Cereri cu valoare redusă

Estonia
Conținut furnizat de
European Judicial Network
Rețeaua judiciară europeană (în materie civilă și comercială)

1 Existenţa unei proceduri specifice pentru cereri cu valoare redusă

Normele care reglementează procedurile pentru judecarea cauzelor civile în instanțele din Estonia sunt prevăzute în Codul de procedură civilă [tsiviilkohtumenetluse seadustik (TsMS)]. În cazul în care o cauză civilă este judecată în temeiul Regulamentului (CE) nr. 861/2007 al Parlamentului European și al Consiliului de stabilire a unei proceduri europene cu privire la cererile cu valoare redusă, normele privind procedura simplificată prevăzute în Codul de procedură civilă se vor aplica în măsura în care procedura simplificată nu este reglementată prin respectivul regulament. În temeiul acestui regulament, cauzele pot fi judecate de către instanța regională (maakohus) în măsură să facă acest lucru în conformitate cu competența judiciară. În temeiul articolului 405 din Codul de procedură civilă, care reglementează procedura simplificată, instanțele judecă acțiunile prin procedura judiciară simplificată în temeiul normelor privind procedura simplificată în cazul în care consideră că acest lucru este oportun și ținând seama numai de principiile de procedură generale prevăzute în Codul de procedură civilă.

1.1 Sfera de aplicare a procedurii, plafon

În cazul în care o cauză civilă este judecată în temeiul Regulamentului (CE) nr. 861/2007 al Parlamentului European și al Consiliului de stabilire a unei proceduri europene cu privire la cererile cu valoare redusă, normele privind procedura simplificată prevăzute în Codul de procedură civilă se vor aplica în măsura în care procedura simplificată nu este reglementată prin respectivul regulament.

Normele privind procedura simplificată se aplică în cazul cauzelor interne referitoare la o cerere privind un drept de proprietate și în care valoarea sumei aferente cererii principale nu depășește 2 000 de euro sau în care valoarea sumei aferente cererii principale și cererilor conexe nu depășește 4 000 de euro.

1.2 Aplicarea procedurii

În temeiul articolului 405 alineatul (3) din Codul de procedură civilă, cauzele pot fi judecate de către instanțe în temeiul normelor privind procedura simplificată, fără a fi necesar ca acestea să adopte o hotărâre separată în acest sens. Instanțele judecă acțiunile în temeiul normelor privind procedura simplificată atunci când consideră că acest lucru este oportun, ținând seama numai de principiile de procedură generale. În cadrul procedurii judiciare simplificate, instanțele garantează respectarea drepturilor și libertăților fundamentale și a drepturilor procedurale esențiale ale părților implicate în procedura judiciară, precum și a dreptului părților de a fi audiate, dacă ele solicită acest lucru. În acest scop nu este necesară desfășurarea unei ședințe de judecată. Părțile implicate în procedura judiciară trebuie să fie informate cu privire la dreptul lor de a fi audiate de instanță. Instanțele pot simplifica procedura, dar nu sunt obligate să o facă.

Atunci când examinează o acțiune în cadrul procedurii simplificate, instanța poate:

-           să întocmească procesul-verbal al actelor procedurale numai în măsura în care instanța consideră că acest lucru este necesar și poate să excludă dreptul de a prezenta obiecții la procesele-verbale;

-           să stabilească un termen diferit de termenul prevăzut de lege;

-           să recunoască persoane care nu sunt specificate prin lege ca reprezentanți contractuali ai părților implicate în procedura judiciară;

-           să se abată de la dispozițiile legale privind cerințele oficiale în legătură cu furnizarea și cu obținerea de probe, putând accepta și alte elemente de probă care nu sunt prevăzute de lege, inclusiv o declarație a uneia dintre părțile implicate în procedura judiciară care nu este dată sub jurământ;

-           să se abată de la dispozițiile legale privind cerințele formale referitoare la notificarea sau comunicarea actelor de procedură și la documentele care urmează să fie prezentate părților implicate în procedura judiciară, cu excepția transmiterii unei acțiuni către pârât;

-           să renunțe la procedura preliminară scrisă sau la ședința de judecată;

-           să obțină probe din proprie inițiativă;

-           să pronunțe hotărârea judecătorească în cauza respectivă fără partea descriptivă și motivare;

-           să declare puterea executorie imediată a unei decizii luate în respectiva cauză și în alte cazuri decât cele specificate de lege sau pentru care legea nu prevede o garanție.

Cererea de inițiere a procedurii europene cu privire la cererile cu valoare redusă poate fi depusă la o instanță în format electronic sau prin poștă. O cerere în format electronic poate fi depusă prin intermediul sistemului de informații conceput în acest scop [E-toimik (sistemul e­File ), https://www.e-toimik.ee/]. Pentru a depune o cerere prin intermediul sistemului e­File, puteți să vă conectați la sistemul de informații și să efectuați operațiuni în sistem numai în baza cărții de identitate estoniene. O cerere în format electronic poate fi depusă la o instanță și prin e-mail. Datele de contact ale instanțelor din Estonia sunt disponibile pe site-ul web al instanțelor la adresa https://www.kohus.ee.

Cererea trebuie să fie semnată de către expeditorul său. O cerere depusă prin mijloace electronice trebuie să aibă semnătura electronică a expeditorului sau trebuie să fie depusă în orice alt mod sigur care să permită identificarea expeditorului. O cerere în format electronic poate fi, de asemenea, depusă prin fax sau în orice alt format care poate fi reprodus în scris, cu condiția ca documentul scris original să fie expediat instanței fără întârziere. În cazul în care se atacă o hotărâre judecătorească, apelul inițial trebuie introdus în termen de zece zile.

Instanța poate să considere că o cerere sau orice alt act de procedură transmis prin e-mail de către una dintre părțile implicate în procedura judiciară este suficient chiar dacă actul respectiv nu respectă cerința referitoare la semnătura electronică, cu condiția ca instanța să nu aibă îndoieli cu privire la identitatea expeditorului și la transmiterea actului, în special în cazul în care actele cu semnătură electronică au fost trimise instanței anterior de către aceeași parte implicată în procedura judiciară de la aceeași adresă de e-mail, în cadrul unor proceduri având același obiect, sau în cazul în care instanța a convenit că cererile sau alte acte pot fi depuse și în acest mod.

Acceptul menționat la articolul 13 alineatul (1) litera (b) punctul (ii) din Regulamentul de stabilire a unei proceduri europene cu privire la cererile cu valoare redusă poate fi comunicat electronic prin intermediul sistemului de informații electronice e-File (https://www.e-toimik.ee/) sau prin e-mail sau fax în condițiile menționate anterior. De asemenea, acceptul respectiv poate fi depus la instanța de judecată împreună cu cererea pentru procedura europeană cu privire la cererile cu valoare redusă.

Actele de procedură trebuie să fie comunicate sau notificate avocaților, notarilor publici, executorilor judecătorești, administratorilor judiciari și agențiilor administrației naționale sau locale prin mijloace electronice, cu ajutorul sistemului de informații proiectat în acest scop. Comunicarea sau notificarea acestora în orice alt mod este permisă numai în baza unui motiv întemeiat. În cadrul procedurii simplificate, sunt permise abateri de la cerințele formale privind comunicarea sau notificarea actelor procedurale; totuși, luarea în considerare a acestei opțiuni trebuie să se facă cu prudență. Nu se permit abateri de la normele privind comunicarea sau notificarea actelor de procedură în cazul în care pârâților li se comunică sau li se notifică declarații privind cererile și părților implicate în procedura judiciară decizii judiciare.

Cuantumul taxei de stat se stabilește în funcție de valoarea cauzei civile, care la rândul său se calculează ținând seama de suma de bani care se pretinde a fi plătită. La calcularea valorii cauzei civile, suma aferentă cererilor conexe trebuie adăugată la valoarea cererii principale. Dacă în cadrul procedurii europene cu privire la cererile cu valoare redusă se aplică o penalitate pentru întârzierea plății, însă penalitatea nu a ajuns la scadență la data depunerii cererii, cuantumul penalității corespunzătoare sumei datorate pentru un an trebuie să se adauge la cuantumul aceleiași sume, calculat de la data depunerii cererii. Nivelul taxei de stat se determină pe baza sumei finale calculate (valoarea cauzei civile) și în conformitate cu tabelul din anexa 1 la Legea privind taxele de stat (riigilõivuseadus), în conformitate cu articolul 59 alineatul (1) din aceasta.

La introducerea unei căi de atac, taxa de stat care va trebui plătită are aceeași valoare cu cea plătită la depunerea inițială a cererii pentru procedura europeană cu privire la cererile cu valoare redusă la instanța regională, ținându-se seama de amploarea căii de atac. Atunci când se introduce o cale de atac împotriva unei hotărâri judecătorești la un tribunal districtual (ringkonnakohus), trebuie plătită o taxă de stat în valoare de 50 de euro. Atunci când se introduce un recurs în casație sau un apel împotriva unei hotărâri judecătorești la Curtea Supremă (Riigikohus), trebuie plătită o garanție pentru casație. Garanția pentru casație care trebuie plătită pentru un recurs în casație este de 1 % din valoarea cauzei civile, ținându-se seama de amploarea căii de atac; cu toate acestea, garanția nu va fi mai mică de 100 de euro sau mai mare de 3 000 de euro. Garanția care trebuie plătită pentru recursul în casație împotriva unei hotărâri judecătorești este de 50 de euro.

Taxele de stat și garanțiile pentru recursul în casație pentru acte care urmează să fie executate în cadrul procedurilor judiciare trebuie plătite în următoarele conturi bancare ale Ministerului Finanțelor:

SEB Bank – a/c EE571010220229377229 (SWIFT: EEUHEE2X)

Swedbank – a/c EE062200221059223099 (SWIFT: HABAEE2X)

Luminor Bank – a/c EE221700017003510302 (SWIFT: NDEAEE2X)

În cazul în care o hotărâre care a fost pronunțată în cadrul procedurii europene cu privire la cererile cu valoare redusă și care a intrat în vigoare nu este respectată în mod voluntar, persoana care dorește executarea silită a hotărârii judecătorești trebuie să recurgă la un executor judecătoresc pentru a iniția procedura de executare.

În conformitate cu articolul 21 alineatul (2) litera (b), o hotărâre pronunțată în cadrul litigiilor care intră sub incidența regulamentului va avea caracter executoriu în Estonia numai dacă este redactată în limba estonă sau în limba engleză sau dacă se anexează la certificat o traducere a acesteia în limba estonă sau în limba engleză. În cazul în care se introduce o cale de atac împotriva unei hotărâri pronunțate în cadrul procedurii europene cu privire la cererile cu valoare redusă, măsurile specificate la articolul 23 din regulament vor fi luate de tribunalul districtual la care este introdusă calea de atac. Dacă o hotărâre este pronunțată în lipsă și se depune o cerere pentru anularea hotărârii pronunțate în lipsă în temeiul articolului 415 din Codul de procedură civilă, cererea de măsuri trebuie depusă la instanța care judecă cererea de anulare a hotărârii.

În cazul în care încă nu a fost introdusă o cale de atac, măsurile specificate la articolul 23 din regulament se iau de către instanța care a luat decizia. Măsura specificată la articolul 23 litera (c) din regulament poate fi luată de instanța regională în jurisdicția căreia se desfășoară sau ar trebui să se desfășoare procedura de executare.

În circumstanțele specificate la articolul 46 din Codul privind procedura de executare (täitemenetluse seadustik), procedurile de executare pot fi suspendate de o instanță și, de asemenea, de executorul judecătoresc care conduce procedura.

1.3 Formulare

Nu există formulare standard utilizate la nivel național pentru procedura judiciară simplificată.

1.4 Asistenţă

În cazul în care o persoană participă la procedurile judiciare prin intermediul unui reprezentant contractual, respectivul reprezentant trebuie, în general, să fi dobândit cel puțin o diplomă de masterat în domeniul dreptului recunoscută de stat, sau o calificare echivalentă în sensul articolului 28 alineatul (22) din Legea educației din Republica Estonia (Eesti Vabariigi haridusseadus) sau o calificare echivalentă la o instituție din străinătate. Cu toate acestea, o instanță poate permite, în cadrul procedurii simplificate, ca o persoană care nu respectă cerințele menționate în materie de formarea profesională, dar care, în opinia instanței, este totuși competentă să reprezinte o altă persoană în instanță, să acționeze ca reprezentant. Normele speciale referitoare la procedura simplificată se aplică numai litigiilor judecate în primă instanță în instanțele regionale. Un reprezentant contractual acceptat de o instanță regională, dar care nu respectă cerințele privind formarea profesională, nu poate executa niciun act de procedură într-un tribunal districtual sau la Curtea Supremă.

Participarea unui reprezentant într-o cauză nu împiedică o parte la procedura judiciară, care are capacitate juridică activă în procedurile civile, să participe în persoană la procedurile care se desfășoară în respectiva cauză. Comportamentul și cunoștințele unui reprezentant sunt considerate a fi echivalente cu comportamentul și cunoștințele unei părți la proceduri.

Dacă instanța constată că o persoană fizică care este parte la procedura judiciară nu este în măsură să-și protejeze drepturile pe cont propriu sau că interesele esențiale ale acesteia nu pot fi protejate într-o măsură suficientă fără asistența unui avocat, instanța îi va explica acelei persoane faptul ca are posibilitatea de a primi asistență judiciară din oficiu.

Asistența judiciară este furnizată în conformitate cu normele privind asistența procedurală prevăzute în Codul de procedură civilă (articolul 180 și următoarele) și cu procedura specificată în Legea privind asistența judiciară din oficiu (riigi õigusabi seadus). Asistența judiciară din oficiu se acordă pe baza cererii depuse de persoana respectivă.

Asistența judiciară din oficiu se acordă unei persoane fizice care, la momentul depunerii cererii de asistență din oficiu, are reședința în Republica Estonia sau într-un alt stat membru al UE sau este cetățean al Republicii Estonia sau al unui alt stat membru al UE. Reședința este stabilită în temeiul articolului 62 din Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 al Parlamentului European și al Consiliului privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială. Alte persoane fizice beneficiază de asistență judiciară numai dacă acest lucru rezultă dintr-o obligație internațională pentru Estonia.

Cererea de asistență judiciară din oficiu în procedurile judiciare în calitate de parte într-o cauză civilă trebuie să fie înaintată instanței judecătorești care judecă cauza sau instanței care ar fi competentă să judece cauza.

O persoană fizică poate să primească asistență judiciară din oficiu dacă nu poate să plătească pentru serviciile juridice competente din cauza situației sale financiare la momentul când solicită asistență judiciară sau dacă poate să plătească numai pentru o parte din serviciile juridice sau în rate sau dacă situația sa financiară nu îi permite să își satisfacă nevoile de bază de subzistență după ce plătește pentru respectivele servicii juridice.

Nu se acordă asistență judiciară unei persoane fizice în cazul în care:

(1) cheltuielile de judecată nu sunt preconizate să depășească dublul venitului mediu lunar al solicitantului, care se calculează pe baza venitului mediu lunar obținut în cele patru luni anterioare depunerii cererii, din care se deduc taxele și plățile obligatorii pentru asigurare, costurile aferente îndeplinirii obligațiilor de întreținere prevăzute de lege și costurile rezonabile referitoare la cazare și transport;

(2) persoana care solicită asistență judiciară este în măsură să acopere cheltuielile procedurale din activele existente care pot fi vândute fără dificultăți majore și pentru care se poate formula o cerere de plată în conformitate cu legea;

(3) procedurile se referă la activitatea economică sau profesională a persoanei care solicită asistență procedurală și nu privesc drepturile sale care nu sunt legate de activitatea sa economică sau profesională. Acest lucru nu se aplică în măsura în care exclude acordarea de asistență procedurală persoanelor fizice pentru scutirea, parțială sau integrală, de la plata taxei de stat la sesizarea instanței de judecată sau la formularea unei căi de atac dacă procedurile privesc activitatea economică sau profesională a persoanei care solicită asistență procedurală și nu privesc drepturile sale care nu sunt legate de activitatea sa economică sau profesională.

1.5 Norme privind administrarea probelor

În procedura judiciară simplificată, o instanță poate să se abată de la dispozițiile legii privind cerințele oficiale în legătură cu obținerea și furnizarea de probe și să recunoască drept probe și alte mijloace de probă neprevăzute de lege (de exemplu, o declarație a uneia dintre părțile implicate în procedura judiciară care nu este dată sub jurământ). Spre deosebire de procedurile obișnuite desfășurate în cadrul unei acțiuni, într-o cauză în care se aplică procedura simplificată, instanța poate obține probe și din proprie inițiativă. Cu toate acestea, trebuie să se asigure că actele instanței nu pot aduce atingere egalității părților în fața instanței. Faptele cu privire la care instanța obține probe trebuie să fie aduse la cunoștință în prealabil instanței.

Normele privind obținerea de probe sunt prevăzute în capitolul 25 din Codul de procedură civilă. În cadrul acțiunilor, fiecare parte trebuie să dovedească faptele pe care se bazează cererile și obiecțiile sale, cu excepția cazului în care legea prevede altfel. Cu excepția cazului în care legea prevede altfel, părțile pot să convină asupra repartizării sarcinii probei într-un alt mod decât cel prevăzut de lege, precum și asupra naturii probelor necesare pentru a dovedi o anumită faptă. Probele sunt depuse de părțile implicate în procedura judiciară. Instanța poate să propună părților la procedură să depună probe suplimentare. În cazul în care una dintre părțile implicate în procedura judiciară dorește să furnizeze probe și nu poate face acest lucru, aceasta poate solicita obținerea probei de către instanță. Partea la procedură care furnizează probe sau care solicită obținerea de probe trebuie să fundamenteze care sunt faptele pertinente pentru cauză pe care dorește să le dovedească prin furnizarea de probe sau prin solicitarea obținerii de probe. O cerere de obținere de probe trebuie să precizeze, de asemenea, toate informațiile necesare în scopul obținerii de probe. În cursul procedurii preliminare, instanța stabilește un termen până la care părțile pot furniza probe sau pot solicita obținerea de probe. Dacă cererea unei părți privind obținerea de probe este respinsă din cauza neachitării de către aceasta a costurilor aferente obținerii de probe în avans, fără a aduce atingere cererii instanței, partea în cauză nu va avea dreptul să solicite obținerea de probe ulterior dacă acest lucru are drept efect amânarea audierii cauzei.

Dacă probele trebuie obținute în afara competenței teritoriale a instanței care examinează cauza respectivă, aceasta poate, printr-o cerere de comisie rogatorie, să dispună executarea unui act procedural de către instanța în a cărei competență teritorială se pot obține probele. Cererea de comisie rogatorie respectă normele stabilite pentru executarea actului procedural pentru care s-a formulat cererea de comisie rogatorie. Părților implicate în procedura judiciară li se aduc la cunoștință data și locul de executare a actului procedural; cu toate acestea, absența uneia dintre părți nu constituie un obstacol în calea respectării cererii de comisie rogatorie. Procesul-verbal aferent actului procedural și probele obținute în conformitate cu cererea de comisie rogatorie sunt transmise fără întârziere instanței care examinează cauza. Dacă în cursul procesului de obținere de probe, pe baza unei cereri de comisie rogatorie, de către instanța care instrumentează procedura, apare un litigiu care nu poate fi soluționat de instanța respectivă, dar care trebuie soluționat pentru a se putea obține probe în continuare, instanța care examinează cererea principală va soluționa litigiul. Dacă instanța care dă curs cererii de comisie rogatorie constată că, în scopul judecării mai bune a cauzei, ar fi justificat să transfere obligația de obținere a probelor unei alte instanțe, aceasta va transmite o cerere în acest scop instanței respective și va informa părțile cu privire la acest lucru.

Probele obținute într-un stat străin în conformitate cu legislația din acel stat pot să fie utilizate în procedura judiciară desfășurată în Estonia, cu excepția cazului în care actele procedurale executate pentru a obține probele contravin principiilor procedurii civile estoniene. Completul de judecată care a solicitat obținerea de probe în conformitate cu Regulamentul (CE) nr. 1206/2001 al Consiliului privind cooperarea între instanțele statelor membre în domeniul obținerii de probe în materie civilă sau comercială sau un judecător care acționează în baza unei ordonanțe poate, în conformitate cu respectivul regulament, să fie prezent și să participe la obținerea probelor de către o instanță străină. Părțile implicate în procedura judiciară, reprezentanții acestora și experții pot să participe la obținerea de probe în străinătate în aceeași măsură în care pot să o facă în Estonia. Completul de judecată care examinează cauza, un judecător care acționează în baza unei ordonanțe sau un expert numit de instanță poate să participe direct la procesul de obținere de probe de către o instanță estoniană într-un alt stat membru al Uniunii Europene, în temeiul articolului 17 alineatul (3) din regulament.

În cazul în care probele trebuie obținute în afara statelor membre ale Uniunii Europene, instanța va solicita ca acestea să fie obținute prin intermediul autorității competente în conformitate cu Convenția privind obținerea de probe în străinătate în materie civilă sau comercială. Instanța poate, de asemenea, să obțină probe într-un alt stat prin intermediul ambasadorului care reprezintă Republica Estonia în respectivul stat sau al unui demnitar consular competent, cu excepția cazurilor în care acest lucru este interzis de legislația acelui stat.

Partea care furnizează probele sau care solicită obținerea lor poate să renunțe la probe și să le retragă numai cu acordul părții adverse, cu excepția cazului în care legea prevede altfel.

1.6 Procedura scrisă

O cauză examinată în cadrul procedurii judiciare simplificate poate fi soluționată prin procedură scrisă. Instanța va garanta respectarea drepturilor și libertăților fundamentale și a drepturilor procedurale esențiale ale părților implicate în procedura judiciară, precum și a dreptului părților de a fi audiate, dacă ele solicită acest lucru. În acest scop nu este necesară desfășurarea unei ședințe de judecată. Instanța poate să renunțe la procedurile scrise preliminare procesului sau la ședința de judecată.

1.7 Conţinutul hotărârii

O hotărâre judecătorească constă într-o introducere, concluzii, o parte descriptivă și o motivare.

În introducerea unei hotărâri judecătorești sunt precizate:

  • numele instanței care a pronunțat hotărârea;
  • numele judecătorului care a judecat cauza;
  • ora și locul publicării hotărârii judecătorești;
  • numărul cauzei civile;
  • obiectul acțiunii;
  • valoarea cauzei civile;
  • numele și codurile personale de identificare sau codurile de înregistrare ale părților implicate în procedura judiciară;
  • adresele părților implicate în procedura judiciară, dacă acest lucru este necesar în mod clar pentru executarea sau recunoașterea hotărârii;
  • numele reprezentanților părților implicate în procedura judiciară și, în cazul în care reprezentanții au fost înlocuiți, numele ultimilor reprezentanți;
  • ora ultimei ședințe de judecată sau o trimitere la cauza examinată în cadrul procedurii scrise.

Partea descriptivă a unei hotărâri indică, în mod concis și într-o ordine logică, conținutul relevant al cererilor depuse și al afirmațiilor formulate, al cererilor reconvenționale prezentate și al probelor furnizate cu privire la respectivele cereri.

Motivarea unei hotărâri judecătorești prezintă faptele stabilite de instanță, concluziile la care s-a ajuns pe baza acestora, probele pe care se bazează concluziile instanței și actele care au fost executate de către instanță. Într-o hotărâre, instanța trebuie să își fundamenteze motivele pentru care nu este de acord cu constatările de fapt prezentate de reclamant sau de pârât. În hotărâre, instanța trebuie să analizeze toate probele. Dacă instanța nu ia în considerare o probă, aceasta trebuie să justifice acest lucru în hotărâre. Dacă se acceptă una dintre plângerile alternative, respingerea unei alte cereri alternative nu trebuie justificată.

În cadrul procedurii judiciare simplificate instanța poate pronunța o hotărâre judecătorească omițând partea descriptivă și motivarea sau poate menționa în motivare doar aspectele de drept și probele pe care s-au bazat concluziile instanței.

În încheierea unei hotărâri, instanța judecă în mod clar și fără echivoc cererile părților și orice solicitări ale părților care nu au fost încă soluționate, precum și orice problemă legată de măsurile de asigurare a acțiunii care au fost aplicate. Concluzia trebuie să fie clar înțeleasă și executorie chiar și fără textul restului hotărârii.

De asemenea, concluzia stabilește procedura și termenul pentru introducerea unui apel împotriva hotărârii și, printre altele, precizează instanța la care trebuie introdus apelul și face trimitere la faptul că, dacă în apel nu se solicită reexaminarea cauzei în cadrul unei ședințe judecătorești, apelul poate fi reexaminatt în cadrul procedurii scrise. O hotărâre pronunțată în lipsă stabilește dreptul de a depune o cerere pentru anularea hotărârii pronunțate în lipsă. În concluzie se explică, de asemenea, faptul că, în cazul în care un apelant ar dori să solicite asistență procedurală pentru a introduce un apel (de exemplu, scutirea de la plata taxei de stat în apel), actul procedural relevant, adică apelul, trebuie să fie executat în termenul de apel prevăzut pentru a respecta termenele-limită ale procedurii.

1.8 Rambursarea cheltuielilor

Principii generale:

  • Cheltuielile de judecată sunt suportate de către partea care a căzut în pretenții.
  • Partea care a căzut în pretenții este obligată să despăgubească cealaltă parte atât pentru cheltuielile de judecată, cât și pentru cheltuielile extrajudiciare necesare ca urmare a procedurilor judiciare în fața instanței.
  • Cheltuielile de judecată includ taxa de stat, garanția și costurile esențiale pentru desfășurarea procedurii. Costurile esențiale pentru desfășurarea procedurii sunt: (a) costurile aferente martorilor, experților, interpreților și traducătorilor, precum și costurile aferente persoanelor care nu participă la procedurile efectuate în legătură cu examinările care urmează să fie compensate în conformitate cu Legea privind examinarea criminalistică (kohtuekspertiisiseadus); (b) costurile aferente obținerii de probe documentare și de dovezi fizice; (c) costurile aferente inspecției, inclusiv cheltuielile de călătorie necesare suportate de instanță; (d) costurile aferente comunicării sau notificării și expedierii documentelor de procedură prin intermediul unui executor judecătoresc sau costurile expedierii într-un alt stat sau către cetățeni estonieni care nu locuiesc pe teritoriul Republicii Estonia; (e) costurile emiterii documentelor de procedură; (f) costurile aferente determinării valorii cauzei civile. Cheltuielile extrajudiciare includ printre altele: (a) costurile aferente reprezentanților părților implicate în procedura judiciară; (b) costurile legate de călătorii, poștă, comunicări, cazare și alte cheltuieli ale părților implicate în procedura judiciară care au legătură cu procedura; (c) drepturile salariale neîncasate sau salariile sau alte venituri permanente neprimite ale părților implicate în procedura judiciară; (d) costurile procedurii preliminare prevăzute de lege, cu excepția cazului în care acțiunea este introdusă la mai mult de șase luni de la încheierea procedurii preliminare; (e) onorariul executorului judecătoresc pentru garantarea unei acțiuni și costurile aferente executării unei hotărâri privind garantarea unei acțiuni; (f) onorariul executorului judecătoresc pentru notificarea sau comunicarea documentelor de procedură; (g) onorariul executorului judecătoresc pentru executarea unei ordonanțe asigurătorii europene de indisponibilizare emise în baza Regulamentului (UE) nr. 655/2014 al Parlamentului European și al Consiliului și cheltuielile legate de executarea unei ordonanțe asigurătorii europene de indisponibilizare, precum și taxa aplicată de Camera executorilor judecătorești și a administratorilor judiciari (Kohtutäiturite ja Pankrotihaldurite Koda) pentru revizuirea cererii de obținere de informații depuse pe baza aceleiași ordonanțe; (h) costurile aferente prelucrării unei cereri de asistență procedurală pentru plata cheltuielilor de judecată; (i) cheltuielile de participare la procedura de conciliere dacă instanța a impus părților obligația de a participa la o astfel de procedură.
  • Cheltuielile de judecată ale unui reprezentant legal al unei părți sunt rambursate în conformitate cu aceleași norme care se aplică rambursării cheltuielilor de judecată ale părții.
  • În cazul în care o acțiune este admisă parțial, părțile vor acoperi cheltuielile de judecată în părți egale, cu excepția cazului în care instanța împarte cheltuielile de judecată în mod proporțional cu măsura în care acțiunea a fost admisă sau în măsura în care decide că cheltuielile de judecată trebuie suportate, în parte sau integral, de către părți.

Repartizarea cheltuielilor de judecată este indicată în decizia finală. Sumele corespunzătoare cheltuielilor sunt stabilite în conformitate cu normele privind determinarea cheltuielilor de judecată, fie în decizia finală luată pe fondul litigiului, fie printr-o hotărâre separată care va fi pronunțată după ce decizia finală pe fondul litigiului va produce efecte.

1.9 Posibilitatea de a ataca hotărârea

În hotărârea pronunțată în cadrul procedurii judiciare simplificate, o instanță regională poate stabili că împotriva hotărârii se poate introduce o cale de atac. Instanța regională va permite formularea unei căi de atac dacă, în opinia sa, decizia curții de apel este necesară în vederea obținerii poziției acesteia din urmă cu privire la o dispoziție legală. Acordarea permisiunii de a introduce o cale de atac nu trebuie justificată în hotărâre.

În concluzia unei hotărâri pronunțate în cadrul procedurii simplificate, instanța stabilește, de asemenea, procedura și termenul de introducere a căii de atac împotriva hotărârii. Un tribunal districtual poate să judece un apel împotriva unei hotărâri pronunțate în cadrul procedurii judiciare simplificate indiferent de permisiunea instanței regionale și apelul poate fi introdus indiferent de permisiunea instanței regionale. În cazul în care o instanță regională nu a autorizat formularea unui apel, un tribunal districtual poate judeca apelul dacă hotărârea pronunțată de instanța regională ar fi putut fi influențată de o eroare evidentă în aplicarea legii sau în stabilirea faptelor. Totuși, un tribunal districtual poate refuza să judece un apel pentru cererile cu valoare redusă, dar numai în situația în care hotărârea instanței regionale este probabil corectă, iar audierea ulterioară a cauzei în cadrul apelului ar presupune doar o pierdere inutilă de timp și bani. Tribunalul districtual nu poate respinge un apel numai în baza motivului că este vorba de o cauză judecată în cadrul procedurii judiciare simplificate. O parte sau un terț care depune o cerere independentă, poate ataca o hotărâre pronunțată de o instanță de prim grad de jurisdicție în cadrul procedurii europene cu privire la cererile cu valoare redusă la tribunalul districtual în a cărui jurisdicție se află instanța regională care a pronunțat hotărârea împotriva căreia s-a introdus un apel. Un terț care nu depune o cerere independentă poate introduce o cale de atac dacă aceasta nu este în contradicție cu apelul reclamantului sau al pârâtului în a cărui susținere terțul participă la proceduri. Termenul pentru introducerea unui apel sau pentru executarea altor acte procedurale în cazul unui terț este același cu cel care se aplică în cazul reclamantului sau al pârâtului în a cărui susținere terțul participă la proceduri.

Nu se poate introduce apel dacă ambele părți au depus o cerere la instanță prin care renunță la dreptul lor de a face acest lucru.

Un apel poate fi introdus în termen de 30 de zile de la data la care hotărârea judecătorească i-a fost comunicată apelantului, dar nu mai târziu de cinci luni de la data la care hotărârea judecătorească pronunțată de instanța de prim grad de jurisdicție a fost făcută publică.

În cazul în care, pe durata termenului de introducere a apelului, se pronunță o hotărâre judecătorească suplimentară într-o cauză, termenul pentru introducerea apeluluic împotriva hotărârii inițiale începe, de asemenea, să curgă de la data la care a fost pronunțată hotărârea judecătorească suplimentară. În cazurile în care partea omisă este adăugată la o hotărâre judecătorească pronunțată fără parte descriptivă sau motivare, termenul de introducere a apelului începe să curgă de la data la care este comunicată hotărârea judecătorească completă.

Dacă părțile ajung la un acord în acest scop și informează instanța, termenul de introducere a apelului poate fi redus sau majorat cu până la cinci luni de la data la care hotărârea judecătorească este făcută publică.

Apelul poate stabili numai faptul că hotărârea pronunțată de instanța de prim grad de jurisdicție se bazează pe încălcarea unei norme de drept sau poate să arate faptul că, în conformitate cu circumstanțele și probele care trebuie luate în considerare în cadrul procedurii de apel, trebuie să se pronunțe o hotărâre diferită de cea pronunțată de instanța de prim grad de jurisdicție.

Printre altele, apelul stabilește următoarele: (1) numele instanței care a pronunțat hotărârea atacată, data hotărârii și numărul cauzei civile; (2) cererea redactată în mod clar de către apelant, care specifică măsura în care acesta contestă hotărârea pronunțată de instanța de prim grad de jurisdicție și stabilește tipul de decizie pe care apelantul îl solicită tribunalului districtual sesizat; (3) motivarea apelului; (4) momentul comunicării sau notificării hotărârii atacate.

Motivarea unui apel trebuie să specifice: (1) norma de drept încălcată de instanța de prim grad de jurisdicție în hotărâre sau la pronunțare, sau faptul pe care instanța de prim grad de jurisdicție nu l-a stabilit corect sau l-a stabilit într-o măsură insuficientă; (2) motivul încălcării normei de drept sau al stabilirii incorecte sau insuficiente a faptului; (3) o trimitere la probele pe care apelantul dorește să le prezinte ca probe pentru fiecare constatare de fapt.

Documentele justificative care nu au fost înaintate instanței de prim grad de jurisdicție și pe care apelantul solicită ca instanța să le accepte sunt anexate la apel. Dacă introducerea apelului este motivată prin prezentarea de noi fapte și probe, apelul trebuie să explice motivul neprezentării acestor fapte și probe la instanța de prim grad de jurisdicție.

Dacă apelantul ar dori ca instanța să audieze un martor sau să obțină declarația sub jurământ a unei părți implicate în procedură sau să organizeze o evaluare sau o inspecție a experților, acest lucru trebuie indicat în apel împreună cu justificarea acestui lucru. Într-un astfel de caz, numele și adresele martorilor sau ale experților și numerele de contact ale acestora, dacă sunt cunoscute, trebuie să fie incluse în apel.

În cazul în care apelantul dorește audierea cauzei în cadrul unei ședințe de judecată, trebuie să indice acest lucru în apel. În caz contrar, se consideră că apelantul este de acord ca judecarea cauzei să se realizeze printr-o procedură scrisă.

Dacă o instanță a pronunțat o hotărâre din care lipsește partea descriptivă sau expunerea motivelor, instanța regională trebuie să fie înștiințată, în termen de zece zile de la comunicarea sau notificarea hotărârii, cu privire la intenția de a ataca hotărârea. Ulterior, instanța va adăuga părțile omise din hotărâre, în cadrul procedurii scrise. Dacă se adaugă părți omise la o hotărâre, termenul pentru introducerea unui apel va începe să curgă din nou de la data comunicării sau notificării hotărârii suplimentare. O parte implicată într-o procedură de apel poate să depună la Curtea Supremă o cerere de recurs împotriva unei hotărâri judecătorești pronunțate de un tribunal districtual dacă acesta a încălcat în mod grav o dispoziție a codului de procedură sau a aplicat în mod incorect o dispoziție a dreptului material. Un terț care nu a formulat o cerere independentă poate depune o cerere de recurs în casație în condițiile prevăzute în Codul de procedură civilă.

Nu se poate depune o cerere de recurs în casație dacă ambele părți au transmis instanței o cerere prin care renunță la dreptul lor de a face acest lucru.

Un recurs în casație poate fi introdus în termen de 30 de zile de la data la care hotărârea judecătorească i-a fost comunicată sau notificată recurentului, dar nu mai târziu de cinci luni de la data la care hotărârea judecătorească a instanței districtuale a fost făcută publică.

Pentru a solicita revizuirea unei hotărâri în temeiul articolului 18, este necesară depunerea unei cereri de anulare a hotărârii pronunțate în lipsă la instanța regională care a examinat cererea. Cererea de anulare a unei hotărâri pronunțate în lipsă trebuie să fie depusă la instanța regională care a pronunțat hotărârea în lipsă în termen de 30 de zile de la comunicarea sau notificarea hotărârii pronunțate în lipsă. În cazul în care o hotărâre pronunțată în lipsă este comunicată sau notificată prin anunț public, o cerere de anulare a hotărârii pronunțate în lipsă poate fi depusă în termen de 30 de zile de la data la care pârâtul a luat cunoștință de hotărârea pronunțată în lipsă sau de la data la care a început procedura de executare a hotărârii pronunțate în lipsă.

Ultima actualizare: 16/12/2021

Versiunea în limba naţională a acestei pagini este administrată de punctul de contact RJE respectiv. Traducerile au fost efectuate de serviciile Comisiei Europene. Este posibil ca eventualele modificări aduse originalului de către autoritatea naţională competentă să nu se regăsească încă în traduceri. Nici RJE și nici Comisia Europeană nu-și asumă nicio răspundere sau responsabilitate în legătură cu informațiile sau datele pe care le conține ori la care face trimitere acest document. Pentru a afla care sunt regulile privind protecția drepturilor de autor aplicabile de statul membru responsabil pentru această pagină, vă invităm să consultați avizul juridic.