Portail e-Justice européen

Informations concernant l’affaire
- ID national: 510/1285/2010
- État membre: Roumanie
- Nom commun:link
- Type de décision: Autre
- Date de la décision: 31/03/2011
- Juridiction: Inalta Curte de Casatie si Justitie
- Objet:
- Demandeur:
- Défendeur:
- Mots clés:

Articles de la directive

Unfair Contract Terms Directive, Article 2 Unfair Contract Terms Directive, Article 3, 1. Unfair Contract Terms Directive, ANNEX I, 1.
Note introductive

La Haute cour de cassation et de justice, section commerciale, a jugé que le droit au plein remboursement disposé par les conditions générales du contrat crédit servait à maintenir l'équilibre contractuel entre le client et la banque. Ainsi la disposition n'était pas abusive au sens de l'article 4 alinéa 1 petit i de l'annexe de la loi no. 193/2000 sur les clauses abusives dans les contrats conclus entre professionnels et consommateurs (qui transpose la Directive 93/13 sur les clauses abusives).
Faits

Les personnes physiques demanderesses ont argumenté que le contrat de crédit conclu avec le défendeur contenait deux clauses abusives selon la loi no. 193/2000 et a demandé que la cour annule ces clauses.
Par la décision commerciale no. 1.941/C/2010, le Tribunal de Cluj et ensuite par la décision no. 139/2010 du 14 octobre 2010 la Cour d’appel de Bucharest, section commerciale, administrative et des différends fiscaux, ont rejeté la demande sus-mentionnée.
Pour rendre la décision sus-mentionnée, le Tribunal de Cluj a estimé que la clause qui modifiait la date d’échéance pour le remboursement du crédit pour raison de l’inexécution des obligations du débiteur, ne représentait pas une clause abusive au sens de la loi no. 193/2000. Ainsi le Tribunal de Cluj a rejeté la demande.
Après que la décision ait été rendue, l’appel du défendeur a été rejeté par la Cour d’appel de Bucharest comme non-fondé. La Cour a estimé qu’il n’y avait pas de déséquilibre au détriment du défendeur en cas d’inexécution et la sanction prévue pour les demandeurs, car le défendeur ne pouvait se fonder sur la garantie pour chaque mensualité impayée, mais que pour une ; autrement il en résulterait un défaut de garantie pour l’exécution des obligations qui n’auraient pas encore atteint leur date d’échéance.
La Haute cour de cassation et de justice a confirmé les décisions précédentes. La clause contestée n’était pas abusive car la banque avait modifié la date d’échéance du crédit uniquement après que les demandeurs aient atteint un retard de paiement des mensualités de 471 jours.
Selon la clause en question, lors de l’exécution du contrat, la banque se réservait le droit de déclarer le crédit comme dû en avance qu’après un refus clair du débiteur de remplir ses obligations de paiement.
La Haute cour a estimé que le pourvoi en cassation n’était pas fondé étant donné que les demandeurs, en consentant à l’accord et en négociant des termes particuliers du contrat, avaient exprimé leur consentement aux termes généraux de manière implicite.
Ainsi, la Haute cour a rejeté le pourvoi en cassation formé contre la décision de la Cour d’appel de Bucharest.
Question juridique

Le tribunal de première instance a jugé comme suit :
- La décision de la banque de déclarer le crédit dû et à rembourser avant son terme initial ne représentait pas une clause abusive en vertu de l’article 4 alinéa (1) et article 1 petit (i) de l’annexe de la loi no. 193/2000.

La Cour d’appel a jugé comme suit :
- La clause contestée n’était pas abusive car la banque avait modifié la date d’échéance en vertu des dispositions contractuelles après le refus clair du débiteur de remplir ses obligations de paiement.

La Haute cour de cassation et de justice a jugé comme suit :
- Les demandeurs ont consenti aux clauses contestées en consentant à l’accord et en négociant des conditions particulières.
- Le droit de paiement en entier disposé dans les conditions générales des contrats de crédit servait à maintenir l’équilibre contractuel entre les clients et la banque.
Décision

Texte intégral: Texte intégral
Affaires liées

Aucun résultat disponible
Doctrine

Aucun résultat disponible
Résultat

Texte intégral

R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 1423/2011 Dosar nr. 510/1285/2010
Şedinţa publică de la 31 martie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin sentinţa comercială nr. 1.941/C/2010 pronunţată în dosarul nr. 510/1285/2010 de Tribunalul Cluj s-a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii C.C. şi C.R. împotriva pârâtei SC B.C.R. SA, cu motivarea că modificarea datei la care reclamanţii trebuie să restituie integral creditele acordate de bancă, modificare care intervine ca urmare a faptului că aceştia se află în culpă, respectiv nu au executat în mod corespunzător obligaţiile contractuale asumate, nu reprezintă o clauză abuzivă în sensul prevăzut de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 coroborat cu art. 1 lit. i) din anexa legii.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, prin decizia nr. 139/2010 de la 14 octombrie 2010, a respins apelul formulat de reclamanţii C.C. şi C.R., reţinând că nu există disproporţie între prejudiciul produs pârâtei în caz de neexecutare şi sancţiunea corelativă prevăzută în sarcina reclamanţilor, raportat la împrejurarea că pârâta nu poate proceda la executarea garanţiei pentru fiecare rată scadentă neachitată, ci o singură dată, ceea ce ar avea drept consecinţă inexistenţa unei garanţii privind executarea obligaţiilor ce nu au ajuns încă la scadenţă.
Împotriva acestei decizii, reclamanţii C.C. şi C.R. au declarat recurs, solicitând admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei recurate şi a sentinţei pronunţate în sensul admiterii acţiunii astfel cum a fost formulate, constatării caracterului de clauză abuzivă a art. IV pct. 4.13. din Anexa 1 la contractul de credit bancar nr. 540/2005, respectiv a art. IV pct. 4.13. din Anexa nr. 1 la contractul de credit bancar nr. 541/2005 şi constatării nulităţii art. IV pct. 4.13. din Anexa 1 la contractul de credit bancar nr. 540/2005, respectiv a art. IV pct. 4.13. din Anexa nr. 1 la contractul de credit bancar nr. 541/2005.
În argumentarea motivelor de recurs, reclamanţii C.C. şi C.R. au arătat că scadenţa anticipată a întregului debit nu este consecinţa neexecutării obligaţiei acestora prin neplata unei rate, ci este consecinţa imposibilităţii executării garanţiei în mod distinct pentru fiecare rată, invocând drept motiv de nelegalitate dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
Analizând recursul declarat, Înalta Curte reţine următoarele:
Recurenţii - reclamanţi au încheiat cu intimata - pârâtă contractul de credit imobiliar pentru cumpărare locuinţe nr. 540 din 23 martie 2005 pentru suma de 38.000 Euro, credit acordat pe o perioadă de 20 de ani; pentru acest contract încheiat cu Banca, au fost înregistrate întârzieri la plată a ratelor lunare de 471 de zile.
În aceeaşi perioadă, a fost încheiat un al doilea contract de credit imobiliar cu nr. 541 din 23 martie 2005, pentru suma de 20.000 Euro, pentru acest contract fiind înregistrate întârzieri la plata ratelor lunare de 370 de zile.
În condiţiile existenţei unor întârzieri de sute de zile înregistrate cu privire la plata ratelor lunare de credit, intimata a făcut aplicarea dispoziţiilor cuprinse la art. 4.13. din Condiţiile Generale de Creditare, anexe ale contractelor încheiate cu debitorii în cauză conform cărora „dacă în termen de 30 de zile de la data scadenţei, împrumutatul şi/ sau coplătitorii/ garanţii nu achită rata totală de rambursat, întregul credit şi toate celelalte obligaţii asumate prin semnarea prezentului contract devin exigibile, iar banca este îndreptăţită să procedeze la recuperarea creanţelor sale pe calea executării silite, prin valorificarea garanţiilor asigurătorii sau a oricăror alte bunuri aflate în proprietatea împrumutatului şi /sau coplătitorilor /garanţilor”.
Aşadar, declararea anticipată a scadenţei creditului s-a realizat numai după ce refuzul debitorilor de a-şi respecta obligaţiile de plată a fost evident, deoarece numai creditorul care şi-a executat sau se declară gata să îşi execute obligaţiile este singurul în drept a aprecia dacă este cazul să aplice rezoluţiunea contractului sau să ceară executarea silită a contractului şi de a nu ajunge la rezoluţiune.
Cu privire la motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că acesta nu este fondat, întrucât aceasta vizează interpretarea greşită a actului juridic dedus judecăţii, or reclamanţii, prin semnarea contractelor de credit contractate cu intimata şi negocierea clauzelor conţinute în partea specială a acestora, şi-au exprimat consimţământul şi în ceea ce priveşte clauzele cuprinse în condiţiile generale de credit.
Nici al doilea motiv de recurs privind incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., nu este fondat, faţă de împrejurarea că existenţa culpei reclamanţilor constând în neplata ratelor lunare de credit dă naştere dreptului băncii de a declanşa rambursarea anticipată integrală. Se poate constata, din prevederile contractuale care constituie legea părţilor potrivit art. 969 C. civ., că banca are facultatea de a opta pentru declararea creditului scadent anticipat şi rambursarea creditului, inclusiv prin executarea silită asupra bunurilor aduse în garanţie pentru neîndeplinirea oricăror obligaţii impuse prin contract în sarcina împrumutaţilor, aceştia rămânând direct răspunzători pentru toate consecinţele directe sau indirecte antrenate de exigibilitatea anticipată a creditului.
Dreptul de rambursare anticipată integrală, stipulat prin clauzele generale ale contractelor de credit, este menit să menţină echilibrul contractual, fiind prevăzut atât în favoarea clientului, cât şi a băncii, astfel încât nu poate fi vorba de o clauză abuzivă în sensul celor definite în Anexa Legii nr. 193/2000.
Faţă de considerentele expuse, în baza art. 312 alin. (l) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanţii C.C. şi C.R. împotriva deciziei nr. 139/2010 de la 14 octombrie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia comercială de contencios administrativ şi fiscal ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de reclamanţii C.C. şi C.R. împotriva deciziei nr. 139/2010 de la 14 octombrie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia comercială de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 31 martie 2011.

Jurisprudence

Texte intégral