Text integral

Dosar nr. 788/103/2010
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL BACĂU
SECŢIA COMERCIALĂ, CONTENCIOS ADMINISTRATIV SI FISCAL
DECIZIA CIVILĂ Nr. 2/2011
Şedinţa publică de la 13 Ianuarie 2011
Completul compus din:
PREŞEDINTE ________
Judecător ________
Grefier ________
La ordine a venit spre pronunţare apelul declarat de apelantul-reclamant ________, împotriva sentinţei civile nr. 550/COM din 08 iunie 2010, pronunţată de Tribunalul Neamţ în dosarul nr.788/103/2010, având ca obiect acţiune în anulare.
Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din 06 ianuarie 2011 fiind consemnate prin încheierea de şedinţă din acea dată.
C U R T E A
Deliberând asupra recursului comercial de faţă constată următoarele: Prin cererea de apel formulată de _______ şi înregistrată pe rolul acestei instanţe sub nr. 788/103/2010 s-au solicitat, în contradictoriu cu intimata Banca Comercială Română SA Sucursala Piatra Neamţ, următoarele: - admiterea apelului;– schimbarea sentinţei comerciale nr. 550/COM/08.06..2010 pronunţată de Tribunalul Neamţ şi pe fond admiterea cererii formulate, adică să se constate că prevederile contractuale care fac obiectul art. 5 şi 6 din contractul de împrumut încheiat cu intimata, precum şi prevederile art.4.2-4.5 şi 4.13 din actul adiţional, reprezintă clauze abuzive.
Să fie obligată pârâta-intimată să modifice contractul cadru şi actul adiţional în sensul înlăturării clauzelor constatate ca fiind abuzive.
În motivarea apelului se arată că Tribunalul Neamţ a respins acţiunea reclamantului motivând că acesta a achiesat la condiţiile acordării creditului de către pârâtă, drept care clauzele nu pot fi considerate abuzive în înţelesul Legii nr. 192/2000 şi O.G. nr. 21/2002, dând prevalenţă principiului consacrat de art. 969 Cod civil.
Consideră că instanţa trebuie să lămurească două aspecte, anume dacă art. 969 alin. 2 Cod civil este aplicabil, complinindu-se situaţiei „din cauze autorizate de lege” şi dacă dobânda poate fi modificată prin simpla dispoziţie a băncii, fără ca acestea să fie modificate.
Apreciază că puterea judecătorească poate interveni ori de câte ori clauzele contractuale contravin legii, Legea nr. 192/2000 consacrând legal intervenţia instanţei în relaţiile dintre comercianţi şi consumatori, pentru a atenua caracterul contractelor de adeziune.
Susţine că banca a încălcat prevederile O.G. nr.21/1992 care prin art.9^3 lit. i) care dispune că lipsa răspunsului la notificarea băncii nu poate fi considerată acceptare tacită din partea acestuia.
Potrivit art. 1 lit. a) alin. 1 din lista cuprinzând clauzele considerate abuzive anexă la Legea 193/2000 numai în cazul unei motivaţii întemeiate sunt valabile clauzele prin care furnizorul financiar poate, fără o notificare prealabilă, să modifice unilateral rata dobânzii plătibile de consumator, însă potrivit O.G. nr. 21/1992 lit. h) sunt interzise clauzele contractuale care dau dreptul furnizorului de servicii financiare să modifice unilateral clauzele contractuale fără încheierea unui act adiţional, acceptat de consumator.
Banca poate modifica nivelul dobânzii, însă modificarea va putea fi opozabilă consumatorului numai dacă acesta achiesează la noul nivel stabilit de bancă, iar modificarea trebuie să fie întemeiată.
Contractul de credit este un contract comutativ, întinderea drepturilor şi obligaţiilor fiind stabilite încă de la momentul încheierii contractului, consumatorul având dreptul să ştie de la bun început costul întreg al creditului.
Modificarea unilaterală a dobânzii cu o creştere de ¼ din valoarea iniţială transformă contractul într-unul aleatoriu, fapt interzis de art. 9^3 lit. g) din O.G. nr. 21/1992.
În contractul încheiat între părţi nu se prevede nivelul maxim al dobânzii, motive pentru care clauza privind modificarea unilaterală a dobânzii este abuzivă, pentru cauză nelicită.
Contestă şi motivele prin care BCR SA încearcă să explice creşterea dobânzii, întrucât rezerva minimă obligatorie a scăzut constant de la data încheierii contractului, de la 40% la semnarea contractului, până la 0 în prezent, pentru pasivele cu valoare reziduală mai mare de 2 ani de zile.
Pârâta admite în mod direct că rata de referinţă bancară include şi comisionul de rezervă minimă obligatorie.
Chiar în situaţia în care banca s-a împrumutat de pe piaţa interbancară, împrumutul fiind în euro, dobânda se calculează la EURIBOR care a cunoscut o depreciere continuă, indiferent de perioada în care se calculează indicele de referinţă scăzând cu 4-5 procente de la data încheierii contractului de credit, ajungând în prezent la procente între 0,3%-1,6%.
Datorită scăderii dobânzii de politică monetară de către BNR, în mod constant au scăzut şi dobânzile la depozitele constituite în moneda euro sau în lei pe care trebuie să le plătească BCR; la începutul anului 2009 dobânda la aceste depozite era de 7% în moneda euro, iar în prezent aceasta nu depăşeşte 3,5%.
Rezultă în mod clar că veniturile băncii au crescut de fapt ca urmare a modificării rezervei minime obligatorii şi indicelui bursier EURIBOR, întrucât costurile au fost diminuate.
Caracterul abuziv se regăseşte şi în privinţa clauzelor cuprinse în art. 6 din contract, precum şi în art. 4.13 din actul adiţional, relevant fiind faptul că nu se identifică în mod clar costurile ori comisioanele ce urmează a fi plătite de reclamant, banca încălcând prevederile art. 9^3 lit. b) şi e) din O.G. nr. 21/1992.
În drept se invocă prevederile art. 282 din Codul de procedură civilă.
Prin completarea motivelor de apel apelantul a indicat ca temei de drept şi O.U.G. nr. 50/2010, în care se rată că formula după care de calculează variaţia dobânzii trebuie indicată în mod expres în contract.
Prin această nouă reglementare se elimină posibilitatea pentru o unitate bancară de a folosi pentru calculul dobânzii variabile propria dobândă de referinţă, în cauza de faţă dobânda va fi raportată la fluctuaţiile EURIBOR, la care se adaugă o marjă fixă pe toată perioada derulării contractului.
Contractul încheiat între apelant şi intimată nu cuprinde vreo formulă de calcul, cum greşit a reţinut instanţa de fond, aceasta admiţând că în acest contract nu se precizează periodicitatea modificării dobânzii, element esenţial într-un contract de împrumut bancar.
Instanţa de fond nu s-a pronunţat asupra existenţei motivaţiei întemeiate care a dus la majorarea dobânzii, simpla invocare a condiţiilor de piaţă, fără ca intimata să producă dovezi în acest sens, nu poate constitui un fundament pentru respingerea cererii de chemare în judecată.
Nu a fost motivată nici respingerea capătului de cerere privind plata comisioanelor şi a celorlalte speze ce fac obiectul art. 4.13 din contract.
Rezolvarea acestui litigiu nu se poate rezuma doar la rambursarea creditului, aşa cum apreciază instanţa de fond, ci la adoptarea de către bancă a unei poziţii caracterizate prin buna credinţă, ce se poate realiza doar prin cenzurarea dreptului de a modifica în mod unilateral şi abuziv prevederile contractului.
Intimata a depus întâmpinare prin care a cerut respingerea apelului ca nefondat.
Instanţa de fond a apreciat corect că apelantul a fost în măsură să negocieze clauzele contractuale, atâta vreme cât oferta băncii cuprindea şi alte tipuri de credite cu condiţii diverse în ce priveşte dobânda, iar acesta a ales tipul de credit şi a cunoscut de la început clauzele contractuale.
Critica privind încălcarea de către bancă a unor prevederi legale, în sensul că banca a acţionat de pe o poziţie de monopol, este nefondată.
Întrucât existau o multitudine de instituţii bancare care ofereau o gamă variată de produse, nu se poate conchide că BCR SA a acţionat de pe o poziţie de monopol.
Nu sunt întemeiate nici criticile privind încălcarea legilor care guvernează protecţia consumatorului.
Clauzele contractuale privind modul de calcul al dobânzii sunt clare, fără echivoc, iar înţelegerea acestora nu necesită cunoştinţe de specialitate.
Legea nr. 193/2000 transpune în legislaţia românească prevederile Directivei Consiliului 93/13/CEE din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.
Conform acestei directive, contractele supuse analizei se apreciază luând în consideraţie natura bunurilor sau a serviciilor pentru care s-a încheiat contractul, raportându-se la toate circumstanţele din momentul încheierii contractului.
Aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu priveşte definirea obiectului contractului, nici justeţea preţului sau a remuneraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar şi inteligibil.
Acesta este deci, în opinia intimatei, cadrul în care trebuie să se pronunţe judecătorul asupra caracterului clauzelor contractuale.
Apelantul a ales un credit pentru nevoi personale rambursabil în 300 de luni, cu dobândă fixă în primul an şi variabilă pentru restul termenului, alegerea acestui tip de credit fiind făcută în deplină cunoştinţă de cauză.
După primul an dobânda curentă este formată din dobânda de referinţă variabilă, care se afişează la sediile BCR, la care se adaugă 1,5 puncte procentuale, acest tip de dobândă fiind precizată în oferta acestui tip de credit.
La momentul semnării contractului împrumutatul a avut posibilitatea de a accepta sau de a refuza acest produs.
Apelantul nu contestă modificarea dobânzii pe parcursul derulării contractului, ci aplicarea dobânzii variabile la expirarea perioadei de 12 luni, în condiţiile în care a ales dobânda fixă care îi convenea pentru primul an, fapt ce nu este corect.
În speţă nu este vorba de modificarea clauzelor contractuale, ci de aplicarea lor întocmai cum au fost stabilite la momentul semnării contractului.
Nu sunt incidente nici prevederile art. 1 lit.a) alin. 1 din Anexa la Legea nr. 193/2000, text care permite modificarea unilaterală a dobânzii dacă există o clauză în acest sens, o motivaţie întemeiată şi consumatorul are libertatea de a rezilia imediat contractul.
La punctul 4 „Dobânzi şi comisioane” parte din contractul încheiat în speţă se stipulează că pe parcursul derulării creditului, nivelul dobânzii curente variabile de modifică în funcţie de evoluţia dobânzii variabile de referinţă BCR/indicelui de referinţă LIBOR/EURIBOR/BUBOR, iar la punctul 4.5 se prevede că „În cazul în care, în urma modificării nivelului dobânzii de către bancă, împrumutatul nu va rambursa restul din creditul angajat şi dobânzile aferente în termen de cel mult 10 zile de la data luării la cunoştinţă, se consideră că împrumutatul a acceptat noul nivel al dobânzii.”
Consideră că s-a dovedit astfel respectarea prevederilor din Lista anexa la Legea nr. 193/2000.
Prevederile din O.G. nr.21/1992, invocate de către apelant, au intrat în vigoare la data de 27.12.2008, după data încheierii contractului.
Modul de calcul al dobânzii are la bază elemente obiective, ce ţin de situaţia pieţei financiar-bancare la un moment dat şi nu poate fi discreţionar, întrucât regulile comerciale ce ţin de concurenţa cu alte instituţii financiar-bancare nu permit un mod de abordare a acestei probleme în maniera prezentată de către apelant.
Nivelul ratelor de referinţă variabile este stabilită pe baza componentelor: rata de dobândă stabilită pe piaţa din zona euro, costul cu rezerva minimă obligatorie (resursele disponibile pentru finanţare sunt diminuate cu 40% în cazul creditelor în valută) şi costurile de lichidate.
Datorită evoluţiei economiei din zona euro Banca Centrală Europeană a crescut dobânda de referinţă pentru operaţiunile de refinanţare de mai multe ori în ultimii 4 ani şi a redus-o brusc într-o perioadă de câteva luni.
Marja suplimentară de lichiditate va trebui inclusă în costuri.
Această marjă de lichiditate acoperă nu numai riscul de lichiditate pe care băncile şi-l asum, dar în acelaşi timp acoperă şi acele marje suplimentare pe care băncile le plătesc partenerilor care îi finanţează datorită riscului de credit asociat cu aceste bănci.
Costul cu rezerva minimă obligatorie trebuie inclus în preţ, fiindcă BNR solicită băncilor să blocheze o parte din depozitele sale în conturile băncii deschise la BNR, pentru care banca va primi o dobândă foarte mică, în general sub ratele de dobândă existente în piaţă.
Structura ratei de referinţă variabilă este compusă din medii ale indicatorilor de pe piaţa monetară interbancară, la care se adaugă prime de lichiditate şi costul aferent rezervei minime obligatorii.
Până în octombrie 2008 evoluţia ratei de referinţă urmăreşte evoluţia indicatorului corespunzător de pe piaţa monetară, EURIBOR la 6 luni.
Decizia BNR de a controla strict creditarea în valută a generat creşteri adiţionale ale costului cu rezerva minimă obligatorie pentru bănci, însă BCR nu a majorat ratele de referinţă cu frecvenţa şi amplitudinea cu care s-au majorat ratele de dobândă de pe piaţă, de la 1 septembrie 2006 şi până în iunie 2007 nefiind aplicată nicio majorare.
Sistemul bancar a fost însă influenţat de criza economică mondială care a debutat în cursul lunii octombrie 2008 şi s-a reflectat în creşterea puternică şi fără precedent a costurilor de protecţie împotriva riscului de credit pentru România şi a avut ca efect creşterea nivelului dobânzilor pasive, adică a dobânzilor pe care băncile le plătesc celor care constituie depozite bancare.
BCR nu a decis aplicarea unei creşteri bruşte a dobânzilor aplicabile depozitelor şi creditelor acordate clienţilor săi, chiar dacă condiţiile de piaţă impuneau acest lucru.
Dobânda practicată de BCR se raportează în permanenţă la condiţiile obiective impuse de piaţă şi se menţine în limite absolut rezonabile în raport cu alte instituţii financiar bancare care oferă servicii similare pe piaţă.
Din cele prezentate rezultă că în speţă nu sunt întrunite condiţiile prevăzute la art. 1 alin.3) şi art. 4 alin.4) din Legea nr. 193/2000, pentru că nu există nicio clauză contractuală care să nu fi fost negociată direct cu consumatorul, nu există nici un dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor, iar comerciantul a acţionat cu bună-credinţă, conduita sa corectă fiind dovedită.
Nu există în speţă raportul juridic de conflict prevăzut de lege.
Depune practică judiciară relevantă.
Solicită judecata în lipsă.
Prin precizările aduse la întâmpinare intimata răspunde la completările motivelor de apel , ce privesc aplicarea art. 37 din OUG nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori la speţa de faţă.
Arată că potrivit dispoziţiilor acestei ordonanţe de urgenţă, pentru contractele de credit aflate în curs de derulare s-a acordat creditorilor un termen de 90 de zile de la intrarea în vigoare a acesteia pentru a se asigura conformitatea contractelor cu dispoziţiilor ordonanţei.
Intimata BCR a trimis apelantului la data de 17.08.2010 un mesaj telefonic la nr. de telefon 0----------6 prin care acesta era invitat în perioada 13-19 septembrie la unităţile BCR pentru a alinia contractul de credit noilor realităţi normative.
Apelantul nu face referire la această invitaţie.
Acesta trebuia să se prezinte la BCR pentru a i se pune la dispoziţie actul adiţional la contractul de credit, însă atunci când s-a prezentat nu a semnat actul adiţional pus la dispoziţie de către intimată.
Legiuitorul nu a impus băncilor un anumit nivel al dobânzii, ci a impus doar transparenţa în redactarea clauzelor contractuale, în sensul de a lega dobânda aplicabilă unui contract de un indice de referinţă, la care se poate adăuga o marjă, care nu este limitată în vreun fel de actul normativ.
Acest act normativ nu a impus diminuarea costurilor creditelor aflate în derulare, legal stabilite prin acordul de voinţă a părţilor contractante, prin alinierea contractelor de credit la dispoziţiile legale.
Este cert că modul de formare a tipului de dobândă valabil la data contractării creditului de către apelant era diferit în funcţie de dobânda aleasă de către împrumutat.
În momentul semnării contractului de credit în oferta băncii exista un produs la care dobânda se calcula prin referire la indicele EURIBOR, însă împrumutatul nu a optat pentru acest tip de produs.
Dobânda de referinţă variabilă a băncii se stabileşte în funcţie de resursele de creditare ale băncii şi se stabileşte în funcţie de 3 elemente, indicele EURIBOR/LIBOR, costul cu rezerva minimă obligatorie şi costurile de lichiditate, costuri care sunt stabilite prin reglementări emise de BNR.
Prin urmare, dobânda de referinţă a băncii este întotdeauna mai mare decât indicele de referinţă EURIBOR, fapt ce determină diferenţe între marja fixă, mult mai mică a dobânda de referinţă a băncii.
Ceea ce urmăreşte apelantul să obţină pe calea justiţiei este să beneficieze retroactiv de o anulare totală a dobânzii. Nicio reducere de dobândă, prin aplicarea formulei EURIBOR plus marja fixă de 1,5 procente nu se poate stabili de către instanţă, câtă vreme apelantul, care avea în momentul contractării creditului această posibilitate, nu a optat pentru acest tip de credit.
O asemenea soluţie ar constitui un precedent judiciar extrem de periculos, de natură să destabilizeze sistemul bancar, prin pierderi financiare considerabile, în condiţiile în care o dobândă de referinţă variabilă ar fi transformată pentru trecut într-o dobândă formată din EURIBOR plus aceeaşi marjă iniţială.
În restul precizărilor, intimata reia o parte din întâmpinarea iniţială.
Analizând actele şi lucrările dosarului, instanţa de apel reţine următoarele:
Potrivit art. 77 din Legea nr. 296/2004 republicată, în vigoare la momentul încheierii contractului de credit încheiat între părţile de faţă „În caz de dubiu asupra interpretării unor clauze contractuale, acestea vor fi interpretate în favoarea consumatorului.”
Potrivit art. 78 din acelaşi act normativ „Se interzice comercianţilor stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.”
Potrivit art. 79 din acelaşi act normativ „O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.”
Potrivit art. 80 din acelaşi act normativ „O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul, dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influenţeze natura ei, cum ar fi contractele preformulate sau condiţiile generale de vânzare practicate de comercianţi pe piaţa produsului sau serviciului respectiv.”
Iar potrivit art. 81 „Faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor legale pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidenţiază că acesta a fost prestabilit unilateral de comerciant. Dacă un comerciant pretinde că o clauză preformulată a fost negociată direct cu consumatorul este de datoria lui să prezinte probe în acest sens.”
Potrivit art. 973 din Codul civil „ Convenţiile n-au efect decât între părţile contractante.”, iar potrivit art. 969 „ Convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante.”
Potrivit art. 966 din Codul civil „Obligaţia fără cauză sau fondată pe o cauză falsă, sau nelicită, nu poate avea nici u efect”, iar potrivit art. 968 „Cauza este nelicită când este prohibită de legi, când este contrarie bunelor moravuri şi ordinii publice.”
Potrivit art. 970 din Codul civil „Convenţiile trebuie executate cu bună-credinţă. Ele obligă nu numai la ceea ce este expres într-însele, dar la toate urmările, ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligaţiei, după natura sa.”
Potrivit art. 984 Cod civil „ convenţia nu cuprinde decât lucrurile asupra cărora se pare că părţile şi-au propus a contracta, oricât de generali ar fi termenii cu care s-a încheiat”, iar potrivit art. 983 „Când este îndoială, convenţia se interpretează în favoarea celui care se obligă.”
În fine, potrivit art.1) din Anexa 1 la Legea nr. 193/2000 republicată „Sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care:
a) dau dreptul comerciantului de a modifica unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în contract.
Prevederile acestei litere nu se opun clauzelor în temeiul cărora un furnizor de servicii financiare îşi rezervă dreptul de a modifica rata dobânzii plătibile de către consumator ori datorată acestuia din urmă sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, fără o notificare prealabilă, dacă există o motivaţie întemeiată, în condiţiile în care comerciantul este obligat să informeze cât mai curând posibil despre aceasta celelalte părţi contractante şi acestea din urmă au libertatea de a rezilia imediat contractul.
Prevederile acestei litere nu se opun, de asemenea, clauzelor prin care comerciantul îşi rezervă dreptul de a modifica unilateral clauzele unui contract cu durată nedeterminată, în condiţiile în care comerciantul are obligaţia de a-l informa pe consumator, printr-o notificare prealabilă transmisă în termen rezonabil, pentru ca acesta din urmă să aibă libertatea de a rezilia contractul;”
Din interpretarea coroborată a acestor texte de lege, rezultă următoarele:
- convenţiile (contractele) au putere de lege între părţile contractante, însă numai dacă acestea sunt legal constituite, printre condiţiile legale fiind şi cea privitoare la existenţa unei cauze care să fie în acord cu morala; – în cazul contractelor preformulate (de adeziune) legiuitorul enumeră anumite situaţii în care clauzele contractuale pot fi considerate abuzive, profitarea de situaţia grea a unui consumator fiind considerată de legiuitor ca o cauză imorală (ilicită), şi de aceea dezechilibrul financiar al consumatorului, unit cu caracterul preformulat al contractului conferă clauzei respective caracterul de clauză abuzivă, cu cauză imorală (ilicită);
- convenţiile legal făcute au efecte numai între părţile contractante, conform principiului res inter alios acta, allis neque nocere neque prodesse potest şi prin urmare executarea obligaţiilor contractuale (şi interpretarea clauzelor contractuale) se poate face numai prin raportare la convenţia încheiată între părţi, fără vreo altă referire la alte convenţii la care cel puţin una din părţile iniţiale nu este parte;
- convenţiile trebuie executate cu bună-credinţă, iar în sprijinul acestui principiu legiuitorul a stipulat că orice clauză exprimată neclar se va interpreta în favoarea debitorului in dubio pro reo ori că obligaţiile nu pot cuprinde altceva decât ceea ce e rezonabil că părţile au putut prevedea, oricât de generali ar fi termenii folosiţi de părţi la încheierea contractului actus non potest operari ultra intentionem agentos, reguli care se aplică cu mai mare rigurozitate în acele contracte în care una din părţi nu poate negocia direct (şi efectiv) întreg contractul sau numai unel clauze ale acestuia;
- o directivă CEE creează pentru statele cărora i se adresează obligaţii de rezultat, ce trebuie atinse într-un anumit termen prin mijloace legale interne ale statului adresat; acestea nu creează drepturi între cetăţenii comunitari (pe plan orizontal) ci numai, şi în anumite condiţii, între cetăţenii comunitari şi statul care nu a implementat sau a implementat în mod incorect sau tardiv directiva respectivă în plan intern, cu consecinţa că un resortisant comunitar nu poate invoca efectele unei directive în mod direct în litigiul purtat cu al resortisant şi prin urmare într-un astfel de litigiu nici nu poate fi formulată o întrebare preliminară cu privire la implementarea directivei respective sau a efectelor sale pe plan intern între cetăţenii comunitari.
Având în vedere prevederile legale arătate şi considerentele de drept aferente, raportate la probatoriul administrat în cauză şi la susţinerile părţilor, instanţa apreciază că apelul este fondat, în limitele şi pentru considerentele care urmează.
Astfel, din art. 5 din contractul de credit bancar încheiat între părţi (fila 9 din dosarul de fond) rezultă că dobânda este fixă în primul an şi variabilă pentru restul termenului de rambursare, fiind numită dobânda curentă, formată din dobânda de referinţă variabilă, care se afişează la sediile BCR, la care se adaugă 1,5, iar la art. 4.2 din condiţiile generale de creditare (fila 12 din dosarul de fond) se arată că „Pe parcursul derulării creditului, nivelul dobânzii curente variabile se modifică în funcţie de evoluţia dobânzii variabile de referinţă BCR/indicelui de referinţă LIBOR/EURIBOR/BUBOR.”
Se observă că, spre deosebire de susţinerile din întâmpinare, nu se specifică în condiţiile generale că în dobânda variabilă sunt incluse costurile de lichiditate ori cele aferente rezervei minime obligatorii, iar pe de altă parte nu se foloseşte conjuncţia „şi” care să arate că, aşa cum se susţine în apel de către intimată, dobânda va conţine atât indicele EURIBOR, cât şi costurile de lichiditate ori cele cu rezerva minimă obligatorie, iar în condiţiile generale de creditare (care completează contractul de credit) nu există o definiţie a dobânzii variabile de referinţă, astfel cum aceasta este prezentată de intimată cu ocazia litigiului.
Instanţa reţine deci că apelantului nu i-au fost aduse la cunoştinţă la momentul încheierii contractului elementele din care era compusă dobânda variabilă de referinţă, ori că cel puţin lipsa conjuncţiei „şi” din cuprinsul art. 4.2 din condiţiile generale nu poate duce rezonabil la concluzia că împrumutatul a ştiut sau ar fi trebuit să ştie din ce este compusă dobânda la care s-a angajat, clauzele cuprinse în art. 5 din contractul de credit şi cele din art. 4.2 din condiţiile generale de creditare fiind cel puţin neclare, dacă nu chiar ambigue, în ce priveşte componenţa dobânzii de referinţă variabile.
Împrumutatul nu ştia şi nici nu putea şti în mod rezonabil decât faptul că dobânda curentă este variabilă în funcţie de indicele EURIBOR, LIBOR sau BUBOR, dar nu putea şti şi că aceasta ar cuprinde şi alte elemente nespecificate clar în contract.
În această situaţie devin aplicabile regulile de interpretare actus non potest operari ultra intentionem agentos, conform căreia obligaţia împrumutatului nu poate cuprinde decât ceea ce se poate presupune rezonabil că a acceptat la momentul încheierii contractului, adică indicele EURIBOR şi dobânda fixă de 1,5 procente, indiferent de folosirea termenului general de „evoluţia dobânzii variabile de referinţă BCR”, confuzie creată şi de faptul că ambele dobânzi sunt variabile(atât cea curentă cât şi cea de referinţă) şi ambele sunt stabilite de BCR şi afişate la sediile acesteia.
Cu aceeaşi incidenţă devine aplicabilă şi regula interpretării obligaţiei stipulate neclar, îndoielnic (sau prezentate părţii în acest mod) în favoarea celui care se obligă, astfel că împrumutatului nu-i pot fi incluse costuri ori elemente variabile despre care nu a ştiut la semnarea contractului.
Este adevărat că la momentul semnării contractului nu exista prevederea legală care obliga banca să arate împrumutatului, în cazul unui contract de credit cu dobândă variabilă, nivelul maxim până la care poate fi majorată aceasta, dar asta nu înseamnă că intimata poate majora acest cuantum peste un anumit nivel maxim la care s-a aşteptat în mod rezonabil împrumutatul, pentru că la data semnării contractului erau în vigoare prevederile Codului consumatorului (Legea 296/2004) care considera abuzivă, având deci o cauză ilicită, orice clauză care creează dezechilibre financiare semnificative între părţi în cazul contractelor preformulate.
Buna-credinţă în derularea contractului (afirmată de către intimată) nu poate rezulta din faptul că BCR nu a modificat ratele de dobândă atât de brusc precum s-a întâmplat pe piaţa monetară, pentru că în raporturile cu împrumutatul-apelant sunt obligatorii şi relevante numai efectele convenţiei încheiate între părţi, iar nu celelalte convenţii încheiate de banca-intimată cu alţi parteneri comerciali, pentru că obligaţia împrumutatului poate rezulta legitim numai din contractul încheiat, iar riscurile pe care banca şi le asumă prin încheierea altor contracte nu pot fi transferate, fără încălcarea principiului relativităţii convenţiilor (art. 973 Cod civil), asupra împrumutatului; cu alte cuvinte, profitul băncii trebuie să fie raportat numai la convenţia şi la garanţiile pentru care a semnat împrumutatul, care nu se poate plânge, spre exemplu, că preţurile s-au mărit ori că este în şomaj sau că investiţia sa nu merge precum a preconizat, pentru a cere şi obţine o reducere a dobânzii, astfel că nici banca nu trebuie şi mai ales nu poate transfera costurile altor credite pe seama împrumutatului care nu a semnat şi nici nu a garantat pentru acestea.
Gestiunea patrimoniului băncii şi situaţia sa economică nu interesează şi nici nu poate interesa întinderea obligaţiei de plată dobânzii de către împrumutat, tot astfel cum nici situaţia economică a împrumutatului nu are relevanţă asupra îndeplinirii obligaţiei de restituire a creditului şi de plată a preţului acestuia (dobânda) la care s-a obligat când a semnat contractul de credit cu BCR, în caz contrar aducându-se o gravă şi nepermisă atingere principiului egalităţii persoanelor în faţa legii (art. 16 alin.(1) din Constituţia României), neputând fi tratată o instituţie bancară după alte principii sau alte raţiuni ce exced acestui principiu constituţional (gen, nimeni nu doreşte falimentul băncii, vor fi urmări foarte grave pentru întreg sistemul bancar, etc.) şi care sunt deci ilegitime.
Nu poate fi nici acoperită ilegalitatea unei perceperi a dobânzii peste nivelul ce rezulta din interpretarea corectă a clauzelor contractuale, pe motivul că s-ar înregistra pierderi mari pentru bancă, întrucât profitul trebuie să fie întotdeauna licit, iar câştigul sau beneficiul ce nu are la bază legea (sau voinţa reală a părţilor, în cazul de faţă) nu poate fi dobândit şi rămas câştigat celui care a profitat de el.
Nu există vreo prevede legală care să dea dreptul la un tratament preferenţial pentru bancă în detrimentul clienţilor săi, pe motivul că banca (şi sistemul bancar) sunt de preferat să supravieţuiască unei crize economice, în timp ce se acceptă că clienţii acestora pot sau nu suporta economic majorări ale dobânzilor şi pot sau nu supravieţui financiar acestei crize, fiind în acest fel transformaţi în garanţii gestiunii sistemului bancar, chiar dacă nu s-au angajat la aceasta şi nici legea nu-i obligă şi nu-i poate obliga în acest sens.
În temeiul acestor considerente, instanţa de apel va interpreta clauzele contractuale în favoarea debitorului-apelant şi va modifica sentinţa apelată, în sensul că va obliga intimata să restituie tot ce a perceput cu titlul de dobândă curentă variabilă peste dobânda la care s-a obligat în mod real apelantul-împrumutat, adică dobânda compusă din indicele EURIBOR la care se adaugă procentul de 1,5.
Nu poate fi primită susţinerea intimatei, reţinută şi de instanţa de fond, potrivit căreia clauzele au fost negociate în deplină cunoştinţă de cauză pentru că împrumutatul a avut de ales între mai multe oferte bancare, întrucât buna-credinţă a băncii impunea redactarea clară a clauzelor contractuale, aceasta acţionând în calitate de profesionist, iar ambiguitatea clauzelor contractuale, lipsa definiţiei dobânzii variabile de referinţă ori diferenţele dintre clauzele privind aceiaşi termeni după cum aceştia sunt redactaţi în contractul de credit propriu-zis sau în condiţiile generale de creditare pot primi şi interpretarea că s-a dorit de către intimată încheierea a cât mai multe contracte de credite în detrimentul concurenţei, promiţând oferte avantajoase clienţilor ce doreau să se împrumute, însă care ulterior pot fi interpretate ambiguu şi unilateral în detrimentul celor împrumutaţi, putându-se deduce rezonabil că aceştia nu ar mai fi contractat dacă ar fi avut în cunoştinţă întinderea reală maximă şi posibilă (prin aplicare de majorări ) a obligaţiei de plată a dobânzii .
În acest sens se observă că banca îşi întemeiază comportamentul şi raportează buna sa credinţă la prevederile art. 1) din Lista privind Anexa la Legea nr. 193/2000, însă nici aceste susţineri nu pot fi primite, din moment ce pentru a fi aplicabil textul de lege sunt necesare două condiţii cumulative, anume să existe o motivaţie întemeiată şi clientul-împrumutat să poată rezilia contractul, ambele condiţii lipsind din speţa de faţă; în ce priveşte prima condiţie, nu se explică de către intimată faptul că indicele EURIBOR a suferit fluctuaţii, dar dobânda a suferit numai majorări, dar nu şi atenuări a acesteia în funcţie de condiţiile de piaţă, transformând cuvântul variabil în termenii de creştere invariabilă a dobânzii, iar în ce priveşte cea de-a doua condiţie se observă că această condiţie este interpretată de intimată în sens strict formal, anume acela ca o parte să poată cere rezilierea uni contract de împrumut, făcând abstracţie de interpretarea după scopul avut în vedere de către legiuitor, anume posibilitatea efectivă, de altfel rezultată din lege, ca împrumutatul să poată returna împrumutul său băncii creditoare, adică să dispună de lichidităţile necesare rambursării restului de credit.
Într-adevăr, art. 1021 Cod civil acordă oricărei părţi posibilitatea de a cere rezoluţiunea (rezilierea) oricărui contract, astfel că interpretarea că legiuitorul a repetat această posibilitate şi în Legea nr. 193/2000 nu are niciun sens, neproducând practic nici un efect nou, iar textul trebuie interpretat în sensul de a produce efecte, iar nu în sensul în care nu ar produce efecte, actus interpretandus est potius quam ut valeat, quam ut pereat; prin urmare, libertatea de a rezilia imediat contractul priveşte în mod special capacitatea celui împrumutat de a rambursa creditul, iar nu numai aceea de a cere rezilierea contractului în faţa justiţiei, pentru că în sens contrar orice bancă care a stabilit o dobândă variabilă va putea majora abuziv şi unilateral dobânda ori de câte ori apreciază că cel împrumutat nu va putea restitui imediat împrumutul, cum se întâmplă în majoritatea creditelor pe termen lung, caz în care textul de lege interpretat astfel ar permite conduita abuzivă a băncii, ce ar profita material de pe urma stării financiare a celui care nu poate returna imediat împrumutul, caz clasic de cauză imorală şi care se sancţionează cu nulitatea absolută.
Interpretarea textului de lege în acest sens ar permite şi ar încuraja acest comportament abuziv (şi nelicit prin definiţie) contravenind în acest caz scopului legii, care are scop declarat combaterea practicilor incorecte ale comercianţilor în relaţia cu consumatorii şi protecţia acestora din urmă în faţa comportamentelor abuzive ale comercianţilor; evident că o asemenea interpretare nu poate fi acceptată de instanţa de judecată.
Nu poate fi primită nici cererea privind întrebarea preliminară, din moment ce directiva ca act comunitar nu poate crea prin definiţie drepturi între resortisanţii unui stat membru U.E., ci numai între stat şi cetăţenii săi, în anumite condiţii stabilite de practica C.J.C.E. Prin urmare, intimata nu poate invoca un drept al său împotriva apelantului derivând dintr-o directiva adresată României, ci poate solicita eventual despăgubiri Statului Român pentru, neimplementarea, implementarea greşită ori tardivă a directivei.
În sfârşit, litigiul nu poartă asupra dreptului de a fi stipulate dobânzi într-un contract de împrumut, ci asupra faptului dacă ele sunt percepute conform înţelegerii dintre părţi ori dacă acestea se percep abuziv, intervenţia instanţei sub acest aspect neputând fi interzisă de nici o directivă, pentru că ar însemna ca o directivă să poată, de plano, să încurajeze menţinerea unor practici abuzive prin excluderea controlului instanţelor, ceea ce este greu de conceput.
Instanţa nu poate însă anula în întregul lor clauzele care stipulează dobânzile, pentru că nulitatea totală constituie excepţia de la regulă, regula fiind anularea parţială (raţiunea anulării subzistând numai în măsura în care actul juridic civil sau unele clauze ale sale contravin finalităţii legii), indiferent de cauzele de nulitate absolută ori relativă ce permit anularea, iar pe de altă parte anularea totală a clauzelor privind dobânda ar transforma contractul de împrumut într-unul gratuit, ceea ce nici măcar nu se poate prezuma în cazul unei bănci, comerciant profesionist prin definiţie, şi care nu poate fi presupus generos ori gratuit în actele sale obişnuite de comerţ; de aceea instanţa nu va putea nici modifica clauzele contractuale şi nici nu va putea să oblige banca să încheie alt contract, întrucât principiul libertăţii contractuale (autonomiei de voinţă) se opun unei asemenea intervenţii, conform principiului nemo potest cogi ad factum.
Banca, subiect de drept privat, nu poate primi acelaşi tratament şi nu poate fi înlocuit regimul actului juridic civil (comercial) cu regimul aplicabil actelor emise de o autoritate publică, autoritate care poate fi obligată la emiterea unui cat administrativ unilateral sau bilateral (contract administrativ) în temeiul Legii 554/2004, pentru că dreptul administrativ face parte din ramurile de drept public, ramuri care se caracterizează prin poziţia de supraordonare a autorităţilor faţă de destinatarii legii, pe când dreptul civil şi dreptul comercial sunt prin definiţie ramuri de drept în care raporturile de drept substanţial pot lua naştere numai prin voinţa (comună) a părţilor (contractante), aceste subiecte de drept neputând fi obligate să încheie sau să modifice un act juridic civil împotriva voinţei lor, fără ca principiul libertăţii contractuale ( autonomiei de voinţă) să fie grav încălcat.
De aceea instanţa de apel va constata că art. 5 şi 6 din contractul de credit sunt nule parţial şi va obliga banca la restituirea sumelor care au fost percepute unilateral peste nivelul dobânzii (compus din indicele EURIBOR plus procentul fix de 1,5) care rezultă din interpretarea dată în funcţie de textele de lege arătate şi de principiile de drept pe care acestea le transpun în practică, apelul urmând a fi admis în aceste limite, însă va respinge apelul în ce priveşte anularea totală a clauzelor ce stipulează dobânda ori prin care se pretinde obligarea băncii la încheierea unui nou contract sau la redactarea unor noi clauze, sentinţa apelată urmând a fi modificată în limitele arătate.
În fine, susţinerile apelantului în sensul că lipsa răspunsului la notificare nu poate duce în mod valabil la încheierea unui act adiţional, pentru că nu poate fi considerată o acceptare tacită o asemenea atitudine, nu este valabilă în speţă, din moment ce legea, O.U.G. nr. 50/2010, permitea prin art. 95 o astfel de încheiere; modificarea însă a O.U.G. nr. 50/2010 prin Legea nr. 288/2010, publicată în M.O. al României din data de 28.12. 2010, a repus împrumutaţii în termenul de 60 de zile în care pot notifica în sens contrar băncile în ce priveşte oferta cuprinsă în actele adiţionale propuse de bănci şi refuzate a fi semnate de către împrumutaţi şi prin urmare, la data judecării apelului nu se poate accepta că actul adiţional propus în luna august 2010 este considerat, aşa cum prevedea iniţial actul normativ, ca fiind considerat încheiat în mod tacit prin refuzul împrumutatului de a-l semna, pentru că cererea de chemare în judecată are semnificaţia unei contraoferte pentru intimata BCR SA din partea apelantului-împrumutat şi prin urmare actul adiţional nu-şi poate produce efectele astfel cum a fost considerat încheiat în mod tacit, între părţi producându-şi efectele rezultate din clauzele contractului de credit iniţial astfel cum au fost acestea interpretate de instanţa de apel.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite apelul declarat de apelantul-reclamant C M I, cu domiciliul _______________________________ împotriva sentinţei civile nr. 550/COM din 08 iunie 2010, pronunţată de Tribunalul Neamţ în dosarul nr.788/103/2010 în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi Banca Comercială Română – Sucursala Piatra Neamţ, cu sediul în Piatra Neamţ, Bd. Traian, nr. 19 Bis, judeţul Neamţ şi Banca Comercială Română S.A., cu sediul în Bucureşti, sector 3, Bd. Regina Elisabeta, nr. 5.
Modifică în parte sentinţa apelată.
Admite, cererea reclamantului, în parte, în sensul că dobânda stabilită şi calculată de pârâtă ce depăşeşte plafonul compus din variabila EURIBOR şi procentul fix de 1,5%, este nulă.
Obligă pârâta la plata diferenţei de dobândă percepută peste nivelul stabilit de instanţa de apel, de la data modificării acesteia peste plafonul arătat.
Respinge celelalte capete de cerere ca nefondate.
Cu drept de recurs în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunţată în şedinţă publică, azi, 13 ianuarie 2011.
PREŞEDINTE, JUDECĂTOR,
____________ __________
GREFIER,
_______
Red.s. – _________
Red.d.a.- C.Ş. -
Tehnored.- C.Ş./C.M. – ex. 6
31 ianuarie 2011