

Informații pe regiuni
În dreptul luxemburghez există două forme de divorț, divorțul prin consimțământ mutual și divorțul din cauza unei rupturi iremediabile a relațiilor conjugale.
Divorțul prin consimțământ mutual poate fi solicitat în comun de către soți atunci când aceștia ajung la un acord cu privire la încetarea căsătoriei și la consecințele acestei încetări.
În cazul în care este necesar partajul bunurilor deținute în comun de către soți, acestea trebuie inventariate și estimate de un notar. După aceea, soții convin în mod liber asupra drepturilor deținute asupra bunurilor respective. În schimb, dacă nu există bunuri de inventariat, nu este necesară intervenția notarului.
Soții trebuie totodată să convină asupra locuinței acestora pe durata procedurii de divorț, asupra situației copiilor acestora în timpul acestei proceduri și după încheierea acesteia, asupra contribuției fiecăruia la educația și întreținerea copiilor înainte și după divorț și, în cele din urmă, asupra valorii eventualei pensii alimentare pe care unul dintre soți trebuie să i-o plătească celuilalt în timpul procedurii și după pronunțarea divorțului. Acordul trebuie să fie încheiat în scris („convenția”) și să fie redactat de un avocat sau de un notar. Trebuie să fie aprobat de instanță pentru a se asigura faptul că ține seama de interesul superior al copilului și că nu este vădit disproporționat în raport cu interesele unuia dintre soți. Acordul aprobat face parte integrantă din hotărârea de divorț.
Acest tip de divorț poate fi cerut de unul dintre soți sau, în cazul în care există un acord cu privire la divorț, dar nu și cu privire la toate consecințele, de către ambii soți.
Ruptura iremediabilă se stabilește fie prin acordul soților în ceea ce privește divorțul, fie la cererea unui singur soț, care își menține poziția după o perioadă de reflecție care nu poate depăși trei luni, reînnoibilă o singură dată.
În dreptul luxemburghez există două forme de divorț, divorțul prin consimțământ mutual și divorțul din cauza unei rupturi iremediabile a relațiilor conjugale.
Căsătoria este desfăcută prin pronunțarea unei hotărâri de divorț. Astfel încetează și îndatoririle soților de fidelitate, de ajutor și sprijin reciproc.
Potrivit legislației luxemburgheze, cetățenii nu pot avea alte nume și prenume decât cele care figurează în certificatul de naștere: cei care au renunțat la acestea au obligația de a reveni la numele și prenumele de la naștere. Modificarea stării civile, de exemplu în urma unei căsătorii, nu implică schimbarea numelui unuia dintre soți. Purtarea numelui celuilalt nu este un drept dobândit între soți. Soțul trebuie să-și dea acordul pentru utilizarea numelui său.
Instanțele luxemburgheze s-au pronunțat cu privire la efectele divorțului asupra numelui utilizat:
Soția divorțată poate utiliza în continuare numele de familie al fostului soț, doar cu acordul acestuia, care poate fi retras în orice moment. Având în vedere caracterul discreționar al dreptului fostului soț de a se opune utilizării numelui său de familie, instanțele nu îi pot acorda soției divorțate dreptul de a purta în continuare numele de familie al soțului pentru o perioadă nelimitată, inclusiv din rațiuni profesionale, în cazul în care soțul se opune acestui lucru. Cu toate acestea, ținând seama de notorietatea dobândită de soție în profesia sa sub numele de familie al soțului și pentru a nu-i cauza prejudicii economice, instanța îi poate acorda soției un termen în care să-și poată informa clienții cu privire la numele său de dinainte de căsătorie. - Curtea, 24 mai 2006, p. 33, 258.
În principiu, divorțul părinților nu schimbă condițiile de exercitare a autorității părintești, care continuă să o exercite în comun. Aceștia trebuie să continue să ia împreună toate deciziile importante cu privire la viața copilului (întreținere, educație, orientare școlară etc.).
Numai în cazul în care interesul superior al copilului impune acest lucru, instanța încredințează exercitarea autorității părintești unui singur părinte. În acest caz, părintele desemnat trebuie să ia singur deciziile cu privire la copil. Cu toate acestea, celălalt părinte păstrează dreptul de a fi informat și de a monitoriza întreținerea și educația copilului. Aceasta are, de asemenea, dreptul de vizită și de găzduire, cu excepția cazului în care există motive serioase să nu i se acorde aceste drepturi. Astfel, în cazul separării părinților, fiecare părinte trebuie să întrețină relații personale cu copilul și să respecte legăturile copilului cu celălalt părinte.
În caz de divorț, părinții trebuie să continue să contribuie împreună la costurile de întreținere și educare ale copilului, cu excepția cazului în care se decide altfel. Această contribuție ia forma unei pensii de întreținere și nu încetează automat în cazul în care copilul este major. Aceasta poate fi plătită direct copilului major și poate face obiectul unei revizuiri în funcție de nevoile copilului și de evoluția resurselor și a cheltuielilor aferente fiecărui părinte.
În ceea ce privește reședința copilului, pot apărea două situații (în afară de cazul excepțional în care instanța decide să încredințeze copilului unui terț):
În cazul în care soții se înțeleg cu privire la modalitățile de exercitare a autorității părintești, la domiciliul și reședința copilului, la drepturile de vizită și de găzduire, precum și la contribuția la întreținerea și educația copilului, aceștia pot depune acordul la judecător în cadrul procedurii de divorț. Instanța poate ține seama de acord în hotărârea sa în cazul în care consideră că acordul protejează interesul copilului în mod suficient și că soții și-au dat consimțământul în mod liber.
Divorțul părinților nu îi privează pe copii de avantajele care li s-ar fi acordat în absența acestuia. Aceste avantaje sunt pe deplin asimilate celor de care beneficiază copii ai căror părinți nu sunt divorțați.
Instanța poate solicita unui soț să îi plătească celuilalt o pensie de întreținere. Cuantumul acesteia este stabilit în funcție de nevoile soțului/soției căruia i se plătește și de posibilitățile contributive ale celuilalt soț. În cazul acordului dintre soți, instanța poate decide plata pensiei sub forma unei sume, stabilind cuantumul și modalitățile de plată.
Pentru a stabili nevoile și, respectiv, posibilitățile de plată, printre elementele de care instanța ține seama se numără:
1° vârsta și starea de sănătate a soților;
2° durata căsătoriei;
3° timpul deja consacrat pentru educația copiilor sau care va trebui consacrat educației acestora;
4° calificarea și situația profesională a acestora pe piața muncii;
5° disponibilitatea de a ocupa noi locuri de muncă;
6° drepturile lor existente și previzibile;
7° activele, atât capitalul, cât și venitul, după lichidarea regimului matrimonial.
Durata beneficierii de alocație de întreținere nu poate depăși durata căsătoriei, cu excepția cazului în care
există circumstanțe excepționale.
Pensia, cu excepția cazului în care este plătită în capital, este supusă revizuirii și poate fi retrasă.
În cazul în care un soț a fost condamnat pentru o infracțiune menționată la articolele 372, 375, 376, 377, 393, 394, 396, 397, 398, 399, 400, 401, 401a, 402, 403, 404, 405 și 409 (atentat la pudoare, viol, loviri și vătămări corporale săvârșite cu intenție, omor, leziuni corporale voluntare, ucidere din culpă, infanticid și otrăvire) din Codul penal printr-o hotărâre care a dobândit autoritate de lucru judecat, comisă în timpul căsătoriei asupra celuilalt soț sau a unui copil care locuiește în aceeași gospodărie sau pentru tentativa de a comite o infracțiune menționată la articolele 372, 375, 376, 377, 393, 394, 396, 397, 401, 403, 404 și 405 din Codul penal împotriva acelorași persoane în timpul căsătoriei, acesta pierde orice drept la o alocație de întreținere, la cererea celuilalt soț.
Separarea de corp slăbește relația de căsătorie, însă nu desface căsătoria. Aceasta pune capăt îndatoririi de coabitare, însă păstrează îndatoririle de fidelitate și de ajutor.
Motivele separării de corp sunt identice cu cele ale divorțului din cauza unei rupturi iremediabile a relațiilor conjugale.
Separarea de corp implică întotdeauna separarea de bunuri. În cazul în care separarea de corp a avut o durată de trei ani, fiecare dintre soți poate depune o cerere de divorț în instanță. Instanța pronunță divorțul, în cazul în care celălalt soț nu își dă acordul imediat pentru încetarea separării.
Anularea căsătoriei înseamnă declararea nulității căsătoriei printr-o hotărâre judecătorească. În alți termeni, din punct de vedere juridic, căsătoria nu a existat.
Există mai multe motive de anulare a căsătoriei:
Căsătoria declarată nulă produce efecte (teoria căsătoriei putative):
În schimb, căsătoria declarată nulă nu produce efecte juridice asupra soțului care este de rea credință.
În Marele Ducat al Luxemburgului, căsătoria poate fi desfăcută doar prin hotărâre judecătorească. Nu se pot utiliza în niciun caz mijloace alternative extrajudiciare sau medierea pentru desfacerea căsătoriei. În schimb, se poate recurge la medierea familială pentru chestiunile referitoare la lichidarea și împărțirea comunității de bunuri și la ieșirea din indiviziune, la obligațiile de întreținere și de contribuție la cheltuielile aferente căsătoriei, obligațiile de întreținere a copiilor și de exercitare a autorității părintești.
Unde trebuie depusă cererea
Cererile sunt tratate de un judecător de dreptul familiei.
Formalități și documente care trebuie anexate
Cererea introductivă cuprinde:
1° data;
2° numele, prenumele, ocupația și domiciliul soților;
3° data și locul nașterii soților;
4° dacă este cazul, identitatea copiilor comuni;
5° obiectul cererii;
6° rezumatul faptelor și motivele pe care se întemeiază cererea.
Pe lângă acordul menționat anterior, la cerere trebuie anexate următoarele documente:
1° un extras din certificatul de căsătorie;
2° un extras din certificatul de naștere al soților;
3° un extras din certificatul de naștere al copiilor comuni;
4° o dovadă a cetățeniei soților;
5° dacă este cazul, convenția prin care s-a desemnat legea aplicabilă divorțului, în temeiul articolului 5 din Regulamentul (UE) nr. 1259/2010 al Consiliului din 20 decembrie 2010 de punere în aplicare a unei forme de cooperare consolidată în domeniul legii aplicabile divorțului și separării de corp și în conformitate cu formularele prevăzute în respectivul regulament. Soții pot să desemneze, în acordul de divorț prin consimțământ mutual, legislația aplicabilă divorțului în conformitate cu articolul 5 din Regulamentul (UE) nr. 1259/2010 și în conformitate cu formularele prevăzute în regulamentul respectiv;
6° orice alt document pe care soții intenționează să îl invoce.
Actele și documentele depuse împreună cu cererea și pe care părțile intenționează să le utilizeze, atunci când provin de la o autoritate publică străină, trebuie să fie legalizate, după caz.
Cererea introductivă cuprinde:
1° data;
2° numele, prenumele, ocupația și domiciliul soților;
3° data și locul nașterii soților;
4° dacă este cazul, identitatea copiilor comuni;
5° obiectul cererii;
6° rezumatul faptelor și motivele pe care se întemeiază cererea.
Cererea poate conține totodată cererile de măsuri provizorii referitoare la persoana, întreținerea și bunurile părților și copiilor.
Următoarele documente trebuie anexate la cerere:
1° un extras din certificatul de căsătorie;
2° un extras din certificatul de naștere al soților, respectiv al reclamantului;
3° un extras din certificatul de naștere al copiilor comuni;
4° o dovadă a cetățeniei soților, respectiv a reclamantului;
5° dacă este cazul, convenția prin care s-a desemnat legea aplicabilă divorțului, în temeiul articolului 5 din Regulamentul (UE) nr. 1259/2010 al Consiliului din 20 decembrie 2010 de punere în aplicare a unei forme de cooperare consolidată în domeniul legii aplicabile divorțului și separării de corp și în conformitate cu formularele prevăzute în respectivul regulament;
6° dacă este cazul, un proiect de soluționare a consecințelor divorțului în legătură cu care soții au ajuns la un acord;
7° după caz, o copie a hotărârii pronunțate cu privire la condamnarea unui soț pentru oricare dintre infracțiunile menționate la punctele 3.2 și 3.4 de mai sus;
8° orice alt document pe care reclamantul (reclamanții) intenționează să îl invoce.
Actele și documentele depuse împreună cu cererea și pe care părțile intenționează să le utilizeze, atunci când provin de la o autoritate publică străină, trebuie să fie legalizate, după caz.
1° data;
2° numele, prenumele și domiciliul părților;
3° data și locul nașterii părților;
4° obiectul cererii;
5° rezumatul faptelor și motivele pe care se întemeiază cererea.
Actele și documentele depuse împreună cu cererea și pe care părțile intenționează să le utilizeze, atunci când provin de la o autoritate publică străină, trebuie să fie legalizate, după caz.
Persoanele al căror venit este considerat insuficient în conformitate cu legislația luxemburgheză pot beneficia de asistență judiciară. Pentru a beneficia de această asistență, persoanele trebuie să completeze un chestionar care poate fi obținut de la Baroul din Luxemburg și să îl transmită președintelui asociației baroului competentă la nivel teritorial, care va lua decizia.
Asistența judiciară acoperă toate costurile legate de procedurile judiciare, procedurile sau acțiunile pentru care aceasta a fost acordată. Aceasta include taxele de timbru și de înregistrare, cheltuieli referitoare la formalitățile aferente grefei, remunerația avocaților, taxele și onorariile executorului judecătoresc, taxele și onorariile notarilor, taxele și onorariile specialiștilor, plățile aferente martorilor, onorariile traducătorilor și interpreților, cheltuielile pentru certificatele de cutumă, cheltuielile de deplasare, taxele și cheltuielile aferente formalităților privind înregistrarea, ipotecarea și constituirea unei garanții reale mobiliare, precum și cheltuielile ocazionate de publicitatea în presă, după caz.
În Marele Ducat al Luxemburgului, este posibilă introducerea unei căi de atac împotriva unei astfel de hotărâri judecătorești. Termenul de introducere a căii de atac este în principiu de 40 de zile, însă poate fi prelungit în cazul în care reclamantul locuiește în străinătate. Instanța competentă pentru căile de atac este Cour supérieure de justice.
Decizia de divorț/separare de drept/anulare a căsătoriei pronunțată de o instanță din altă țară a Uniunii Europene beneficiază, în temeiul Regulamentului (CE) nr. 2201/2003 al Consiliului din 27 noiembrie 2003 privind competența, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești, de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1347/2000, de principiul recunoașterii automate în Marele Ducat al Luxemburgului. Aceasta înseamnă că nu este necesară o procedură anume pentru recunoașterea hotărârii.
De asemenea, în Marele Ducat al Luxemburgului, nu este necesară o procedură prealabilă pentru actualizarea actelor de stare civilă ca urmare a unei hotărâri cu autoritate de lucru judecat pronunțată de o instanță a unui stat membru al Uniunii Europene. Pe certificatele de căsătorie și de naștere ale soților se face o mențiune privind hotărârea de divorț. În cazul în care căsătoria a fost oficiată în străinătate, hotărârea instanței trebuie transcrisă în registrul stării civile al municipalității în care a fost transcris certificatul de căsătorie sau în registrul stării civile din orașul Luxemburg și trebuie făcută o mențiune în acest sens pe certificatele de naștere ale soților.
Orice parte interesată poate solicita președintelui tribunalului districtual să pronunțe o hotărâre cu privire la nerecunoașterea unei hotărâri de divorț/separare de corp/anulare a căsătoriei pronunțate de o instanță din altă țară a Uniunii Europene.
Președintele tribunalul districtual se pronunță în termen scurt, fără ca persoana împotriva căreia se solicită hotărârea privind nerecunoașterea să poată prezenta observații, în această etapă a procedurii. Cererea poate fi respinsă doar din următoarele motive:
Fiecare dintre părți poate introduce o acțiune în fața curții de apel împotriva hotărârii pronunțate de președintele curții de apel. Acțiunea este examinată potrivit principiului contradictorialității. Hotărârea curții de apel poate face obiectul unui recurs în casație în fața curții de casație.
Marele Ducat al Luxemburgului aplică Regulamentul (UE) nr. 1259/2010 al Consiliului din 20 decembrie 2010 de punere în aplicare a unei forme de cooperare consolidată în domeniul legii aplicabile divorțului și separării de corp, ce se aplică de la 21 iunie 2012 între Belgia, Bulgaria, Germania, Grecia, Spania, Estonia (din 11 februarie 2018), Franța, Grecia (din 29 iulie 2015), Italia, Letonia, Lituania (din 22 mai 2014), Luxemburg, Ungaria, Malta, Austria, Portugalia, România și Slovenia și care prevede că soții pot conveni să desemneze legea aplicabilă divorțului și separării de corp, cu condiția ca aceasta să fie una dintre următoarele legi:
În temeiul aceluiași regulament, în absența unei alegeri în conformitate cu alineatul precedent, divorțul și separarea de drept sunt reglementate de legislația statului:
În cazul în care nu se aplică Regulamentul (CE) nr. 1259/2010, divorțul și separarea de drept sunt reglementate de legislația luxemburgheză:
Broșură: Divorțul în Marele Ducat al Luxemburgului;
Această pagină face parte din portalul Europa ta.
Ne-am bucura să primim feedbackul dumneavoastră cu privire la utilitatea informațiilor furnizate.
Versiunea în limba naţională a acestei pagini este administrată de punctul de contact RJE respectiv. Traducerile au fost efectuate de serviciile Comisiei Europene. Este posibil ca eventualele modificări aduse originalului de către autoritatea naţională competentă să nu se regăsească încă în traduceri. Nici RJE și nici Comisia Europeană nu-și asumă nicio răspundere sau responsabilitate în legătură cu informațiile sau datele pe care le conține ori la care face trimitere acest document. Pentru a afla care sunt regulile privind protecția drepturilor de autor aplicabile de statul membru responsabil pentru această pagină, vă invităm să consultați avizul juridic.