Text integral

Decizie nr. 309/2021 din 11-feb-2021, Inalta Curte de Casatie si Justitie Bucuresti

Decizie

din 11 februarie 2021 An

309/2021

Text speţă

R O M Â N I A ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE Secţia a II-a civilă

Decizia nr. 309/2021

Decizia nr. 309

Şedinţa publică din data de 11 februarie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, la data de 10.12.2015, sub nr. x/2016, reclamanţii A. şi B. în contradictoriu cu pârâta S.C. C. S.A. au solicitat să se constate nulitatea absolută a clauzelor din Condiţiile speciale ale contractului de credit nr. x/20.12.2007 - secţiunea 2 - art. 2.2 şi secţiunea 6 - art. 6.3, pentru încălcarea următoarelor obligaţii: obligaţiile de informare, consultare şi avertizare a consumatorilor, anterior încheierii contractului de credit; obligaţia de a nu pune în vânzare produse/servicii financiare defectuoase; obligaţia de a nu utiliza practici comerciale înşelătoare; obligaţia de a nu introduce clauze abuzive în contractul de credit. Solicită obligarea băncii pârâte la emiterea unui nou grafic de rambursare aferent contractului de credit, care să prevadă restituirea creditului în RON, conversia sumei creditului din CHF în RON făcându-se la data contractării creditului, la cursul CHF- leu din acea zi. Clauzele menţionate se referă la obligaţia reclamanţilor de a restitui creditul în moneda CHF, suportând riscul valutar aferent acestei monede.

Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă prin sentinţa civilă nr. 2336 din 14.04.2016, a admis cererea formulată de reclamanţii A. şi B. în contradictoriu cu pârâta S.C. C. S.A.; a constatat nulitatea absolută a clauzelor din condiţiile speciale ale contractului de credit x/20.12.2007 Secţiunea 2-art. 2.2 si secţiunea 6-art. 6.3.; a obligat pârâta să emită un nou grafic de rambursare aferent contractului de credit, care sa prevadă restituirea creditului în RON, conversia sumei creditului în CHF în RON făcându-se la data contractării creditului, la cursul CHF-leu din acea zi.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă prin decizia civilă nr. 1507/2017 din 11 octombrie 2017, a admis apelul formulat de apelanta - pârâtă S.C. C. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 2336 din data de 14.04.2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2015, în contradictoriu cu intimaţii - reclamanţi A. şi B.; a schimbat în tot sentinţa apelată, în sensul că a respins acţiunea ca neîntemeiată.

Împotriva deciziei civile nr. 1507/2017 din 11 octombrie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă recurenţii-reclamanţi A. şi B. au declarat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 din C. proc. civ.

În argumentarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5. C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi au susţinut, în esenţă, că, deşi prin încheierea din data de 13 ianuarie 2017 instanţa de apel a suspendat soluţionarea cauzei până la pronunţarea de către CJUE în cauza C - 186/16, ulterior reluării judecăţii, prin soluţia pronunţată în dosar, instanţa nu a aplicat Decizia Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Astfel, au fost încălcate dispoziţiile art. 4 din C. proc. civ., potrivit cărora:

"In materiile reglementate de prezentul cod, normele dreptului Uniunii Europene se aplică în mod prioritar, indiferent de calitatea sau statutul părţilor ".

Totodată, recurenţii-reclamanţi au susţinut că instanţa de apel a încălcat prevederile art. 22 alin. (6) C. proc. civ., potrivit căruia, judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăşi limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel.

Or, în cazul de faţă, instanţa de fond nu a fost învestită cu analizarea clauzei relative la dobândă, iar aspectele referitoare la o dobândă mai avantajoasă pentru reclamanta A. pentru perioada în care a fost salariata Băncii nu are legătură cu soluţionarea prezentului litigiu.

De asemenea, instanţa de apel mai reţine:

"Curtea are în vedere totodată şi aspectele pozitive legate de: modalitatea de informare a reclamanţilor, calitatea unuia dintre ei (A.) de angajat al pârâtei, natura creditului de refînanţare a altui credit, acordarea unei dobânzi reduse la jumătate faţă de dobânda băncii la zi (...) toate acestea fiind elemente esenţiale care demonstrează îndeplinirea de către apelanta-pârâtă a obligaţiei de informare."

Dincolo de faptul că dobânda contractuală nu face obiectul prezentului dosar, recurenţii-reclamanţi au învederat că aceste condiţii preferenţiale la credit au făcut întotdeauna parte din "pachetul salarial" oferit de bancă şi reducerea de marja a fost compensata cu ore de muncă.

Contractul a fost semnat cu o rată de dobândă formată din LIBOR si marja de 2.25%.

In anul 2009 Banca a majorat marja la 3.6%. Ulterior începând cu ianuarie 2015 cursul CHF-Leu a crescut simţitor în acea perioadă.

In baza principiului disponibilităţii faţă de obiectul dedus judecăţii, judecătorul trebuie să se abţină să depăşească limitele competenţelor cu care a fost învestit. Această normă, reglementată inclusiv în art. 9C. proc. civ., are menirea de a sublinia preeminenţa principiului disponibilităţii faţă de cel al rolului activ al instanţei de judecată, au conchis recurenţii-reclamanţi.

Recurenţii-reclamanţi au susţinut că decizia recurată a fost pronunţată cu încălcarea dreptului Uniunii Europene, astfel cum a fost interpretat de C.J.U.E., ceea ce în materia procedurală se traduce printr-o încălcare şi aplicare greşită a normelor de drept material, adică punctul 8 de casare al art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Astfel, s-a susţinut că, raportat la exigenţele deciziei C.J.U.E., analiza efectuată de instanţa de apel nu respectă mecanismul de verificare impus de Directiva 93/13, aşa cum a fost explicat de C.J.U.E.în cauza C-186/16, instanţa de apel făcând abstracţie în totalitate de aceste mecanisme, motiv pentru care se impune casarea hotărârii.

După prezentarea unor considerente reţinute în decizia amintită, recurenţii-reclamanţi au susţinut că, în lumina acestora trebuie analizat caracterul abuziv al clauzelor contestate în prezentul litigiu, care pot fi analizate sub aspectul caracterului abuziv, chiar dacă acestea "reflectă" principiul nominalismului monetar, acesta fiind reglementat de norme supletive; chiar dacă intră în sfera noţiunii de "obiect principal al contractului", pentru că nu sunt redactate în mod clar şi inteligibil. S-a subliniat că aceste clauze sunt abuzive, pentru că au fost inserate în contracte nenegociate şi, contrar cerinţelor bunei-credinţe, creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiilor părţilor, dezechilibrul manifestându-se şi in timpul executării contractului.

Recurenţii-reclamanţi au arătat, în sinteză, că principiul nominalismului are caracter supletiv, motiv pentru care clauzele ce îl transpun în contracte pot fi verificate sub aspectul caracterului abuziv, nefiind incidentă excluderea instituită de art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13.

De altfel, asupra caracterului supletiv al principiului nominalismului s-a pronunţat inclusiv Curtea Constituţională prin decizia nr. 62/07.02.2017, în care se arată, la paragraful 37, că textul legal are caracter supletiv, astfel că părţile au posibilitatea să deroge de la principiul nominalismului, dacă se întruneşte acordul de voinţă în acest sens.

În aplicarea corectă a normelor de drept material, instanţa de apel trebuia să constate, pe de o parte, caracterul supletiv al principiului nominalismului monetar, iar, pe de altă parte că nu operează excepţia instituită de art. 1 alin. (2) din Directivă.

În continuare, s-a arătat că, întrucât clauzele contestate, deşi intră sub incidenţa noţiunii "obiectul principal al contractului", nu sunt redactate în mod clar şi inteligibil, instanţa trebuie să procedeze la analiza caracterului abuziv, or, prin raportare la considerentele reţinute în cauza Andriciuc din această perspectivă, instanţa de apel a constatat în mod greşit că sunt redactate în mod clar şi inteligibil clauzele contestate.

Recurenţii-reclamanţi au susţinut că C.J.U.E.se referă la obligaţia băncii de a avertiza cu privire Ia posibilele variaţii de curs şi la efectele unor astfel de variaţii şi că, în mod greşit, instanţa de apel şi-a însuşit argumentul pârâtei în sensul că nu putea previziona evoluţia cursului valutar, că nu putea "prevedea imprevizibilul" şi, în consecinţă, nu putea informa consumatorii cu privire la elementele de hazard viitor.

Capacitatea băncii de a previziona cursul viitor al CHF nu face obiectul analizei acţiunii de faţa, ceea ce prezintă relevanţă fiind obligaţia băncii de a avertiza consumatorii cu privire la posibilele variaţii de curs şi la efectele acestora, s-a mai arătat.

Astfel, raportat la toate aceste argumente, nu pot fi reţinute ca pertinente considerentele instanţei de apel în care se reţine că:

"posibilitatea modificării cursului unei monede străine în raport cu leul în cursul derulării contractului nu putea fi considerată o situaţie neaşteptată în contextul economic românesc, fiecare persoană, chiar cu un nivel redus de cunoştinţe financiare, cunoscând efectele fluctuaţiilor valutare, după apariţia pieţei valutare"

Contrar celor reţinute de către instanţa de apel şi potrivit C.J.U.E., banca trebuie să prezinte consumatorilor, încă din faza precontractuală, posibilele variaţii de curs şi efectele acestor variaţii.

Recurenţii-reclamanţi au susţinut că atunci când a evaluat îndeplinirea obligaţiei de informare de către bancă, instanţa trebuia să se raporteze la "expertiza şi cunoştinţele" profesionistului în ceea ce priveşte posibilele variaţii ale cursurilor de schimb valutar şi riscurile inerente contractării unui împrumut în monedă străină (paragraf 56 din Decizia CJUE).

Banca trebuia să prezinte consumatorilor orice informaţie pertinentă care să le permită să evalueze consecinţele economice ale unei clauze, precum cea în discuţie în litigiul principal, asupra obligaţiilor lor financiare (paragraf 50 din Decizie).

Sub aspectul obligaţiei de avertizare asupra riscurilor valutare, recurenţii-reclamanţi au susţinut, în esenţă, că în conţinutul obligaţiei de informare trebuie sa se regăsească, alături de informaţiile obişnuite necesare formării consimţământului, şi elemente legate de riscurile şi contraindicaţiile actuale ale serviciului sau produsului oferit. Aceasta este obligaţia de avertizare, în temeiul căreia consumatorul trebuie avertizat cu privire la măsurile de precauţie pe care trebuie să şi le ia anterior contractului care are ca obiect un serviciu sau un produs riscant, fiind avute în vedere atât riscurile previzibile, cât şi riscurile potenţiale, excepţionale .

Codul consumului stabileşte o astfel de obligaţie de avertizare pe mai multe paliere.

Riscul valutar este unul dintre aspectele esenţiale ale creditului în monedă străină, acesta fiind dublat de un risc supra-adăugat de hiper-valorizare a monedei de plata în perioadele de criza sau de turbulenţe ale pieţei.

Acest risc supra-adăugat al hiper-valorizării a fost calificat recent, prin decizia CCR nr. 623/2016, drept exemplu de impreviziune in contractele de credit, ceea ce înseamnă că dezechilibrul contractual generat de impreviziune nu este contemporan contractului, ci tine de derularea contractului (care poate fi valabil încheiat).

In speţa Andriciuc, s-a statuat, cu valoare de norma obligatorie in dreptul intern, ca dezechilibrul contractual este, in germene, contemporan încheierii contractului de credit in moneda străina, dar manifestarea acestuia se situează, de regula, in faza derulării contractului.

Din aceasta perspectivă, este evident că orice banca vânzătoare de astfel de produse de creditare avea (şi are) obligaţia să includă în caracteristicile creditului şi această avertizare asupra riscului valutar, întrucât art. 15 şi, respectiv, 48 din Codul consumului obligă orice comerciant la avertizarea publică asupra pericolelor imprevizibile ale unor produse sau servicii obişnuite şi la avertizarea concretă a fiecărui consumator individual asupra riscurilor obişnuite, naturale, ale unor produse sau servicii. în plus, conform art. 6 şi 7 din Legea 363/2007, orice informaţie esenţială disimulată sau reţinută de comerciant la momentul punerii pe piaţă a unui produs sau serviciu poate fi considerată o practică înşelătoare, sever sancţionată, conform aceleiaşi legi.

Recurenţii-reclamanţi au mai susţinut că este contrară legii şi jurisprudenţei C.J.U.E., inclusiv contrară recentei soluţii din speţa Andriciuc şi alţii contra Băncii Româneşti, ideea că băncile, în perioada 2006-2008, nu ar fi avut obligaţia de informare sau de avertizare asupra riscului valutar, fiind de-a dreptul compromiţătoare (pentru o entitate care, în afaceri, se bazează pe credibilitate şi nimic altceva), afirmaţia că un consumator mediu informat trebuia să prevadă, în lipsa informării profesionistului, toate consecinţele contractării creditului în CHF, inclusiv pe cele imprevizibile, în timp ce pentru banca aceasta imprevizibilitate a riscurilor ar fi o adevărată cauza de înlăturare a răspunderii.

Întrucât interpretarea dată de C.J.U.E. normelor dreptului Uniunii Europene este obligatorie în dreptul intern, conform art. 148 alin. (2) din Constituţie, înseamnă că obligaţia de avertizare statuată de CJUE face parte din dreptul intern, fiind enunţată, încă din 2004 de Codul consumului (art. 15 si art. 48).

Recurenţii-reclamanţi au susţinut că banca şi-a încălcat in mod evident obligaţia de informare şi de avertizare cu privire la serviciile financiare riscante vândute consumatorilor, subliniind că, în situaţia contractelor de credit acordate în monedă străină, sancţiunea nerespectării obligaţiei de informare se impune a fi nulitatea clauzelor vizând restituirea creditului în moneda străină, la cursul de schimb valutar de la data achitării fiecărei rate.

In urmarea acestei sancţiuni, care va face inoperabila clauza de risc valutar, va fi antrenată răspunderea civilă delictuală a băncii, care se va materializa prin suportarea riscului valutar de către bancă, cu titlu de reparare în natură a prejudiciului suportat de către consumatori în urma nerespectării de către bancă a obligaţiilor precontractuale de informare, consiliere şi avertizare, şi prin stabilizarea obligaţiei consumatorilor de a restitui creditul la cursul valutar de la momentul acordării.

In plus, omisiunea informării, dezinformarea sau ascunderea unor informaţii esenţiale pentru formarea unui consimţământ conştient al consumatorului determină raporturi juridice dezechilibrate, contracte vulnerabile care pot fi anulate parţial pentru vicierea consimţământului sau, în cazuri grave, rebuturi contractuale care pot fi desfiinţate prin constatarea nulităţii absolute pentru eroare - obstacol (error in negotio).

Recurenţii-reclamanţi, redând dispoziţiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, au arătat că, întrucât a fost stabilit de instanţele de fond că nu au fost negociate clauzele deduse judecăţii există autoritate de lucru judecat pe acest aspect.

Clauzele contestate provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, contrar cerinţelor bunei-credinţe, au mai susţinut recurenţii.

Raportat la considerentele CJUE din cauza Andriciuc sub acest aspect, având în vedere că dezechilibrul trebuie analizat şi ţinând seama de ansamblul împrejurărilor de care profesionistul putea avea cunoştinţă la momentul respectiv şi care erau de natură să influenţeze executarea ulterioară a contractului respectiv, recurenţii fac trimitere la Studiile şi Buletinele Băncii Centrale a Elveţiei şi ale Băncii Naţionale a României, ce sunt anexate recursului.

Recurenţii-reclamanţi au susţinut că Banca putea cunoaşte posibilele variaţii ale cursului de schimb, iar faptul că tocmai în momentul în care Banca Naţională a Elveţiei trimitea semnale clare cu privire la aprecierea francului, Banca pârâtă a început promovarea creditului în CHF, faptul că a creat acest produs astfel încât să fie mai accesibil decât celelalte credite ale sale în RON sau Euro (costuri mai mici, sume mai mari acordate), ne demonstrează că Banca a cunoscut despre valorizarea CHF şi a intenţionat să profite de ea în detrimentul consumatorilor.

Aceste avertizări trebuiau cunoscute de către Banca pârâtă, date fiind expertiza şi cunoştinţele unei instituţii de credit, iar faptul că nu au fost aduse la cunoştinţa împrumutaţilor probează reaua-credinţă a băncii.

Recurenţii-reclamanţi au susţinut că a existat un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor încă de la încheierea contractului. In mod esenţial, însă, trebuie reţinut că, în contractele comercianţilor cu consumatorii (şi mai ales în contractele de credit), dezechilibrul este prezumat.

Contractele dintre consumatori şi comercianţi sunt generatoare ale unor raporturi juridice de putere, în care poziţia părţilor este finciarmente inegalitară.

In materia specifică a protecţiei consumatorilor, CJUE a arătat în mod constant că legea şi judecătorul (care se poate sesiza chiar şi din oficiu în acest scop) contrapun echilibrului formal ce rezultă din contractele de adeziune la care consumatorii sunt nevoiţi să adere un echilibru real, de natură a da proporţionalitate prestaţiilor părţilor.

Acest echilibru formal la care se refera jurisprudenţa CJUE şi care rezultă din contracte de adeziune este, de fapt, un camuflaj al unui dezechilibru originar semnificativ al prestaţiilor părţilor, în care cel puternic are potenţialul de a câştiga, în dauna (sau spre ruina) celui slab. înlăturând aceasta ipocrizie, ignorând aceasta aparenţă de echilibru, jurisprudenţa CJUE instituie o prezumţie de dezechilibru al prestaţiilor, prezumţie pe care profesionistul o poate răsturna probând că a dat consumatorului posibilitatea să influenţeze natura clauzelor şi, în plus, că şi-a respectat obligaţia de informare în faza pre-contractuală.

În mod evident, pârâta în prezenta cauza nu numai ca nu a făcut proba echilibrului real între părţile contractante, dar nici măcar nu şi-a propus o astfel de ţintă probatorie.

Recurenţii-reclamanţi au mai susţinut şi că dezechilibrul poate surveni încheierii contractului, astfel că, având în vedere obiectivul legislaţiei protecţiei consumatorului, de a combate condiţiile contractuale inechitabile pentru consumator şi pentru a-i permite acestuia sa cunoască pe deplin condiţiile executării ulterioare a contractului subscris, se impune ca debitorul să fie pus în posesia tuturor elementelor care pot avea un efect asupra întinderii obligaţiei sale.

De aceea, prezintă o importanţă esenţială aspectul dacă în contract se indică în mod transparent metoda în conformitate cu care variază costurile aferente serviciului care trebuie furnizat şi motivele acestei variaţii, astfel încât consumatorul sa poată să prevadă, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, eventualele modificări ale acestor costuri.

S-a mai susţinut că omisiunea informării sau ocultarea informaţiei confirmă dezechilibrul contractual şi probează reaua-credinţă a băncii, precum şi că transformarea contractului de credit, care este comutativ, într-un contract aleatoriu, este prohibită de legislaţia protecţiei consumatorului.

O neîntreruptă succesiune de texte din Directivele dedicate creditelor de retail (Directiva 87/102, Directiva 2008/48/CE, Directiva 2014/17/CE a creditelor imobiliare) au consacrat acest caracter comutativ, iar jurisprudenţa CJUE, precum si cea românească relativ recentă, au statuat regula imutabilităţii contractelor comutative în contracte aleatorii, în lipsa voinţei exprese a consumatorului.

Astfel, în speţă sunt incidente reglementările Directivelor indicate mai sus, eliminate în mod nejustificat de către instanţa de apel.

În ceea ce priveşte consecinţele constatării nulităţii abuzive a clauzelor contestate, recurenţii-reclamanţi au amintit că, prin cererea de chemare în judecată, au solicitat constatarea nulităţii absolute a clauzelor contestate, ca urmare a nerespectării de către banca pârâtă a următoarelor obligaţii: obligaţia de informare şi de avertizare a consumatorilor, anterior încheierii contractelor de credit; obligaţia de a nu pune în vânzare produse/servicii financiare defectuoase (toxice); obligaţia de a nu utiliza practici comerciale înşelătoare; obligaţia de a nu introduce clauze abuzive în contractele de credit.

Au arătat că în cazul în care instanţa va constata neîndeplinirea obligaţiei de informare de către Bancă, astfel cum a fost explicată pe parcursul prezentului recurs, în mod necesar acest aspect va însemna şi neîndeplinirea celorlalte 3 obligaţii, dată fiind legătura existentă între acestea şi obligaţia de informare.

Dat fiind caracterul de ordine publică a normelor ce instituie cele 4 categorii de obligaţii, sancţiunea ce se impune a fi aplicată pentru încălcarea acestora este nulitatea absolută, s-a mai susţinut.

Având în vedere cele arătate referitoare la incompletitudinea sau vicierea consimţământului consumatorilor, pe motiv de omisiune a informării, ocultare a informaţiilor sau dezinformare, precum şi consideraţiile relative la pervertirea caracterului comutativ al contractului de credit de retail, se poate analiza, chiar şi din oficiu, eventuala nulitate a întregului contract de credit.

În privinţa clauzelor abuzive, evident, constatarea caracterului abuziv va determina eliminarea acestora din contract, urmând a nu mai produce efecte fata de consumatori.

În legătură cu răspunderea pentru produse şi servicii cu defecte, sancţiunea predilecta a legislaţiei pertinente este înlocuirea produsului sau refacerea serviciului cu defecte, în speţă, înlocuirea unui produs financiar toxic (credit in CHF) cu un produs financiar natural ne-riscant (credit in RON), la o rată de conversie egală cu cursul CHF - leu din data contractării şi cu costurile, şi în condiţiile contractuale contemporane încheierii acestora, sancţiune prevăzută de art. 17 din Codul consumului, precum si de art. 12, respectiv, art. 15 din O.G. nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor. înlocuirea şi remedierea sunt gratuite, putând fi însoţite şi de despăgubiri pentru pierderile suferite ca urmare a deficienţelor constatate.

Este esenţial de reţinut faptul că nulitatea clauzelor contestate nu intervine ca o consecinţă a răspunderii civile delictuale, ci ca o consecinţă a încălcării obligaţiilor legale instituite prin norme speciale de ordine publică. Răspunderea civila delictuală a băncii este o consecinţă a nulităţii absolute a clauzelor relative la riscul valutar.

"Simpla" constatare a nulităţii absolute a clauzelor va declanşa răspunderea civilă delictuală a băncii.

Răspunderea delictuală a băncii se va putea materializa în obligaţia de a converti creditul în RON, cu emiterea unui nou grafic de rambursare aferent fiecărui contract de credit încheiat de consumatorii reclamanţi, care sa prevadă restituirea creditului în RON, conversia sumei creditului din CHF în RON facându-se la data contractării fiecărui credit, la cursul CHF- LEU indicat cu costurile şi în condiţiile contractuale contemporane încheierii contractelor.

In probaţiune, s-a solicitat administrarea probei cu înscrisuri, în temeiul art. 492C. proc. civ.

Pentru aceste motive, recurenţii-reclamanţi au solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel, cu obligarea părţii adverse la suportarea cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul demers.

Prin întâmpinarea transmisă cu plic la data de 19 februarie 2018, pârâta C. S.A. a solicitat, în esenţă, respingerea recursului ca nefondat şi obligarea recurenţilor la suportarea cheltuielilor de judecată.

Prin răspunsul la întâmpinare depus la data de 8 martie 2018, recurenţii-reclamanţi au solicitat, în esenţă, respingerea apărărilor invocate de către intimata-pârâtă, ca neîntemeiate şi admiterea recursului, astfel cum a fost formulat.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, întocmit în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din camera de consiliu din data de 07 iunie 2019 potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ. s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin încheierile din data de 04 octombrie 2018 s-a admis cererea formulată de petenţii A. şi B., s-a sesizat Curtea Constituţională cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 25 alin. (1), art. 27 şi art. 521 alin. (3) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., aşa cum au fost interpretate prin decizia nr. 52/2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept şi s-a dispus suspendarea judecării recursului, până la soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate.

Prin încheierea din data de 16 mai 2019 a fost admisă cererea formulată de recurenţii - reclamanţi A. şi B., s-a repus cauza pe rol şi s-a fixat termen la data de 05 decembrie 2019, în completul de filtru, pentru examinarea stadiului recursului.

Prin încheierea din 05 decembrie 2019 s-a admis în principiu recursul şi s-a acordat termen pentru judecata pe fond a recursului, iar ulterior prin încheierea din data de 13 februarie 2020, în temeiul dispoziţiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., judecata recursului a fost suspendată până la soluţionarea cauzei C-81/19 aflată pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Urmare a soluţionării cauzei C-81/19 de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, prin rezoluţie, judecata recursului a fost repusă pe rol.

Înalta Curte, analizând decizia recurată prin raportare la criticile formulate prin cererea de recurs, constată că acestea sunt nefondate, pentru următoarele considerente:

Din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenţii - reclamanţi au susţinut că instanţa de apel prin neaplicarea deciziei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene pronunţată în cauza C-186/16, a încălcat dispoziţiile art. 4, art. 9 şi art. 22 alin. (6) C. proc. civ., art. 5C. civ. şi art. 148 din Constituţie.

Înalta Curte reţine că potrivit art. 148 alin. (2) din Constituţia României, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum şi celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare.

Totodată, potrivit art. 4C. proc. civ. normele obligatorii ale dreptului Uniunii Europene se aplică prioritar indiferent de calitatea sau de statutul părţilor, iar potrivit art. 5C. civ. în materiile reglementate de prezentul cod, normele dreptului Uniunii Europene se aplică în mod prioritar, indiferent de calitatea sau statutul părţilor.

Contrar susţinerilor recurenţilor-reclamanţi, în cauză, se constată că instanţa de apel a recunoscut prioritatea dreptului Uniunii Europene, în conformitate cu dispoziţiile menţionate, analizând apelul din perspectiva Hotărârii Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din 20.09.2017 în cauza C-186/16 Ruxandra Paula Andriciuc şi alţii împotriva Băncii Româneşti S.A., redând pe larg considerentele instanţei europene în analiza acestei cauze, cu raportare la datele concrete ale speţei.

Criticile recurenţilor-reclamanţi potrivit cărora instanţa de apel a analizat clauza privind dobânda contractuală şi prin această analiză a fost încălcat principiul disponibilităţii reglementat de art. 9 şi s-a încălcat şi art. 22 alin. (6) C. proc. civ., vor fi înlăturate.

Înalta Curte, constată că recurenţii-reclamanţi prin redarea unui fragment din considerentele deciziei recurate, încearcă să inducă ideea că instanţa de apel a depăşit limitele judecării în apel.

Or, din analiza deciziei recurate reiese cu evidenţă că instanţa de apel a analizat cauza în limitele determinate de criticile şi apărările invocate, fără a fi încălcate menţionatele dispoziţii de procedură, iar faptul că în analiza efectuată, instanţa a precizat aspectele pozitive ale situaţiei de fapt, ca elemente esenţiale în îndeplinirea obligaţiei de informare, nu înseamnă încălcarea principiului disponibilităţii urmare a nesocotirii obiectului cererii de chemare în judecată, respectiv ale limitelor cadrului procesual fixat de aceştia.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. vizează încălcarea legii de drept material, ce poate consta, cu titlu de exemplu, în aplicarea unui text de lege străin situaţiei de fapt, în extinderea normelor peste ipotezele la care se aplică ori în restrângerea nejustificată a aplicării acestora, în interpretarea greşită a normei corespunzătoare situaţiei de fapt sau în încălcarea unor principii generale de drept.

Argumentele expuse exhaustiv de recurenţi în memoriul de recurs, care vizează lipsa caracterului clar şi inteligibil al clauzei de risc valutar, dezechilibrul semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, inexistenţa bunei-credinţe a băncii la data încheierii contractului de credit, precum şi cu privire la lipsa informării şi a negocierii clauzelor contractuale, acesta având, în opinia recurenţilor, caracterul unui contract de adeziune, nu pot fi reţinute, de vreme ce soluţia curţii de apel nu a fost întemeiată pe motive legate de neîndeplinirea condiţiilor statuate de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Nici criticile recurenţilor-reclamanţi referitoare la exceptarea clauzei de risc valutar de la analiza caracterului abuziv nu pot fi reţinute.

În sensul atribuit de dreptul Uniunii Europene, actele sau normele obligatorii ale dreptului naţional sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, atât normele imperative, cât şi cele supletive, acestea din urmă fiind menţionate în mod expres în considerentul al treisprezecelea ca fiind cele ce se aplică între părţile contractante cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri.

Această interpretare a prevederilor Directivei 93/13 a fost evidenţiată şi de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein - Westfalen eV, în Cauza C-34/13 Monika Kusionova împotriva SMART Capital a.s., precum şi în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva Băncii Româneşti S.A. etc.

Astfel, prin hotărârea pronunţată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva Băncii Româneşti S.A., Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a instituit o ordine de prioritate a condiţiilor care trebuie să fie verificate din perspectiva Directivei 93/13, neîndeplinirea uneia dintre condiţii făcând de prisos analiza celor subsecvente şi determinând concluzia lipsei caracterului abuziv al clauzei cercetate.

Recent, prin hotărârea Curţii de Justiţie nr. 89 din 9 iulie 2020, pronunţată în Cauza C-81/19, NG, OH împotriva Banca Transilvania S.A., având ca obiect o cerere de decizie preliminară ce priveşte, într-o primă întrebare, interpretarea Directivei 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, în sensul de a se stabili dacă articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naţionale, se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă, intră în domeniul de aplicare al acestei directive, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat, în considerarea propriei jurisprudenţe, următoarele:

"27. (…) împrejurarea că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte nu constituie o condiţie pentru aplicarea excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13, ci justificarea unei astfel de excluderi.

28. Rezultă că, pentru a stabili dacă condiţiile excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 sunt îndeplinite, Curtea a statuat că îi revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă clauza contractuală vizată reflectă dispoziţii de drept naţional care se aplică în mod imperativ între părţile contractante independent de alegerea lor sau dispoziţii de natură supletivă şi, prin urmare, aplicabile automat, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C 92/11, EU:C:2013:180, punctul 26, Hotărârea din 10 septembrie 2014, Kušionová C 34/13, EU:C:2014:2189, punctul 79, Hotărârea din 20 septembrie 2017, Andriciuc şi alţii, C 186/16, EU:C:2017:703, punctele 29 şi 30, precum şi Hotărârea din 3 martie 2020, Gómez del Moral Guasch, C 125/18, EU:C:2020:138, punctul 32).

29. În speţă, din decizia de trimitere reiese că clauza stipulată în secţiunea 4 punctul 1 din condiţiile generale ale contractului de refinanţare al cărei caracter abuziv este invocat de reclamanţii din litigiul principal prevede că «orice plată efectuată în baza convenţiei se va face în moneda creditului. (…)»

(...)

31. Prin urmare, din moment ce, potrivit instanţei de trimitere, clauza din condiţiile generale al cărei caracter abuziv este invocat de reclamanţii din litigiul principal reflectă o dispoziţie de drept naţional care este de natură supletivă, ea intră sub incidenţa excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13."

În hotărârea pronunţată în cauza C-81/19, C.J.U.E. a reţinut că "expresia «acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii», în sensul articolului 1 alin. (2) din Directiva 93/13, acoperă, ţinând seama de al treisprezecelea considerent al acestei hotărâri, şi norme supletive, cu alte cuvinte acelea care, potrivit legii, se aplică între părţile contractante cu condiţia să nu fi intervenit alte acorduri.

Or, din acest punct de vedere, această dispoziţie nu face nicio distincţie între, pe de o parte, dispoziţiile care se aplică independent de alegerea părţilor contractante şi, pe de altă parte, dispoziţiile supletive" (considerentul nr. 34), iar "faptul că o clauză contractuală care reflectă una dintre dispoziţiile vizate la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 nu a făcut obiectul unei negocieri individuale nu are niciun efect asupra excluderii sale din domeniul de aplicare al acestei directive. Astfel, conform articolului 3 alin. (1) din Directiva 93/13, lipsa unei negocieri individuale este o condiţie legată de declanşarea verificării caracterului abuziv al unei clauze care nu poate interveni în cazul în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare" (considerentul nr. 36).

Având în vedere argumentele care preced, Curtea a conchis că "(…) trebuie să se răspundă la prima întrebare că articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naţionale, se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă, nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive" (considerentul nr. 37).

Raportat la aceste considerente, instanţa supremă apreciază că instanţa de apel a stabilit, printr-o judicioasă aplicare a dispoziţiilor art. 1578C. civ., că în speţă clauza criticată din perspectiva dispoziţiilor Legii nr. 193/2000 reflectă principiul nominalismului monetar, normă legală care are caracter supletiv şi care se aplică, astfel cum a reţinut C.J.U.E. în hotărârea recentă analizată în precedent, în raportul juridic dedus judecăţii în absenţa unui acord diferit al părţilor în această privinţă.

Astfel, în cadrul examenului legalităţii şi temeiniciei hotărârii primei instanţe, curtea de apel a reţinut în mod corect că acordarea de credite în valută şi încasarea ratelor de credit în valută nu încalcă principii ale regulamentului valutar, întrucât acestor tipuri de operaţiuni li se aplică dispoziţiile art. 2 şi 3 coroborat cu art. 1 din Anexa 1 (Nomenclator) ale Regulamentului nr. 4/2005 privind regimul valutar, iar obligativitatea restituirii împrumutului în moneda în care a fost acordat nu face altceva decât să reflecte dispoziţiile dreptului intern, respectiv, principiul nominalismului monetar,

Clauza contractuală care prevede restituirea creditului în aceeaşi monedă în care a fost acordat transpune o dispoziţie legală supletivă din dreptul intern, respectiv prevederile art. 1578 din C. civ. din 1864, conform cărora "obligaţia ce rezultă dintr-un împrumut în bani este întotdeauna pentru aceeaşi sumă numerică arătată în contract. Întâmplându-se o sporire sau o scădere a preţului monedelor, înainte de a sosi epoca plăţii, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată şi nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plăţii."

De asemenea, trebuie notat că părţile nu au o prevedere contractuală derogatorie sub acest aspect.

În atare context, Înalta Curte reţine că, faţă de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE a Consiliului şi de cele statuate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, clauza contractuală care prevede obligaţia pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat (CHF) nu poate forma obiectul cenzurii instanţei de judecată, neintrând în domeniul de aplicare al directivei transpuse în dreptul intern prin Legea nr. 193/2000.

Referitor la obligaţia de informare ce îi revenea pârâtei, în calitate de profesionist, se reţine că pârâta avea obligaţia de informare corectă şi completă a consumatorilor asupra tuturor aspectelor esenţiale ale contractului, însă variaţia cursului leu - CHF era o chestiune ce nu intra în atribuţiile ei privind informarea clienţilor.

Totodată, se reţine că la data încheierii contractului de credit nu s-a dovedit că pârâta ar fi cunoscut evoluţia cursului de schimb, iar fluctuaţiile cursului de schimb reprezintă o chestiune de notorietate, aspect cunoscut chiar şi de către cel mai neavizat consumator.

Este adevărat că profesionistul are o obligaţie de informare, însă aceasta trebuie păstrată în limite rezonabile, neputând să se pretindă anticiparea cursului valutar pe perioade îndelungate de timp.

Astfel fiind, în acord cu statuările instanţei de apel, se reţine că obligaţia de informare nu presupune depăşirea unor limite rezonabile, profesionistul neputând să se transforme în consilierul personal al clientului pe probleme de buget şi să se substituie voinţei consumatorului în alegerea unui produs.

Având în vedere considerentele expuse în cele ce preced, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, apreciind că în privinţa hotărârii atacate nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 C. proc. civ., în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) teza a II-a din acelaşi cod va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 1507/2017 din 11 octombrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 1507/2017 din 11 octombrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 11 februarie 2021.