

Informații pe regiuni
Executarea silită în materie civilă și comercială constă într-o acțiune în instanță introdusă de un creditor sau de o parte care solicită executarea împotriva unui debitor sau a unei persoane împotriva căreia se solicită executarea, în cadrul căreia creditorul solicită instanței să impună respectarea unei obligații datorate acestuia.
Executarea silită poate avea trei obiective: plata unei sume de bani; livrarea unui bun anume; sau îndeplinirea ori neîndeplinirea unei acțiuni.
Executarea silită poate lua forma unei proceduri judiciare standard (care poate fi ordinară, sumară sau individuală) sau a unei proceduri speciale.
Toate procedurile de executare silită a unei sume de bani iau forma unei proceduri judiciare standard ordinare, cu excepția celor enunțate mai jos, care iau forma unei proceduri sumare, și a procedurilor speciale de executare silită a obligațiilor în materie de întreținere.
Procedurile sumare sunt utilizate în cadrul procedurilor de executare silită a unor sume de bani pe baza următoarelor:
Chiar și atunci când este implicat unul dintre titlurile executorii menționate mai sus, este aplicabilă mai degrabă forma ordinară decât forma sumară în următoarele cazuri:
Procedurile de executare referitoare la livrarea unui bun specific și la îndeplinirea unei acțiuni iau forma unei proceduri unice comune.
Executarea în vederea livrării unui bun specific poate fi transformată în executare pentru plata unei sume de bani atunci când nu poate fi găsit bunul pe care ar trebui să-l primească partea care solicită executarea. În acest caz, partea care solicită executarea poate solicita, în cadrul aceleiași proceduri, plata valorii bunului care ar fi trebuit să fie livrat și a pierderii care rezultă din absența livrării.
Executarea pentru îndeplinirea unei acțiuni poate fi transformată în executare pentru plata unei sume de bani dacă partea care cere executarea solicită despăgubiri pentru prejudiciul suferit și plata sumei în cauză.
Executarea obligațiilor de întreținere se face în cadrul unei proceduri speciale prin care:
Procedura de executare este prevăzută la articolele 550 și 551 (formulare procedurale - Procedura de executare silită), la articolele 703-877 (Procedura de executare silită) și la articolele 933-937 (Dispoziții speciale privind executarea silită a obligațiilor în materie de întreținere) din Codul de procedură civilă (Código de Processo Civil), care pot fi consultate prin intermediul acestui link.
Autoritățile competente pentru executare sunt instanțele și executorii judecătorești.
Executarea propriu-zisă are loc printr-un proces de executare judiciară în care autoritățile competente sunt instanțele, asistate de executorii judecătorești. Pe lângă procesul judiciar, legea prevede și o „procedură extrajudiciară pre-executorie” (procedimento extrajudicial pré-executivo), care este opțională și pe care creditorul o poate folosi atunci când sunt îndeplinite anumite cerințe. Autoritățile competente pentru procedura extrajudiciară pre-executorie sunt executorii judecătorești.
Procedura de executare silită judiciară
Executarea începe prin depunerea cererii de executare în instanță. Modelul și condițiile de depunere a cererii de executare sunt stabilite printr-o ordonanță de guvern, și anume Ordonanța de guvern nr. 282/2013 din 29 august 2013 (în 2020, când prezenta fișă informativă a fost revizuită), care poate fi consultată prin intermediul acestui link.
Formularele care trebuie să fie utilizate de către partea care solicită executarea în cazul unei proceduri de executare care nu necesită reprezentare legală de către un avocat, un avocat stagiar sau un reprezentant juridic sunt disponibile în Portalul CITIUS.
Executorul judecătoresc trebuie să fie numit de partea care solicită executarea. Dacă partea respectivă nu face acest lucru, grefierul instanței numește un executor judecătoresc în mod automat și aleatoriu. În cazurile excepționale prevăzute de lege, atribuțiile unui executor judecătoresc pot fi îndeplinite de un funcționar judiciar.
În general, repartizarea competențelor între instanță și executorul judecătoresc este următoarea:
În special:
Responsabilitățile judecătorului:
Responsabilitățile executorului judecătoresc:
În cazul procedurilor de executare silită introduse în Portugalia, competența materială a instanțelor este următoarea:
(articolele 111-131 din Legea nr. 62/2013 din 26 august 2013, care poate fi consultată accesând acest link.
Competența teritorială a instanțelor portugheze pentru inițierea procedurilor de executare silită este următoarea (articolele 85-90 din Codul de procedură civilă, care pot fi consultate accesând acest link)
Procedura extrajudiciară pre-executorie
Ca o alternativă la procedura judiciară, creditorii pot alege să utilizeze o procedură administrativă prealabilă, denumită PEPEX (procedură extrajudiciară pre-executorie – procedimento extrajudicial pré-executivo).
Executorii judecătorești sunt autoritatea competentă pentru punerea în aplicare a măsurilor în cadrul acestei proceduri.
Puteți utiliza PEPEX în următoarele cazuri: hotărâri de executare naționale; alte titluri executorii naționale; hotărârile pronunțate în străinătate care au fost declarate executorii; hotărârile al căror caracter executoriu rezultă din legislația, tratatele sau convențiile UE care sunt obligatorii pentru Portugalia; titluri executorii europene. În oricare dintre aceste cazuri, trebuie îndeplinite următoarele cerințe:
Executorii judecătorești caută bunurile și veniturile după codul de identificare fiscală al pârâtului și pot face acest lucru numai în bazele de date portugheze (nu pot consulta baze de date din alte state membre). Legislația portugheză permite atât persoanelor fizice, cât și persoanelor juridice străine să solicite un cod de identificare fiscală chiar dacă nu desfășoară nicio activitate în Portugalia și nu își au reședința în această țară.
PEPEX este o procedură electronică, în care nu se mai folosesc documente pe suport de hârtie. De asemenea, ea este rapidă și mai puțin costisitoare decât procedura judiciară. Cererea inițială este transmisă direct de către creditor accesând următoarea platformă:
Accesul la portalul autorității fiscale și vamale se obține prin intermediul datelor de autentificare sau prin certificatul digital aferent „cardului de cetățenie” (cartão de cidadão).
Atunci când un creditor numește un reprezentant autorizat, avocații (Advogados) și reprezentanții juridici (Solicitadores) pot accesa platforma cu ajutorul unui certificat digital emis în acest scop de către organismele profesionale de care aparțin.
La depunerea cererii, procedura este alocată în mod automat unui executor judecătoresc, iar creditorii obțin rapid (în general, în cinci zile de la depunerea cererii) informații despre posibilitatea reală de recuperare a banilor care le sunt datorați sau confirmarea oficială a faptului că sumele în cauză nu pot fi colectate în scopuri fiscale, fără a fi nevoie să se recurgă la proceduri judiciare.
Scopul principal al acestei proceduri este obținerea plății voluntare. Măsurile de punere sub sechestru/poprire nu pot avea loc în cadrul unei proceduri PEPEX. Pentru aplicarea acestui tip de măsuri, procedura PEPEX trebuie transformată în procedură de executare.
În timpul unei proceduri PEPEX, destinatarul cererii poate efectua o plată voluntară sau poate încheia un acord de plată cu solicitantul.
Ori de câte ori un solicitant optează pentru notificarea celeilalte părți, aceasta este notificată personal de către un executor judecătoresc.
Debitorii care sunt citați în mod valabil cu privire la procedură și nu iau nicio măsură vor fi incluși în lista publică a debitorilor, iar confirmarea privind imposibilitatea colectării menționată mai sus poate fi astfel emisă în scopuri juridice și fiscale. Ulterior, prin plata integrală a creanței, această situație va fi inversată odată cu eliminarea numelui debitorului din listă și cu notificarea autorității fiscale.
Într-o procedură PEPEX, părțile pot solicita intervenția unui judecător: solicitantul poate transforma procedura PEPEX într-o procedură de executare în cazul în care nu s-a obținut plata voluntară; destinatarul cererii poate face acest lucru prin prezentarea unei obiecții față de procedura PEPEX.
În ceea ce privește costurile, procedura PEPEX este mai puțin costisitoare decât procedura judiciară. În schimbul unei sume de doar 51,00 EUR plus TVA, creditorii pot afla dacă recuperarea creanței este sau nu viabilă, indiferent de valoarea creanței respective. Dacă se obține colectarea, costurile pot depăși 51,00 EUR, după caz.
De asemenea, trebuie menționat faptul că, dacă procedura PEPEX este transformată în procedură de executare, creditorii sunt scutiți de la plata taxelor judiciare inițiale.
Procedura PEPEX este prevăzută de Legea nr. 32/2014 din 30 mai 2014, care poate fi consultată prin intermediul acestui link și este reglementată prin Ordinul nr. 233/2014 din 14 noiembrie 2014, care poate fi consultat accesând Ordinul privind PEPEX.
Întreaga procedură de executare se bazează pe un titlu executoriu care stabilește scopul și limitele acțiunii de executare. Se consideră că titlurile executorii includ dobânda de penalizare pentru plăți întârziate aplicabilă, la rata legală, pentru obligația în cauză.
Hotărârile sunt executorii și titlurile executorii pot fi emise în următoarele circumstanțe:
a) Hotărâri împotriva pârâtului
b) Documentele întocmite sau certificate de un notar sau de alte entități sau specialiști cu competențe în acest scop, care servesc la stabilirea sau recunoașterea unei obligații
c) Titluri de creanță, inclusiv dacă acestea sunt scrise doar de mână, cu condiția ca, în acest caz, faptele care constituie relația subiacentă să se regăsească în documentul respectiv sau să fie menționate în cererea de executare
d) Documente a căror forță executorie este conferită printr-o dispoziție specială
În ceea ce privește creanța
Creanța trebuie să fie certă, scadentă și să aibă un cuantum fix. În cazul în care creanța nu este conformă cu titlul, executarea va începe cu măsuri care să asigure faptul că obligația este certă, scadentă și are un cuantum fix.
În ceea ce privește creditorul
Creanța care urmează să fie executată trebuie să fie solicitată de persoana desemnată drept creditor în cadrul titlului executoriu. În cazul în care titlul este o garanție la purtător, executarea va fi solicitată de către purtătorul titlului.
În cazul în care a intervenit o succesiune, executarea trebuie să aibă loc între succesorii persoanelor care figurează în titlu în calitate de creditor sau debitor al obligației de executare. În cererea de executare, partea care solicită executarea trebuie să expună faptele care constituie succesiunea.
În ceea ce privește debitorul
Executarea trebuie solicitată împotriva persoanei care are rolul de debitor în cadrul titlului.
Activele persoanei împotriva căreia se solicită executarea silită sunt puse sub sechestru chiar dacă, pentru orice motiv, acestea sunt în posesia unei părți terțe, dar fără a se aduce atingere drepturilor pe care un astfel de terț este îndreptățit să le pretindă față de partea care solicită executarea.
Executarea unei datorii garantate cu o garanție reală pe activele unei părți terțe trebuie să fie îndreptată în mod direct împotriva respectivei părți terțe în cazul în care partea care solicită executarea dorește să execute garanția, în pofida faptului că debitorul poate, de asemenea, să fie acționat în instanță imediat.
Atunci când procedura de executare este îndreptată exclusiv împotriva părții terțe și este recunoscut faptul că activele grevate de garanții reale sunt insuficiente, partea care solicită executarea poate, în cadrul aceleiași proceduri, să solicite continuarea procedurii de executare împotriva debitorului, care va fi acționat în instanță pentru satisfacerea integrală a cererii. Atunci când activele grevate aparțin debitorului, dar sunt în posesia unei părți terțe, aceasta din urmă, împreună cu debitorul, pot fi acționați în instanță împreună.
Într-o procedură de executare silită introdusă împotriva unui debitor subsidiar, activele acestuia nu pot fi puse sub sechestru înaintea activelor debitorului principal, cu condiția ca debitorul subsidiar să invoce în mod întemeiat beneficiul executării silite în termenul alocat pentru prezentarea obiecțiilor împotriva executării.
Atunci când activele deținute în comun de un cuplu căsătorit sunt puse sub sechestru în cadrul unei proceduri de executare îndreptate împotriva unuia dintre soți întrucât se consideră că partea împotriva căreia se solicită executarea silită nu deține suficiente active, soțul acestei părți este înștiințat că poate să solicite separarea legală a activelor sau să adauge un certificat care confirmă că o astfel de acțiune este pendinte, fiind deja solicitată separarea activelor; în caz contrar, procedura de executare este îndreptată asupra bunurilor comune.
Atunci când se introduce o procedură de executare împotriva unuia dintre soți, partea care solicită executarea poate susține, furnizând motivele acestei susțineri, că datoria, înregistrată într-un alt titlu decât hotărârea judecătorească, este comună. În astfel de cazuri, soțul părții împotriva căreia se solicită executarea silită este înștiințat că poate să declare dacă acceptă faptul că datoria este comună, pe baza motivelor invocate; în caz contrar, dacă soțul nu prezintă o astfel de declarație, datoria este considerată comună, fără să se aducă atingere unei eventuale contestații pe care o poate depune soțul în cauză.
Atunci când se introduce o procedură de executare silită împotriva unuia sau a mai multor proprietari comuni ai unui patrimoniu autonom sau ai unui patrimoniu comun, activele cuprinse în patrimoniul autonom, o fracțiune a acestora sau o parte specifică a patrimoniului comun nu pot fi puse sub sechestru.
În cazul în care procedura de executare este îndreptată împotriva moștenitorilor, doar activele care au fost primite de la defunct pot fi puse sub sechestru. Atunci când sechestrul privește alte active, partea împotriva bunurilor căreia se solicită punerea sub sechestru poate solicita executorului judecătoresc eliberarea bunurilor, indicând ce bunuri succesorale are în posesie. Solicitarea va fi acceptată dacă partea care solicită executarea, după ce a fost audiată, nu are obiecții. Dacă partea care solicită executarea silită se opune eliberării bunurilor, partea împotriva căreia se solicită executarea poate obține eliberarea acestora numai dacă moștenirea a fost acceptată fără condiții (fără să se fi deschis o procedură de inventariere) și dacă această din urmă parte afirmă și dovedește în instanță: (a) că activele puse sub sechestru nu provin din patrimoniu; (b) că nu a primit din patrimoniu mai multe active decât cele declarate sau, în caz contrar, că aceste alte active au fost utilizate pentru acoperirea pasivelor aferente patrimoniului.
Dispozițiile legale pe care se bazează acest sistem sunt cele menționate în răspunsul la prima întrebare.
Principalele măsuri de executare sunt:
Aceste măsuri principale de executare pot fi precedate sau urmate de alte măsuri necesare punerii în aplicare a acestora (de exemplu, alegerea îndeplinirii unei acțiuni atunci când obligația este alternativă; Dovada că s-a respectat o condiție sau s-a prestat un serviciu de care depinde obligația care trebuie executată. lichidarea obligației care trebuie executată atunci când este nelichidă; evaluarea costului îndeplinirii fungibile de către un terț; consultări prealabile pentru localizarea și identificarea bunurilor care pot fi puse sub sechestru; înregistrarea sechestrului; stabilirea unui depozitar pentru bunurile puse sub sechestru; publicarea vânzării bunurilor puse sub sechestru; comunicarea vânzării către oficiul de înregistrare).
Alegerea măsurilor de executare depinde de scopul executării, care poate fi: plata unei sume de bani; livrarea unui obiect specific; sau îndeplinirea unei acțiuni.
În cadrul procedurilor de executare silit[ pentru plata unei sume de bani, măsurile de executare cele mai adecvate scopului procedurii de executare sunt punerea sub sechestru, vânzarea și plata.
În cadrul procedurilor de executare pentru livrarea unui bun specific, măsura de executare cea mai adecvată scopului procedurii de executare este livrarea bunului în cauză de către executorul judecătoresc. În cazul în care bunul pe care ar trebui să-l primească partea care solicită executarea nu poate fi găsit, partea în cauză poate transforma acțiunea într-o procedură de executare pentru plata unei sume de bani prin achitarea valorii bunului plus prejudiciul rezultat din absența livrării.
În cadrul procedurilor de executare pentru îndeplinirea unei acțiuni, pot exista două măsuri alternative de executare adecvate: fie, în cazul în care acțiunea este fungibilă, îndeplinirea acțiunii de către o altă persoană, pe spezele părții împotriva căreia se solicită executarea silită, plus compensația pentru întârziere; fie, în cazul în care acțiunea este nefungibilă, plata unei despăgubiri pentru prejudiciul suferit, la care se poate adăuga o penalitate cu titlu cominatoriu. Atunci când partea care solicită executarea cere o compensație pentru prejudiciul suferit, acțiunea este transformată într-o procedură de executare pentru plata unei sume de bani.
Toate bunurile debitorului care pot fi puse sub sechestru pot face obiectul executării silite.
Executarea poate viza bunurile terților atunci când acestea sunt legate de garanția de creditare sau dacă fac obiectul unei acțiuni în detrimentul creditorului, pe care creditorul a contestat-o cu succes.
Numai bunurile și drepturile care pot fi evaluate în bani pot fi puse sub sechestru. Activele care nu se încadrează într-o activitate comercială legală nu pot fi puse sub sechestru.
În ceea ce privește normele menționate mai sus, următoarele active pot face obiectul executării:
Efectele punerii sub sechestru
Efectele vânzării
Efectele plății
Efectele livrării unui obiect
Efectele îndeplinirii unei acțiuni
Vânzarea, plata, livrarea unui bun și îndeplinirea unei acțiuni sunt măsuri de executare care, odată efectuate, nu au o perioadă de valabilitate. Același lucru se aplică și în cazul punerii sub sechestru, sub rezerva caracteristicilor indicate mai jos în legătură cu sechestrul asupra bunurilor care fac obiectul înregistrării.
În ceea ce privește sechestrul asupra bunurilor imobile supuse înregistrării, înregistrarea sechestrului este obligatorie și trebuie să fie efectuată de executorul judecătoresc. În anumite cazuri prevăzute în mod expres de lege, înregistrarea sechestrului trebuie să aibă caracter provizoriu. Când se întâmplă acest lucru, înregistrarea provizorie expiră dacă nu este transformată în înregistrare permanentă sau nu este reînnoită în termenul aplicabil. Prin urmare, în cazul sechestrului asupra unor bunuri supuse înregistrării și înregistrate cu caracter provizoriu, executorul judecătoresc trebuie să se asigure că înregistrarea provizorie este transformată în înregistrare permanentă – dacă acest lucru devine posibil între timp – sau este reînnoită pentru perioada necesară.
În sfârșit, procedurile de executare care au fost deschise se pot încheia în cadrul procesului de diligență destinat localizării bunurilor debitorului, fără a ajunge la plată, în cazul în care procesul de diligență nu dă rezultate până la expirarea termenelor prevăzute de Codul de procedură civilă, în funcție de cauza în discuție și de forma aplicabilă a procedurii.
Dispozițiile legale pe care se bazează acest sistem sunt cele menționate în răspunsul la prima întrebare.
În sens larg, termenul „cale de atac” (recurso) se referă la obiecția împotriva executării, la obiecția împotriva punerii sub sechestru și la calea de atac în sensul strict.
Obiecția împotriva executării
Persoana împotriva căreia se solicită executarea poate contesta executarea, prezentând obiecții împotriva executării în termen de 20 de zile de la data citării.
Fără a aduce atingere dispozițiilor dreptului internațional și al UE, care sunt obligatorii pentru Portugalia și au prioritate, în conformitate cu legislația națională, motivele pentru prezentarea unei obiecții împotriva executării variază în funcție de măsura în care executarea se bazează pe o hotărâre judecătorească (gamă mai restrânsă de motive posibile), pe o hotărâre arbitrală (gamă puțin mai extinsă de motive) sau pe un titlu executoriu diferit (gamă și mai extinsă de motive).
Atunci când executarea silită se bazează pe o hotărâre judecătorească, obiecțiile se pot baza numai pe următoarele motive:
Dacă executarea se bazează pe o hotărâre arbitrală, se pot invoca, pe lângă motivele de obiecție împotriva executării enumerate mai sus, motivele pe care se poate baza anularea judiciară a hotărârii respective, fără a se aduce atingere dispozițiilor Legii privind arbitrajul voluntar (Lei da Arbitragem Voluntária).
Dacă executarea nu se bazează pe o hotărâre judecătorească sau pe o cerere de chemare în judecată căreia i s-a anexat un titlu executoriu, pe lângă motivele de obiecție împotriva executării bazate pe o hotărâre judecătorească deja enumerate, orice alte motive care pot fi invocate cu titlu de apărare în procedura de fond.
Obiecția împotriva punerii sub sechestru
Partea împotriva căreia se solicită executarea silită, soțul/soția acestei părți și terții pot prezenta obiecții împotriva punerii sub sechestru a anumitor bunuri, în următoarele cazuri.
În cazul în care se pune sechestru pe bunuri aparținând părții împotriva căreia se solicită executarea silită, partea în cauză poate prezenta obiecții împotriva sechestrului pentru oricare dintre următoarele motive:
În cazul în care sechestrul sau orice confiscare sau livrare de bunuri impusă pe cale judecătorească încalcă dreptul de proprietate sau orice alt drept incompatibil cu punerea în aplicare sau cu sfera de aplicare a măsurii și aparținând unei persoane care nu este parte în cauză, partea vătămată poate invoca acest lucru prin introducerea unei acțiuni de scoatere temporară de sub sechestru, în calitate de terț.
Un soț care se află în poziția de terț poate, fără autorizarea celuilalt soț, să își apere drepturile asupra bunurilor proprii sau a bunurilor comune care au fost afectate în mod nejustificat de sechestru.
Dispozițiile legale pe care se bazează acest sistem sunt cele menționate în răspunsul la prima întrebare.
Căile de atac
Se pot introduce proceduri obișnuite de recurs în fața unei instanțe de apel (de apelação) (împotriva hotărârilor pronunțate de o instanță de prim grad) sau în fața Curții Supreme de Justiție [privind o chestiune de drept (de revista)]. Căile de atac ordinare împotriva hotărârilor pronunțate în cadrul procedurilor de executare sunt reglementate de dispozițiile aplicabile procesului de fond.
În general, o cale de atac ordinară este admisibilă numai atunci când cauza are o valoare care depășește suma pentru care este competentă instanța a cărei hotărâre este atacată, iar hotărârile atacate sunt defavorabile recurentului la un cuantum care depășește jumătate din suma pentru care este competentă instanța respectivă. În Portugalia, instanța districtuală este competentă pentru a soluționa litigii cu o valoare de până la 5 000,00 EUR, iar curtea de apel – pentru a soluționa litigii cu o valoare de până la 30 000,00 EUR.
Procedurile de executare prevăd anumite declarații provizorii care pot avea loc sau nu, în funcție de caz – de exemplu, contestații împotriva executării silite prin acțiuni de scoatere temporară de sub sechestru introduse de partea împotriva căreia se solicită executarea, obiecții împotriva sechestrului prezentate de partea împotriva căreia se solicită executarea sau de terți, verificarea și clasificarea creanțelor atunci când există creditori cu o garanție reală asupra activelor puse sub sechestru care solicită plata creanțelor lor din veniturile generate de aceste active puse sub sechestru. O cale de atac se poate întemeia, de asemenea, pe deciziile luate cu privire la aceste declarații provizorii în condițiile prezentate mai sus.
În special, în cadrul procedurilor de executare, căile de atac se întemeiază pe următoarele:
Calea de atac privind o chestiune de drept se întemeiază pe următoarele:
Normele care reglementează căile de atac în cauzele de executare sunt prevăzute la articolele 852-854 din Codul de procedură civilă, care pot fi consultate aici.
Da, există constrângeri legate de protecția debitorului. Unele sunt constrângeri privind sechestrul, altele sunt constrângeri privind executarea care decurg din termenele-limită.
Constrângerile privind sechestrul legate de protecția debitorului constau în imunitatea absolută sau totală împotriva sechestrului, imunitatea relativă împotriva sechestrului și imunitatea parțială împotriva sechestrului asupra anumitor active ale debitorului. Există alte două constrângeri: una legată de protecția activelor comune ale unui cuplu căsătorit atunci când procedura de executare este introdusă doar împotriva unuia dintre soți; și o alta decurgând din principiul proporționalității, potrivit căruia ar trebui puse sub sechestru doar activele necesare pentru a acoperi datoria și cheltuielile generate de executare.
Trecerea timpului poate constitui o limită a executării în cazul prescrierii sau al limitării. După expirarea termenelor în cauză, dreptul a cărui executare este vizată se stinge.
Modul în care funcționează aceste constrângeri legate de protecția debitorului și de termenele-limită sunt explicate în continuare.
Active cu imunitate absolută și totală împotriva sechestrului
Pe lângă bunurile scutite de sechestru în cadrul unei dispoziții speciale, următoarele beneficiază de imunitate absolută împotriva sechestrului:
Active cu imunitate relativă împotriva sechestrului
Active asupra cărora se poate pune sechestru parțial
Imunitate împotriva popririi unor sume de bani sau depozite bancare
Sumele de bani sau depozitele bancare rezultate în urma satisfacerii unei creanțe care are imunitate împotriva sechestrului au, la rândul lor, imunitate împotriva sechestrului, în aceleași condiții ca și creanța inițială.
Limitele aplicabile sechestrului asupra bunurilor comune în cadrul procedurilor de executare introduse împotriva unuia dintre soți
Normele generale privind bunurile care pot fi confiscate și limitele sechestrului sunt prevăzute la articolele 735-747 din Codul de procedură civilă.
Limitele punerii sub sechestru din perspectiva proporționalității
Sechestrul se limitează la activele necesare pentru a se acoperi creanța care trebuie executată silit și costurile aferente. Aceste costuri sunt estimate, în scopul punerii sub sechestru și fără a aduce atingere eventualelor decontări ulterioare, la 20 % din valoarea care face obiectul executării dacă aceasta se încadrează în intervalul valoric pentru care este competentă instanța districtuală, la 10 % dacă această valoare este mai mare dar până la de patru ori valoarea pentru care este competentă curtea de apel și la 5 % dacă este mai mare decât această din urmă valoare. . Instanța districtuală este competentă pentru a soluționa litigii cu o valoare de până la 5 000,00 EUR, iar curtea de apel – pentru a soluționa litigii cu o valoare de până la 30 000,00 EUR (sume valabile în 2021, la data revizuirii prezentei fișe informative). Cele două valori sunt prevăzute la articolul 44 din Legea nr. 62/2013 din 26 august 2013, care poate fi consultată prin intermediul acestui link.
Limitele aplicabile executării care decurg din termenele de prescriere
În general, protecția judiciară (a cărei existență sau stabilire depinde de voința părților) face obiectul unei prescrieri temporale atunci când nu este exercitată în perioada de timp stabilită de lege.
Instanța nu poate să se sesizeze din oficiu în legătură cu împlinirea unui termen de prescriere. Pentru ca un termen de prescriere să producă efecte, acesta trebuie invocat, cu titlu judiciar sau extrajudiciar, de persoana care beneficiază de acesta, de reprezentantul său sau, în cazul în care persoana nu dispune de capacitatea necesară, de către procuror.
Atunci când termenul de prescriere expiră, beneficiarul (debitorul) poate refuza să efectueze plata sau poate să conteste, în orice mod, exercitarea dreptului prescris. În cazul în care procedura de executare silită s-a introdus împotriva persoanei în cauză, debitorul împotriva căruia se solicită executarea poate prezenta o obiecție împotriva executării prin intermediul unei acțiuni de scoatere temporară de sub sechestru întemeiată pe termenul de prescriere. Termenul pentru prezentarea obiecțiunilor împotriva executării este de 20 de zile de la citație.
Cu toate acestea, un debitor nu poate solicita recuperarea (returnarea) plății unei rate pe care a efectuat-o în mod voluntar pentru a respecta o obligație care face obiectul prescrierii temporale, chiar dacă aceasta a fost efectuată fără să se aibă cunoștință de termenul de prescriere. Această regulă se aplică tuturor formelor de satisfacere a dreptului care face obiectul prescrierii temporale, precum și recunoașterii acestuia sau furnizării de garanții.
Termenul de prescriere poate fi invocat împotriva părții care solicită executarea de către creditorii debitorului și de către terți care au un interes legitim de a-l declara, chiar și atunci când debitorul a renunțat la acesta. Cu toate acestea, dacă debitorul a renunțat la termenul de prescriere, acesta poate fi invocat de către creditorii debitorului doar dacă se îndeplinesc cerințele prevăzute de dreptul civil pentru o acțiune revocatorie (impugnação Pauliana).
Dacă, în cazul în care debitorul este acționat în justiție, acesta nu invocă prescrierea, iar instanța pronunță o hotărâre împotriva sa, hotărârea definitivă nu afectează dreptul recunoscut al creditorilor.
Termenul normal de prescriere este de 20 de ani, dar există și termene de prescriere mai scurte.
Următoarele fac obiectul unui termen de prescriere de cinci ani:
Legea stabilește termene de prescriere teoretice (bazate pe prezumția de conformitate) în următoarele cazuri:
Atunci când este implicat un termen de prescriere descris în dreptul civil drept o prezumție de prescriere, se aplică următoarele reguli:
Prescrierea drepturilor recunoscute printr-o hotărâre judecătorească sau printr-un titlu executoriu funcționează după cum urmează:
Codul civil stabilește norme privind începutul perioadei de prescriere, suspendarea și întreruperea acesteia. Atunci când există motive pentru suspendare (de exemplu, minori, serviciu militar, forță majoră, culpa debitorului), perioada de prescriere nu începe sau nu curge. Atunci când o perioadă de prescriere este întreruptă, timpul scurs nu se mai ia în calcul și începe să curgă o nouă perioadă de prescriere.
Un creditor interesat să întrerupă o perioadă de prescriere poate face acest lucru utilizând sau invocând una dintre acțiunile următoare:
În cazul în care citația sau notificarea nu este efectuată în termen de cinci zile de la solicitare, pentru motive care nu sunt imputabile solicitantului, perioada de prescriere va fi întreruptă după cinci zile.
Anularea citației sau a notificării nu împiedică întreruperea prevăzută în paragrafele precedente.
În sensul prezentului articol, orice alt mijloc judiciar prin care se oferă informații despre acțiunea persoanei împotriva căreia se poate exercita dreptul este considerat echivalent cu o citație sau cu o notificare.
Întreruperea unei perioade de prescriere are următoarele efecte (cu excepția cazului în care legea prevede în mod specific altfel):
Limitele aplicabile executării care decurg din termenul de decădere
Atunci când, în temeiul legii sau prin voința părților, un drept trebuie să fie exercitat într-un anumit termen, se aplică normele privind termenele de decădere, cu excepția cazului în care legea menționează în mod expres că se aplică termenele de prescriere.
Decăderea poate fi împiedicată numai prin îndeplinirea, în termenul legal sau contractual, a actului căruia legea sau contractul îi conferă efect impeditiv. Simpla propunere de efectuare a unei acțiuni declarative sau executorii împiedică decăderea, fără a fi necesară citarea debitorului. Dacă este vorba de un termen stabilit pe baza unui contract sau a unei dispoziții din dreptul aplicabil, decăderea este împiedicată și dacă intervine recunoașterea dreptului de către persoana împotriva căreia trebuie exercitat.
Termenul de decădere poate fi suspendat sau întrerupt numai în cazurile în care legea prevede acest lucru și, dacă legea nu stabilește nicio altă dată specifică, acesta începe să curgă din momentul în care drepturile pot fi exercitate în mod legal.
Instanța verifică din oficiu dacă a intervenit decăderea și aceasta poate fi invocată în orice etapă a procedurii dacă se referă la drepturi inalienabile. Dacă decăderea se referă la drepturi disponibile în temeiul cărora se introduce procedura de executare, decăderea trebuie să fie invocată de persoana care beneficiază de aceasta (în principiu, debitorul/partea împotriva căreia se solicită executarea).
Definiția și efectele termenului de prescriere și ale datei de expirare sunt prevăzute la articolele 309-340 din Codul civil, care poate fi consultat prin intermediul acestui link.
N.B.:
Punctul de contact al Rețelei judiciare europene în materie civilă, instanțele sau alte entități și autorități nu sunt obligate să ia în considerare informațiile cuprinse în prezenta fișă informativă. Vă recomandăm să consultați legislația în vigoare. Informațiile prezentate sunt actualizate în mod regulat, în funcție de modificările legislative și ale jurisprudenței.
Această pagină face parte din portalul Europa ta.
Ne-am bucura să primim feedbackul dumneavoastră cu privire la utilitatea informațiilor furnizate.
Versiunea în limba naţională a acestei pagini este administrată de punctul de contact RJE respectiv. Traducerile au fost efectuate de serviciile Comisiei Europene. Este posibil ca eventualele modificări aduse originalului de către autoritatea naţională competentă să nu se regăsească încă în traduceri. Nici RJE și nici Comisia Europeană nu-și asumă nicio răspundere sau responsabilitate în legătură cu informațiile sau datele pe care le conține ori la care face trimitere acest document. Pentru a afla care sunt regulile privind protecția drepturilor de autor aplicabile de statul membru responsabil pentru această pagină, vă invităm să consultați avizul juridic.