu este posibilă încheierea unui acord prin niciunul dintre aceste mijloace, urmează expunerea faptelor, ancheta, audierea și hotărârea judecătorească.
• Părțile au dreptul de a cunoaște informațiile oferite în cadrul consilierii tehnice și alte dovezi și avize incluse în procedură; părțile pot solicita clarificări, pot adăuga alte elemente de probă sau pot cere să se solicite informații. Judecătorul poate să respingă astfel de cereri printr-o ordonanță definitivă, dacă acesta consideră ca ele sunt inutile, imposibile sau dilatorii.
• Atunci când are loc audierea, aceasta este întotdeauna înregistrată.
• Se furnizează motivele care au stat la baza deciziei instanței.
• Este obligatoriu să se numească un avocat numai în faza căilor de atac. Cu toate acestea, în primă instanță, numirea unui avocat pentru copil este obligatorie în următoarele cazuri: în cazul în care interesul superior al minorului și cele ale părinților săi, ale reprezentantului legal sau ale tutorelui sunt divergente; atunci când un copil cu un nivelul corespunzător de maturitate solicită acest lucru instanței.
• Cu excepția cazului în care se prevede expres altfel, căile de atac pot fi formulate împotriva deciziilor pronunțate, definitive sau provizorii, referitoare la punerea în aplicare, modificarea sau încetarea măsurilor civile privind tutela.
• Ministerul Public și părțile, părinții, reprezentantul legal și persoana căreia îi este încredințat în fapt copilul pot formula o cale de atac.
• Căile de atac sunt tratate și judecate precum în materie civilă, cu un termen de 15 zile pentru formularea cererilor și a răspunsului.
• Căile de atac au doar un efect devolutiv, cu excepția cazului în care instanța decide altfel.

Proceduri din sfera de competență a serviciilor de stare civilă

În cazurile în care acordul cu privire la răspunderea părintească este anexat la acordul de divorț sau de separare de drept, trebuie depuse următoarele documente:

• procesul de separare de drept sau de divorț prin acord comun este inițiat printr-o cerere semnată de către soți sau de către reprezentanții lor legali la serviciul de stare civilă;
• cererea este examinată în ceea ce privește bunurile comune, acordul de divorț, obligația de întreținere între soți și desemnarea locuinței familiei, în plus față de acordul cu privire la exercitarea răspunderii părintești, atunci când există copii minori și nu există nicio reglementare judiciară anterioară;
• în urma cererii, baza de date a serviciului de stare civilă este consultată imediat și în mod automat, iar documentele necesare sunt incluse în baza de date, pentru a se putea corobora certificatul de căsătorie al părților interesate cu încheierea oricărei convenții matrimoniale declarată în fața ofițerului de stare civilă, cu excepția cazurilor în care regimul de proprietate este indicat în certificatul de căsătorie;
• după primirea cererii, ofițerul de stare civilă informează soții despre existența serviciilor de mediere familială;
• atunci când se ajunge la un acord cu privire la exercitarea răspunderii părintești față de copiii minori, cazul este trimis la parchetul de pe lângă instanța regională (judicial de primeira instância), competentă să soluționeze această chestiune în jurisdicția în care se află serviciul de stare civilă, astfel încât să poată pronunța o decizie cu privire la acord în termen de 30 de zile;
• în cazul în care parchetul consideră că acordul nu protejează în mod adecvat interesele minorilor, solicitanții pot modifica acordul în consecință sau pot prezenta un nou acord, caz în care un astfel de acord va fi reexaminat de către parchet;
• în cazul în care parchetul consideră că acordul garantează în mod corespunzător interesele minorilor sau în cazul în care soții au modificat acordul în conformitate cu instrucțiunile parchetului, ofițerul de stare civilă verifică îndeplinirea cerințelor legale și, în acest scop, poate să stabilească îndeplinirea unor acte și prezentarea oricăror dovezi necesare, iar ulterior, norme cu privire la fondul cererii;
• în cazurile în care solicitanții nu se conformează modificărilor cerute de parchet, având în continuare intenția de a divorța, dosarul este trimis instanței din districtul în care se află serviciul de stare civilă.

În cazul în care părinții, căsătoriți sau nu, doresc să stabilească exercitarea răspunderii părintești asupra copiilor minori de către amândoi sau să modifice un acord deja aprobat, aceștia pot să solicite acest lucru în orice moment, de la orice serviciu de stare civilă. În acest scop, părinții trebuie să includă următoarele documente:

• cererea de reglementare a exercițiului răspunderii părintești;
• acordul privind exercitarea răspunderii părintești și privind răspunderea pentru copii minori, semnat de ambii părinți sau de către reprezentanții acestora;
• ofițerul de stare civilă examinează acordul și invită părinții să îl modifice, atunci când acesta nu protejează interesele minorului;
• acordul este trimis ulterior la parchetul de pe lângă tribunalul regional competent în materie în zona de reședință a minorului, pentru a se putea pronunța în termen de 30 de zile;
• dacă nu există obiecții din partea parchetului, dosarul este trimis la serviciul de stare civilă, iar ofițerul de stare civilă aprobă acordul;
• deciziile de aprobare au aceleași efecte ca hotărârile judecătorești.

Informațiile privind sfera de competență a serviciilor de stare civilă pot fi consultate pe site-ul web: http://www.pgdlisboa.pt/leis/lei_mostra_articulado.php?nid=581&tabela=leis

Entitățile cărora trebuie să se adreseze părțile interesate (în funcție de caz, instanțelor judecătorești, comisiilor pentru protecția copiilor și a tinerilor și serviciilor de stare civilă):

Jurisdicția și competența instanțelor

În materie de reglementare a răspunderii părintești, instanța pentru cauze de familie și minori a instanței districtuale (tribunal de comarca) este instanța competentă. În domeniile care nu țin de responsabilitatea instanței pentru cauze de familie și minori, este competentă instanța civilă locală din cadrul instanței districtuale sau instanța cu competențe generice.

Se aplică următoarele norme privind competența:

• este competentă instanța de la locul unde se află reședința copilului la momentul introducerii acțiunii în instanță;
• dacă locul de reședință al copilului nu este cunoscut, competența revine instanței locului unde titularii răspunderii părintești își au reședința;
• dacă titularii răspunderii părintești își au reședința în locuri diferite, instanța care are competență este instanța competentă de la locul de reședință al persoanei care exercită răspunderea părintească;
• dacă răspunderea părintească este exercitată în comun, instanța competentă este cea de la locul de reședință a persoanei care locuiește împreună cu minorul sau, în cazul încredințării comune, prima instanță sesizată cu acțiunea;
• dacă una dintre acțiuni privește doi copii, copii ai acelorași părinți și care locuiesc în districte diferite, instanța competentă este prima instanță sesizată cu acțiunea;
• dacă una dintre acțiuni privește mai mult de doi copii, copii ai acelorași părinți și care locuiesc în districte diferite, instanța competentă este cea de la locul în care cei mai mulți dintre acești copii își au reședința;
• dacă, atunci când se inițiază procedurile, un copil locuiește în străinătate, iar instanța portugheză are competență internațională, instanța care are competența de a judeca și a soluționa cauza este cea de la locul unde își au reședința reclamantul și pârâtul;
• dacă reclamantul și pârâtul au reședința în străinătate, iar instanța portugheză are competență internațională, cauza este judecată de Instanța pentru familie și minori din Lisabona (Juízo de Família e Menores de Lisboa), aflată în circumscripția judiciară aferentă Lisabonei;
• fără a aduce atingere normelor privind acțiunile conexe și dispozițiilor legilor speciale, orice modificare de fapt care intervine după inițierea procedurii este lipsită de relevanță în acest sens.

Jurisdicția și competența comisiilor pentru protecția copiilor și a tinerilor

Comisiile pentru protecția copiilor și a tinerilor sunt competente în chestiuni referitoare la procedurile privind îngrijirea și protecția copiilor și tinerilor expuși riscurilor, în cazul în care există acordul părinților, iar minorul nu formulează obiecții. Comisia pentru protecție de la locul de reședință al minorului la momentul în care se primește notificarea situației este competentă cu privire la punerea în aplicare a măsurilor de îngrijire și de protecție.

Se aplică următoarele norme privind competența:

• dacă locul de reședință al copilului sau al tânărului nu este cunoscut sau nu poate fi stabilit, este competentă comisia pentru protecție din locul unde se află copilul;
• fără a aduce atingere dispozițiilor de la alineatele precedente, comisia pentru protecție din locul unde se află minorul ia măsurile considerate urgente, precum și măsurile necesare pentru protecția imediată a copilului;
• în cazul în care, după aplicarea unei măsuri fără caracter de protecție, minorul își schimbă reședința pentru o perioadă mai mare de trei luni, dosarul este trimis comisiei pentru protecție din noua zonă de reședință;
• punerea în aplicare a unei măsuri de protecție privind îngrijirea și asistența maternală nu implică schimbarea reședinței copilului sau a tânărului;
• comisia pentru protecție cu competență teritorială în municipalitatea sau districtul unde se acordă asistență maternală copilului sau tânărului va coopera cu comisia care a aplicat măsura de protecție și îngrijire cât de mult este necesar pentru monitorizarea efectivă a măsurii aplicate, astfel cum se impune în acest scop.

Competența și jurisdicția serviciilor de stare civilă

În funcție de chestiunea în discuție, serviciile de stare civilă sunt competente să aprobe acordul cu privire la răspunderea părintească, indiferent dacă acesta este depus separat sau anexat la cererile de divorț sau de separare de drept de comun acord.

În funcție de chestiunea în discuție, serviciile de stare civilă sunt competente să desfășoare și să decidă cu privire la procedurile de divorț sau de separare de drept de comun acord, inclusiv să aprobe acordurile cu privire la răspunderea părintească anexate.

Normele privind competența teritorială nu se aplică serviciilor de stare civilă. Cu alte cuvinte, părțile se pot adresa oricărui serviciu de stare civilă.

Competența în acțiunile conexe

• În cazul în care, în ceea ce privește același copil, o procedură civilă de tutelă și o procedură privind îngrijirea și protecția, inclusiv procedura în fața comisiei pentru protecția copiilor și a tinerilor sau procedura de tutelă educațională, sunt inițiate separat, acestea trebuie să fie soluționate ca o cauză conexată, indiferent de statutul lor, iar instanța competentă să soluționeze cauza va fi prima instanță sesizată.
• Dispozițiile de la alineatul anterior nu se aplică măsurilor civile referitoare la tutelă privitoare la verificarea automată a maternității sau a paternității, nici celor care intră în sfera de competență a serviciilor de stare civilă, nici celor care privesc mai mult de un copil.
• În cazul acțiunii de divorț sau de separare de drept, procedurile care reglementează exercitarea răspunderii părintești, oferirea de întreținere și interzicerea exercițiului răspunderii părintești se conexează la această acțiune.

În cazul în care procedura civilă de tutelă privește mai mult de un copil, poate fi instituită o procedură unică și, în cazul în care au fost inițiate proceduri diferite, toate pot fi conexate la cea dintâi inițiată, în cazul în care legăturile de familie justifică acest lucru.

11 Ce procedură se aplică în aceste cazuri? Este disponibilă o procedură de urgenţă?

Această procedură a fost deja menționată în răspunsul la întrebarea 10.

Cauzele privind îngrijirea și protecția și cauzele civile de tutelă pot fi tratate ca proceduri de urgență, atunci când o amânare poate afecta negativ interesele copilului. Într-o astfel de situație, acestea continuă să fie instrumentate în timpul vacanțelor judecătorești.

În orice caz, în situații de urgență pot fi aplicate măsuri provizorii.

În special, sunt prevăzute următoarele proceduri judiciare urgente:

• La cererea Ministerului Public, instanța, atunci când este informată cu privire la situații care prezintă un pericol pentru viața sau integritatea fizică sau mintală a minorului, pronunță o decizie provizorie în termen de 48 de ore, confirmând măsurile adoptate pentru protecția imediată a copilului, punând în aplicare orice măsură de îngrijire și protecție prevăzută de lege sau stabilind ceea ce este potrivit pentru viitorul minorului.
• În acest scop, instanța efectuează cercetări succinte și indispensabile și dispune măsurile necesare pentru a se asigura că deciziile sale sunt puse în aplicare, putând să facă apel la autoritățile polițienești și să permită persoanelor care sunt responsabile pentru respectarea deciziilor sale să intre în orice locuință pe parcursul zilei.

În plus, sunt prevăzute următoarele proceduri extrajudiciare pentru situații de urgență:

• Atunci când există un pericol pentru viața sau integritatea fizică sau mintală a minorului și nu există consimțământul celor care dețin răspunderea părintească sau al persoanelor cărora le este încredințat în fapt minorul, orice autoritate cu competențe în chestiuni privind copiii și tinerii sau comisiile pentru protecția copiilor și a tinerilor adoptă măsurile corespunzătoare pentru protecția imediată a minorului și solicită intervenția instanței judecătorești sau a poliției.
• Entitatea care a intervenit notifică imediat Ministerul Public sau, dacă nu este posibil, de îndată ce acest lucru va fi posibil.
• Până când instanța poate interveni, poliția scoate copilul sau tânărul din situația de pericol în care se află și se asigură că acesta beneficiază de ocrotire de urgență într-un centru de plasament, în spațiile organismelor cu competențe în chestiuni privind copiii și tinerii sau într-un alt loc adecvat.
• Ministerul Public, după ce a primit o notificare din partea oricăreia dintre entitățile menționate mai sus, solicită imediat instanței competente să întreprindă acțiuni în justiție.

12 Pot obţine asistenţă juridică pentru a acoperi costurile procedurii?

Da, asistența juridică este disponibilă pentru procedurile în fața instanței judecătorești și a serviciului de stare civilă.

13 Este posibilă atacarea unei hotărâri privind răspunderea părintească?

Da, în modul indicat deja în răspunsul la întrebarea 10.

14 În anumite cazuri, poate fi necesară adresarea către o instanţă sau către o altă autoritate pentru a face executorie o hotărâre privind răspunderea părintească. Care procedură se aplică în asemenea cazuri?

Încălcarea unei hotărâri în materia răspunderii părintești

În cazul în care, în ceea ce privește situația copilului, unul dintre părinți sau o parte terță căreia i-a fost încredințat copilul nu respectă ceea ce s-a convenit sau stabilit, instanța poate, din oficiu, la cererea Ministerului Public sau a celuilalt părinte:

• să dispună măsurile necesare pentru a asigura aplicarea legii;
• să dispună aplicarea unei amenzi de până la 20 de unități de cont (în 2020, valoarea unei unități de cont a fost de 102,00 EUR);
• și, după verificarea ipotezelor respective, să oblige persoana care nu și-a îndeplinit obligațiile să ofere compensație în favoarea copilului, a părintelui solicitant sau a ambilor.

În cazul în care acordul a fost aprobat de către instanța judecătorească sau aceasta și-a pronunțat decizia, cererea este soluționată ca o conexare la procedura în cadrul căreia a fost încheiat acordul sau a fost pronunțată decizia, iar conexarea va fi solicitată instanței respective, în cazul în care, în conformitate cu normele privind competența și jurisdicția, aceasta este instanța competentă pentru a judeca încălcarea.

De îndată ce cererea a fost prelucrată sau anexată la procedură, judecătorul citează părinții la o întrevedere sau, în cazuri excepționale, înștiințează pârâtul să invoce argumentele pe care le consideră adecvate în termen de cinci zile.

În cadrul întrevederii, părinții pot conveni să modifice ceea ce este stabilit cu privire la exercitarea răspunderii părintești, ținând seama de interesul superior al copilului.

În caz de nerespectare a regimului de vizită, dacă pârâtul nu participă la întrevedere, nu depune memorii sau dacă susținerile sale sunt vădit neîntemeiate, instanța poate dispune predarea copilului, astfel încât să poată fi respectat regimul de vizită, specificând locul unde ar trebui să aibă loc vizitele și prevăzând prezența consultanților tehnici ai instanței.

Pârâtul este înștiințat să cedeze copilul în modul stabilit, fiind pasibil de plata unei amenzi.

Dacă nu este convocată o întrevedere sau dacă părinții nu ajung la un acord, judecătorul îndrumă părțile către mediere (dacă părinții sunt de acord să o folosească) sau la o audiere tehnică specializată, iar ulterior ia o decizie.

În cazul în care s-a aplicat o amendă și aceasta nu a fost plătită în termen de 10 zile, se va proceda la executare, care se va conexa la procedura respectivă.

Prezenta procedură este reglementată de cadrul juridic al procedurii civile de tutelă, aprobată prin Legea nr. 141/2015 din 8 septembrie 2015, care poate fi consultată la adresa: http://www.pgdlisboa.pt/leis/lei_mostra_articulado.php?artigo_id=2428A0048&nid=2428&tabela=leis&pagina=1&ficha=1&so_miolo=&nversao=#artigo

Executarea obligației de întreținere

Pentru a executa obligația de întreținere, pot fi utilizate trei mijloace alternative: audierea pentru încălcarea obligațiilor care decurg din răspunderea părintească, menționată mai sus; audierea prealabilă executării obligației de întreținere, astfel cum se menționează mai jos; executarea specială a obligației de întreținere, menționată mai jos.

Audierea prealabilă executării în scopul recuperării unor creanțe de întreținere datorate(articolul 48 din cadrul juridic al procedurii civile de tutelă)

Atunci când persoana care are obligația legală de a plăti întreținere nu plătește sumele datorate în termen de 10 zile de la data la care acestea au devenit exigibile, se îndeplinesc următoarele:

• dacă persoana în cauză lucrează în sectorul public, sumele respective sunt deduse, atunci când sunt datorate, la cererea instanței adresate angajatorului din sectorul public;
• dacă persoana în cauză este un angajat salariat, sumele vor fi deduse din venituri sau din salariu, iar angajatorul va fi notificat să efectueze aceste deduceri și își va asuma rolul de depozitar;
• dacă persoana în cauză primește venituri din chirii, pensii, indemnizații, comisioane, procente, retribuții, gratuități, contribuții sau venituri similare, se efectuează o deducere din aceste tranșe atunci când trebuie să fie plătite sau creditate, făcându-se solicitările sau notificările necesare, iar cei notificați își asumă rolul de depozitari.

Sumele deduse includ, de asemenea, întreținerea acumulată în prealabil, fiind plătite direct celor cărora le sunt datorate.

Executarea specială a obligației de întreținere

În cazul în care întreținerea este datorată minorilor, creditorul obligației de întreținere poate, ca alternativă, să introducă o acțiune specială de executare a obligației de întreținere, astfel cum se prevede la articolul 933 din Codul de procedură civilă (Código de Processo Civil). Astfel, printr-o singură acțiune, creditorul obligației de întreținere poate recupera în întregime sumele datorate, restante sau care vor deveni exigibile. În cadrul unei acțiuni de executare, creditorul obligației de întreținere poate recurge la modalități de executare mai ample, cum ar fi sechestrul și constituirea unei garanții asupra veniturilor.

În cadrul executării speciale a obligației de întreținere, reclamantul poate solicita: atribuirea unei părți din sumele, salariile sau pensiile de care beneficiază cealaltă parte; sau transferarea veniturilor care aparțin debitorului obligației de întreținere. Atribuirea sau constituirea unei garanții asupra veniturilor are loc independent de sechestru și este destinată să acopere plata sumelor restante și a celor care vor deveni exigibile.

În cazul în care reclamantul solicită atribuirea sumelor, salariilor sau pensiilor, organismul responsabil pentru plata acestora sau pentru prelucrarea plăților respective va fi înștiințat că trebuie să plătească partea atribuită direct reclamantului. Suma atribuită trebuie depusă lunar în contul bancar al reclamantului, acesta trebuind să indice numărul contului în cererea inițială.

În cazul în care prin cerere se solicită constituirea unei garanții asupra veniturilor, trebuie specificat bunul la care aceasta se referă, iar executorul judecătoresc va decide dacă bunurile avut în vedere sunt suficiente pentru a acoperi întreținerea restantă și cea care va fi cuvenită și va constitui garanția asupra bunurilor respective.

Creditorul obligației de întreținere poate solicita în continuare sechestrarea bunurilor debitorului obligației de întreținere. Sechestrarea poate implica bunuri mobile și imobile, depozite bancare, drepturi de creanță, unități comerciale sau acțiuni ale unei societăți.

În cazul în care bunul sechestrat este vândut pentru a achita o datorie, debitorul obligației de întreținere nu ar trebui să fie obligat la restituirea excedentului, cu excepția cazului în care întreținerea care va deveni exigibilă este asigurată, în măsura în care judecătorul consideră acest lucru necesar, dacă nu se oferă o cauțiune sau o altă garanție.

Debitorul obligației de întreținere ar trebui să fie citat numai după ce a avut loc sechestrarea/atribuirea/constituirea garanției asupra veniturilor. Opoziția debitorului obligației de întreținere la executare sau sechestru nu suspendă procedura de executare.

În cazul unei cereri de modificare sau de încetare a plății întreținerii în timp ce executarea specială a obligației de întreținere este în curs, cererea de modificare sau de încetare se anexează la procedura de executare.

Ultima versiune a Codului de procedură penală poate fi consultată la adresa: http://www.pgdlisboa.pt/leis/lei_mostra_articulado.php?nid=1959&tabela=leis

15 Ce ar trebui să fac pentru ca o hotărâre în materia răspunderii părintești pronunțată de o instanță dintr-un alt stat membru să fie recunoscută și executată în acest stat membru?

Recunoaștere

Recunoașterea unei hotărâri privind răspunderea părintească pronunțată într-un alt stat membru care are obligații în temeiul Regulamentului Consiliului nr. 2201/2003 din 27 noiembrie 2003 (denumit în continuare „Regulamentul Bruxelles IIa”) este automată. Cu alte cuvinte, nu este nevoie de nicio procedură specială pentru ca hotărârea să fie recunoscută.

Pentru a executa în Portugalia o hotărâre privind răspunderea părintească în sensul Regulamentului Bruxelles IIa, pronunțată într-un alt stat membru, partea în cauză trebuie să introducă o acțiune pentru încuviințarea executării deciziei respective.

Cu toate acestea, există două cazuri prevăzute la articolul 40 din Regulamentul Bruxelles IIa în care o cerere de încuviințare a executării nu este necesară, iar certificatul eliberat de instanța judecătorească de origine în temeiul Regulamentului Bruxelles IIa este suficient pentru a executa în Portugalia o hotărâre pronunțată într-un alt stat membru. Aceasta se întâmplă cu privire la următoarele decizii: deciziile privind drepturile de vizitare și deciziile prin care se dispune înapoierea copilului, pronunțate de instanța competentă în urma unei decizii de neînapoiere pronunțate în temeiul articolului 13 din Convenția de la Haga din 1980 asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii.

Competența teritorială pentru cererea de încuviințare a executării

Competența teritorială pentru cererea de încuviințare a executării este prevăzută în Regulamentul Bruxelles IIa, după cum urmează: cererea trebuie depusă la instanța judecătorească de la locul de reședință a debitorului obligației de întreținere; sau de la locul de reședință a copilului căruia i se datorează întreținere; sau, în lipsa oricăruia dintre acești factori de legătură, de la locul de executare.

Cerințele și documentele care trebuie să însoțească cererea de încuviințare a executării

Cerințele și documentele care trebuie să însoțească cererea de încuviințare a executării sunt prevăzute în Regulamentul Bruxelles IIa. Pe scurt, reclamantul trebuie să anexeze la cererea de încuviințare a executării următoarele: o copie certificată a hotărârii; certificatul privind decizia emis în conformitate cu anexa II la Regulamentul Bruxelles IIa; în cazul unei hotărâri pronunțate fără ca pârâtul să fi fost prezent sau fără ca pârâtul să o fi contestat, dovezi care să ateste faptul că acesta a fost citat sau că a acceptat hotărârea în mod neechivoc.

Procedura aplicabilă cererii de încuviințare a executării prevăzută în Regulamentul Bruxelles IIa

Procedura aplicabilă este reglementată de normele prevăzute în Regulamentul Bruxelles IIa, iar orice aspect care nu este prevăzut în regulamentul respectiv, de dispozițiile interne ale procedurii civile portugheze.

În consecință, rezultă din Regulamentul Bruxelles IIa că decizia privind încuviințarea executării nu este precedată de o procedură contradictorie și că cererea poate fi respinsă numai pentru unul dintre motivele prevăzute de regulamentul menționat. O cale de atac împotriva deciziei de încuviințare a executării poate fi formulată de către oricare dintre părți, în termenele stabilite în Regulamentul Bruxelles IIa. Instanța judecătorească portugheză poate decide că hotărârea străină este parțial executorie, dar nu o poate revizui pe fond.

Normele de procedură civilă portugheze aplicabile

Cererea de încuviințare a executării trebuie să fie prezentată instanței pentru cauze de familie și minori din cadrul instanței districtuale. În cazul în care nu există o instanță pentru cauze de familie și minori, cererea trebuie să fie prezentată instanței judecătorești locale din cadrul instanței districtuale, secției cu competență generală.

Acțiunea are formă de acțiune declarativă comună, astfel cum se prevede în Codul de procedură civilă portughez (Código de Processo Civil), în conformitate cu specificațiile prevăzute în Regulamentul Bruxelles IIa.

Având în vedere că o cale de atac este întotdeauna admisibilă, indiferent de valoare, numirea unui avocat este obligatorie.

Ministerul Public poate lua măsuri pentru a apăra interesul superior al minorului.

În cererea inițială, solicitantul trebuie:

• să numească instanța și, respectiv, judecătorul în fața cărora este introdusă acțiunea și să identifice părțile, indicând numele, adresa sau sediul central și, dacă este posibil, numerele de identificare civilă și fiscală, ocupația și locul de desfășurare a activității acestora;
• să indice adresa profesională a reprezentantului său legal;
• să precizeze forma procedurii;
• să stabilească faptele care constituie cauza și elementele de drept care constituie temeiul acțiunii;
• să formuleze cererea;
• să declare valoarea cererii;
• să desemneze executorul judecătoresc responsabil pentru citații sau reprezentantul judiciar însărcinat cu acestea;
• să solicite obținerea de probe, în acest caz ansamblul de informații prevăzute în Regulamentul Bruxelles IIa care trebuie să însoțească cererea;
• să anexeze un document care să ateste plata taxei judiciare datorate sau acordarea asistenței judiciare sub forma renunțării la o astfel de plată, inclusiv în cazurile în care renunțarea la plata taxei a fost realizată în statul membru de origine.

Cererea inițială și documentele se depun de către reprezentanții legali pe cale electronică, prin intermediul sistemului informatic care sprijină activitatea instanțelor, la adresa https://citius.tribunaisnet.mj.pt/.

Se aplică aceeași procedură atunci când acțiunea este formulată de Ministerul Public în apărarea interesului superior al minorului. Ministerul Public este scutit de costuri atunci când acționează pentru a apăra interesul superior al minorului.

Pentru a avea acces la sistemul informatic, avocații, avocații stagiari și juriștii trebuie să fie înregistrați la entitatea responsabilă de gestionarea accesului la sistemul informatic.

În cazul în care o cerere nu implică numirea unui reprezentant, iar partea nu este asistată sau atunci când partea este asistată de un reprezentant, dar există un motiv întemeiat care îl împiedică pe acesta din urmă să efectueze acte de procedură pe cale electronică, cererea inițială și documentele pot fi prezentate în unul dintre următoarele moduri:

• depunerea la grefa instanței, data de depunere fiind considerată ca fiind data actului de procedură;
• expediere prin scrisoare recomandată, data ștampilei poștei fiind valabilă ca dată a actului de procedură;
• transmitere prin fax, data transmiterii fiind valabilă ca dată a actului de procedură.

Cererea inițială și documentele însoțitoare, după ce au fost primite la instanță, sunt înregistrate oficial și distribuite. Judecătorul verifică dacă sunt prezente toate informațiile necesare și că nu există motive de refuz, astfel cum se prevede în Regulamentul Bruxelles IIa, constatând caracterul executoriu al deciziei. Decizia privind încuviințarea executării este notificată ulterior părților.

16 Ce instanță din acest stat membru trebuie să sesizez pentru a mă opune recunoașterii unei hotărâri în materia răspunderii părintești pronunțate de o instanță dintr-un alt stat membru? Ce procedură se aplică în acest caz?

Articolul 21 din Regulamentul Bruxelles IIa prevede posibilitatea ca o parte interesată să solicite, într-un stat membru, o hotărâre de refuz al recunoașterii unei decizii privind răspunderea părintească pronunțate într-un alt stat membru.

În acest caz, instanța din Portugalia căreia ar trebui să i se adreseze partea și normele de procedură aplicabile sunt cele menționate în răspunsul la întrebarea 15, cu următoarea clarificare: este vorba despre o acțiune comună privind remiterea unei datorii. Acest lucru are consecințe în ceea ce privește normele referitoare la sarcina probei, întrucât, conform legislației portugheze, în acțiunile privind remiterea unei datorii, revine pârâtului sarcina de a dovedi faptele care constituie dreptul invocat.

17 Ce legislație se aplică în acțiunile privind răspunderea părintești în cazul în care copilul sau părțile nu locuiesc în acest stat membru sau au cetățenii diferite?

Relațiile dintre părinți și copii sunt reglementate:

• de legea națională comună părinților;

sau, dacă această condiție nu este îndeplinită,

• de legea locului de reședință obișnuită comună a părinților;

sau, în cazul în care părinții locuiesc în mod obișnuit în state diferite,

• de legea personală a copilului.

Legea personală este cea a cetățeniei unei persoane. În cazul apatrizilor, legea personală a apatridului este cea a locului de reședință. Cu toate acestea, în cazul în care apatridul este minor sau o persoană decăzută din drepturi, legea personală este cea a domiciliului său legal.

Notă:

Punctul de contact al Rețelei judiciare europene în materie civilă, instanțele sau alte entități și autorități nu sunt obligate să ia în considerare informațiile cuprinse în prezenta fișă informativă. Acestea trebuie să citească textele juridice în vigoare, care sunt actualizate în mod regulat, sub rezerva evoluției interpretării jurisprudenței.

 

Această pagină face parte din portalul Europa ta.

Ne-am bucura să primim feedbackul dumneavoastră cu privire la utilitatea informațiilor furnizate.