Text integral

Inalta Curte de Casatie si Justitie,
Sectia II civila, Decizia nr. 1453 din 10-apr-2014

Asupra recursurilor de faţă;

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti, la data de 26 mai 2011 sub nr. 9957/302/2011, reclamantul P.I.C. a chemat în judecată pe pârâta SC V.R. SA, solicitând instanţei ca prin sentinţa ce o va pronunţa să se constate caracterul abuziv al art. 3 lit. d), privind posibilitatea băncii de a revizuii structura ratei dobânzii curente în cazul apariţiei unor schimbări semnificative pe piaţa monetară şi a art. 3.5, privind perceperea unui comision de risc, ambele clauze fiind inserate în convenţia de credit din 31 ianuarie 2008, încheiată cu pârâta prin Agenţia; să se dispună anularea acestor clauze; să fie obligată banca la plata tuturor sumelor achitate cu titlu de comision de risc, de la data semnării contractului şi până la data efectivei înlăturări a clauzei, arătând că, până în prezent, suma achitată cu titlu de comision de risc este de 30.693, 8 lei; să fie obligată pârâta la plata dobânzii legale aferente fiecăreia dintre sumele achitate cu titlu de comision de risc, de la data achitării acesteia şi până la data efectivei restituiri sau compensarea sumelor astfel datorate de pârâtă cu obligaţiile reclamantului către aceasta, datorate în temeiul convenţiei de credit, arătându-se că, până în prezent, dobânda legală este de 5.340 lei; să se constate caracterul fix al dobânzii percepute de pârâtă, în procent de 3,99 %; să se constate nelegalitatea operaţiunii efectuate de pârâtă, de majorare unilaterală a comisionului de administrare, urmând să fie obligată pârâta la menţinerea comisionului de administrare, agreat de părţile contractante; să fie obligată pârâta la restituirea tuturor sumelor percepute cu titlu de comision de urmărire riscuri, mascat în comision de administrare majorat unilateral, de la data majorării acestui comision şi până la data înlăturării lui efective din contract; să fie obligată pârâta la încheierea unui act adiţional la convenţia de credit, în deplină concordanţă cu prevederile O.U.G. nr. 50/2010, în forma existentă la data introducerii cererii de chemare în judecată în care să se consemneze cele solicitate de reclamant; să fie obligată pârâta la plata cheltuielilor de judecată.

La data 05 decembrie 2011 pârâta SC V.R. SA, a depus la dosarul cauzei o întâmpinare prin care a solicitat respingerea acţiunii, a invocat excepţia netimbrării cererii şi excepţia necompetenţei materiale a Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti, precum şi excepţiile inadmisibilităţii, a lipsei de interes şi a prescripţiei dreptului la acţiune.

Prin sentinţa civilă nr. 1810 din 28 februarie 2012, Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare în favoarea Tribunalului Bucureşti. Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, la data de 24 mai 2012 sub nr. 18972/3/2012. Prin sentinţa civilă nr. 14832 din 23 octombrie 2012 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în Dosarul nr. 18972/3/2012, a fost admisă, în parte, acţiunea formulată de reclamantul P.I.C. în contradictoriu cu pârâta SC V.R. SA, s-au constatat nule absolut clauzele abuzive din convenţia de credit din 31 octombrie 2008, încheiată între părţi, cuprinse în art. 3 lit. d) din Condiţiile Speciale ale Convenţiei şi în art. 5 lit. a) din Condiţiile Speciale ale Convenţiei, coroborat cu art. 3.5 din Condiţiile Generale ale Convenţiei, a fost obligată pârâta să modifice convenţia de credit din 31 octombrie 2008, în sensul înlăturării clauzelor constatate ca fiind abuzive, să restituie reclamantului sumele încasate cu titlu de comision de risc, de la încheierea convenţiei şi până la modificarea acesteia, la care se adaugă dobânda legală calculată de la data plăţii sumelor şi până la momentul efectivei restituiri, a fost obligată pârâta să menţină valoarea comisionului de administrare la nivelul convenit de părţi, potrivit contractului de credit din 31 octombrie 2008, să restituie reclamantului sumele încasate, reprezentând majorări la comisionul de administrare convenit de părţi, calculate de la data majorării unilaterale a cuantumului acestuia şi până la data efectivei înlăturări a acestei majorări.

Totodată, s-a respins, ca inadmisibil, capătul de cerere având ca obiect acţiunea în constatarea inexistenţei dreptului băncii de a majora unilateral cuantumul dobânzii contractuale (constatarea caracterului fix al dobânzii) şi a inexistenţei dreptului băncii de a include comisionul de risc în comision de administrare (constatarea nelegalităţii operaţiunii de majorare unilaterală a comisionului de administrare) şi, ca neîntemeiat, capătul de cerere privind obligaţia de a face, având ca obiect încheierea unui act adiţional la contractul de credit din 31 ianuarie 2008, în concordanţă cu prevederile O.U.G. nr. 50/2010 şi a fost obligată pârâta să plătească reclamantului suma de 4.290 lei cu titlu de cheltuieli de judecată. Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut că între reclamantul P.I.C., în calitate de împrumutat, şi pârâta SC V.R. SA, în calitate de bancă, s-a încheiat convenţia de credit din 31 octombrie 2008, având ca obiect acordarea unui credit de 194.414,25 Chf, cu obligaţia rambursării în 300 de luni.

În soluţionarea cererii au fost avute în vedere dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 193/2000, în conformitate cu care: „(1) O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor. (2) O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influenţeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condiţiile generale de vânzare practicate de comercianţi pe piaţa produsului sau serviciului respectiv. (3) Faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidenţiază că acesta a fost prestabilit unilateral de comerciant. Dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens. (4) Lista cuprinsă în anexa care face parte integrantă din prezenta lege redă, cu titlu de exemplu, clauzele considerate ca fiind abuzive. (5) Fără a încălca prevederile prezentei legi, natura abuzivă a unei clauze contractuale se evaluează în funcţie de: a) natura produselor sau a serviciilor care fac obiectul contractului la momentul încheierii acestuia; b) toţi factorii care au determinat încheierea contractului; c) alte clauze ale contractului sau ale altor contracte de care acesta depinde. (6) Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată, pe de o parte, nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil.”

Prima instanţă, verificând aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 193/2000 în cazul contractului de credit încheiat cu reclamantul, a constatat că acesta este contract de adeziune, întrucât clauzele nu au fost negociate direct cu consumatorul, ci au fost preformulate de către bancă, în condiţiile generale de creditare practicate de aceasta, ceea ce ar atrage incidenţa prevederilor Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori. Procedând la analizarea clauzelor invocate ca fiind abuzive, prima instanţă a constatat că o acestea se înscriu în definiţia legală dată de art. 4 alin. (1) din actul normativ indicat. Prima clauză criticată este cuprinsă în art. 3 lit. d) din condiţiile speciale ale convenţiei - data ajustării dobânzii, potrivit cu care „banca îşi rezervă dreptul de a revizui rata dobânzii curente în cazul apariţiei unor schimbări semnificative pe piaţa monetară, comunicând împrumutatului noua rată a dobânzii; rata dobânzii astfel modificată se va aplica de la data comunicării.”

Cu toate acestea, în art. 3 lit. a) din aceleaşi condiţii speciale, în contractul examinat, părţile au stipulat că rata dobânzii curente este de „3,99 % p.a.”, fără alte precizări şi fără a se menţiona că dobânda este variabilă. În lipsa unei clauze exprese în acest sens, prima instanţă a apreciat că prezumţia este în sensul că părţile au contractat o dobândă fixă, iar nu una variabilă, având în vedere că dubiul se interpretează în favoarea celui care se obligă. S-a constatat o primă inadvertenţă întrucât, deşi prin acordul comun, părţile au stabilit perceperea unei dobânzi într-un procent fix, totuşi, într-un paragraf ulterior, s-a stipulat dreptul băncii de a modifica rata dobânzii curente, în cazul apariţiei unor schimbări semnificative pe piaţa monetară. Un argument în plus în sensul stipulării unui cuantum fix al dobânzii a fost desprins din faptul că de la data încheierii contractului, 31 octombrie 2008, şi până la data introducerii cererii de chemare în judecată, 26 mai 2011, cuantumul dobânzii nu a fost modificat.

S-a considerat că o atare clauză ridică probleme sub aspectul echilibrului contractual, în sensul că oferă pârâtei dreptul discreţionar de a revizui rata dobânzii curente, fără ca noua rată să fie negociată cu clientul, acesta urmând a fi doar înştiinţat.

Conform art. 1 lit. a) din anexa la Legea nr. 193/2000, în principiu, o clauză care dă dreptul furnizorului de servicii financiare de a modifica rata dobânzii în mod unilateral nu este abuzivă, cu condiţia ca acest lucru să se facă în baza unui motiv întemeiat prevăzut şi în contract şi, totodată, cu condiţia informării imediate a clientului, care să aibă, de asemenea, libertatea de a rezilia imediat contractul. Or, motivul întemeiat prevăzut în contractul supus analizei este acela al „apariţiei unor schimbări semnificative pe piaţa monetară”, fără prezentarea altor elemente de identificare. Pentru a reţine stipularea în contract a unui motiv pentru revizuirea ratei dobânzii era necesară prezentarea unei situaţii clare, corespunzător descrisă, care să ofere clientului posibilitatea de a cunoaşte de la început că, dacă acea situaţie se va produce, dobânda va fi mărită. Doar astfel opţiunea lui de a contracta ar fi fost liberă, perfect conştientă şi cu reprezentarea corectă a consecinţelor actului juridic pe care îl va semna. Totodată, motivul trebuia să fie suficient de clar arătat ca, în eventualitatea unui litigiu în legătură cu aplicarea unei astfel de clauze, instanţa judecătorească să aibă posibilitatea de a realiza un control judiciar adecvat şi eficient pentru a conchide în sensul existenţei sau inexistenţei situaţiei care constituie motiv pentru majorarea dobânzii.

S-a subliniat că, aşa cum un act normativ trebuie să fie caracterizat prin previzibilitate, tot astfel o clauză contractuală trebuie să fie astfel formulată încât consumatorul să poată anticipa că, dacă o anumită situaţie intervine, o anumită consecinţă se produce, atât timp cât convenţia reprezintă legea părţilor, conform art. 969 C. civ. S-a considerat că motivul „unei schimbări semnificative pe piaţa monetară” nu îndeplineşte această condiţie, astfel că, în eventualitatea unui litigiu, nu numai că nu se putea aprecia dacă este întemeiat sau nu, dar nici măcar nu se putea stabili, conform unor criterii obiective, dacă s-a produs, fiind de netăgăduit că piaţa financiară evoluează diferit în funcţie de indicele la care se raportează. Aceasta modalitate de exprimare face ca respectiva clauză să fie interpretată doar în favoarea împrumutătorului, servind doar intereselor acestuia, fără a da posibilitatea consumatorului de a verifica dacă majorarea este judicios dispusă şi dacă era necesară şi proporţională scopului urmărit.

Cu toate acestea, chiar dacă s-ar fi acceptat ca fiind îndeplinită condiţia „motivului întemeiat”, pentru ca o astfel de clauză să nu fie abuzivă, ar fi trebuit, conform textului citat anterior, ca, în urma revizuirii ratei dobânzii, clientul să aibă libertatea de a rezilia imediat contractul. O astfel de posibilitate nu este însă prevăzută în contractul de faţă, astfel că, indiferent de alte consideraţii, clauza analizată este abuzivă.

O altă clauză invocată ca fiind abuzivă se referea la comisionul de risc, întrucât în art. 5 lit. a) din condiţii speciale ale convenţiei - comision de risc se prevede 0,26 % şi respectiv 0,22 % „aplicat la soldul creditului, plătibil lunar în zile de scadenţă, pe toată perioada de derulare a convenţiei de credit”, iar în art. 3 pct. 5 din condiţii generale ale convenţiei - comision de risc, se stipulează că „pentru punerea la dispoziţie a creditului, împrumutatul datorează băncii un comision de risc, aplicat la soldul creditului, care se plăteşte lunar, pe toată perioada creditului.”

Conform art. 1 din Legea nr. 193/2000, orice contract încheiat între comercianţi şi consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate. Potrivit lit. g) din anexa la lege, este considerată abuzivă clauza care dă dreptul exclusiv comerciantului să interpreteze clauzele contractuale. Astfel, în primul rând, prima instanţă a constatat că terminologia folosită nu este descrisă în cuprinsul condiţiilor generale ale contractului încheiat de pârâta, pentru ca împrumutatul să fie în deplină cunoştinţă de cauză cu privire la motivele pentru care sunt percepute aceste sume cu titlu de comision de risc. De asemenea, nici prima instanţă nu a putut aprecia cu privire la legalitatea acestor clauze, din moment ce motivaţia perceperii acestor comisioane nu este detaliată nici în cuprinsul condiţiilor speciale, nici în cel al condiţiilor generale ale contractelor analizate.

Prin urmare, prima instanţă a considerat că şi această clauză contractuală privitoare la comisionul de risc este abuzivă şi intră sub incidenţa Legii nr. 193/2000. Apărările pârâtei în sensul includerii dobânzii şi comisionului de risc în preţul contractului şi în sensul imposibilităţii analizării caracterului abuziv al acestora, conform Directivei nr. 93/13/ CEE, nu au fost reţinute ca întemeiate, deoarece actul comunitar invocat vizează clauzele care sunt exprimate în mod clar şi inteligibil. Or, în cauza de faţă, s-a considerat că respectivele clauze, privitoare la modificarea unilaterală a dobânzii şi plata comisionului de risc, nu îndeplinesc aceste cerinţe, deoarece nu s-a prevăzut în contract sensul noţiunilor de „schimbări semnificative” şi „motive întemeiate”, dar nici motivaţia perceperii comisionului de risc, astfel încât împrumutatul nu ar fi putut înţelege de ce ar trebui să suporte aceste sume, distinct de dobânda convenţională, stabilite în abstract, independent de situaţia sa financiară, de garanţiile pe care le oferă în executarea obligaţiilor şi de conduita avută în raporturile cu banca. Faţă de cele arătate, în baza art. 14 şi art. 4 din Legea nr. 193/2000, prima instanţă a admis în parte cererea de chemare în judecată şi a constatat existenţa clauzelor abuzive anterior analizate în convenţia de credit din 31 octombrie 2008.

Ca o consecinţă a constatării caracterului abuziv al celor două clauze referitoare la modificarea unilaterală a dobânzii şi perceperea comisionului de risc, în conformitate cu art. 13 alin. (1) din acelaşi act normativ, s-a admis capătul de cerere privind obligarea pârâtei la modificarea convenţiei de credit în sensul înlăturării clauzelor constatate nule absolut, contractul urmând a rămâne valabil cu excluderea clauzelor abuzive. De asemenea, pentru acoperirea prejudiciului suferit de reclamant, pentru restabilirea situaţiei anterioare şi pentru înlăturarea tuturor consecinţelor patrimoniale produse de clauzele abuzive lovite de nulitate absolută, prima instanţă a obligat pârâta să restituie acestuia sumele încasate cu titlu de comision de risc de la încheierea convenţiei şi până la modificarea acesteia. În ceea ce priveşte acţiunea în restituirea prestaţiilor, aceasta a fost întemeiată pe plata nedatorată, ca urmare a dispariţiei fundamentului executării prestaţiei reclamantului, prin declararea nulităţii clauzelor contractuale în baza cărora acesta şi-a executat obligaţiile. Raportând situaţia de fapt la dispoziţiile art. 992 şi următoarele C. civ., ce reglementează instituţia plăţii nedatorate, prima instanţă a constatat întrunirea cumulativă a condiţiilor acesteia, din moment ce prestaţia efectuată de reclamantul - solvens cu privire la comisionul de risc a avut semnificaţia operaţiei juridice a unei plăţi, că datoria vizată, deşi a existat iniţial, a dispărut cu efect retroactiv, ca urmare a desfiinţării clauzelor contractuale respective prin aplicarea sancţiunii nulităţi absolute, şi că, în ipoteza restituirii plăţii efectuate în temeiul unei obligaţii lovite de nulitate absolută, legea nu impune condiţia erorii solvensului, acesta având dreptul să pretindă restituirea prestaţiei, în caz contrar eludându-se efectele nulităţii absolute.

Nu au fost reţinute apărările pârâtei în sensul lipsei efectelor retroactive ale nulităţii în situaţia analizată deoarece raţiunea existenţei excepţiei nu se regăsea în cazul contractului de credit. Astfel, în cazul contractelor cu executare succesivă, principiul retroactivităţii efectelor nulităţii actului juridic civil nu este aplicabil în ipoteza în care executarea obligaţiei este ireversibilă şi nu mai este posibilă repunerea părţilor în situaţia anterioară. În schimb, în cazul de faţă era pe deplin realizabilă obligaţia băncii de a restitui sumele încasate pe nedrept, în baza unor clauze lovite de nulitate absolută, astfel încât nu exista niciun motiv pentru a se admite vreo derogare de la principiul menţionat.

Pe lângă restituirea sumelor încasate cu titlu de comision de risc, pârâta a fost obligată să plătească şi dobânda legală aferentă, calculată de la data achitării sumelor şi până la data efectivei restituiri, ţinând seama de natura comercială a raporturilor dintre părţi, ceea ce face aplicabile dispoziţiile art. 43 C. com.

Capătul de cerere privitor la menţinerea comisionului de administrare la nivelul convenit de părţi a fost considerat întemeiat, atât timp cât pârâta a înţeles să modifice, în mod unilateral contractul de credit şi să includă comisionul de risc de 0,22 % aplicat la soldul creditului în comisionul de administrare, permis de O.U.G. nr. 50/2010. În aceste condiţii, argumentele care au condus la reţinerea caracterului abuziv al clauzei cuprinse în art. 5 lit. a) din condiţii speciale ale convenţiei au fost pe deplin valabile, deoarece nu i se putea permite băncii pârâte, sub aparenţa de legalitate, să eludeze dispoziţiile Legii nr. 193/2000. Prin urmare, simpla schimbare a denumirii comisionului de risc în comision de administrare nu putea conduce la concluzia înlăturării abuzului, ci dimpotrivă, a persistenţei în acest abuz, sub aparenţa de legalitate, ceea ce justifica reţinerea caracterului abuziv al clauzei cuprinse în art. 5 lit. a) din Condiţiile Speciale ale Convenţiei, coroborat cu art. 3.5 din Condiţiile Generale ale Convenţiei, în contextul în care actul adiţional propus de pârâtă nu a fost însuşit de către reclamant. Întrucât a fost considerată nelegală includerea deghizată a comisionului de risc în cel de administrare, conform considerentelor de mai sus, pârâta a fost obligată să restituie, tot pe temeiul plăţii nedatorate, sumele încasate reprezentând majorări la comisionul de administrare convenit de părţi, calculate de la data majorării unilaterale a cuantumului acestuia şi până la data efectivei înlăturări a acestei majorări. Compensarea solicitată de reclamant nu a fost efectuată deoarece nu s-au administrat dovezi în sensul creanţei reciproce scadente şi neachitate de către împrumutat.

S-a considerat că, o eventuală compensare ar fi putut fi realizată fie benevol, fie în executarea silită a prezentei hotărâri judecătoreşti, urmând a se proceda la compensarea creanţelor reciproce, dacă este cazul.

Cu privire la capătul de cerere având ca obiect acţiunea în constatarea inexistenţei dreptului băncii de a majora unilateral cuantumul dobânzii contractuale (constatarea caracterului fix al dobânzii) şi cu privire la capătul de cerere având ca obiect acţiunea în constatarea inexistenţei dreptului băncii de a include comisionul de risc în comision de administrare (constatarea nelegalităţii operaţiunii de majorare unilaterală a comisionului de administrare), a fost admisă excepţia inadmisibilităţii, la termenul din data de 18 septembrie 2012, motivat de faptul că, potrivit art. 111 C. proc. civ., partea reclamantă are deschisă calea acţiunii în realizare. De altfel, reclamantul a uzat de acţiunea în realizare, iar instanţa judecătorească a efectuat analiza contractului prin prisma solicitărilor reclamantului. Pentru a constata caracterul abuziv al clauzei privind modificarea unilaterală a dobânzii, s-a reţinut, în prealabil, faptul că părţile au convenit o dobândă fixă, iar nu variabilă. De asemenea, pentru a dispune restituirea sumelor încasate cu titlu de comision de risc, prima instanţă a apreciat caracterul abuziv al acestuia, inclusiv, în situaţia includerii deghizate în comisionul de administrare.

Capătul de cerere privind obligaţia de a face având ca obiect încheierea unui act adiţional la contractul de credit din 31 ianuarie 2008, în concordanţă cu prevederile O.U.G. nr. 50/2010, a fost găsit neîntemeiat, deoarece, în baza Legii nr. 288/2010, s-a stabilit că prevederile ordonanţei de urgenţă nu se aplică în cazul contractelor de credite aflate în curs de derulare la data intrării în vigoare a acestor dispoziţii legale. Cum în cauza de faţă convenţia de credit a fost încheiată în 2008, s-a concluzionat că dispoziţiile O.U.G. nr. 50/2010 nu sunt aplicabile, astfel cum a susţinut pârâta. În schimb, nimic nu s-a opus analizării clauzelor contractului prin prisma dispoziţiilor Legii nr. 193/2000, astfel încât, chiar în lipsa întocmirii între părţi a unui act adiţional, clauzele considerate abuzive nu au mai făcut parte din convenţia părţilor, fiind înlăturate.

Totodată, în conformitate cu art. 274 C. proc. civ., ţinând seama de soluţia de admitere în parte a cererii, întrucât pârâta a căzut în pretenţii în cauza de faţă, reţinându-se astfel culpa sa procesuală, a fost obligată să suporte cheltuielile de judecată efectuate de reclamant cu prezentul proces, respectiv în cuantum de 4.290 lei reprezentând onorariul avocaţial, achitat cu chitanţa nr. 49/07 septembrie 2010. Împotriva acestei soluţii, pârâta SC V.R. SA a formulat apel solicitând schimbarea sentinţei atacate în sensul respingerii acţiunii ca neîntemeiată. În drept, a invocat dispoziţiile art. 282 şi următoarele C. proc. civ., O.U.G. nr. 50/2010, Directivele din 2008 nr. 48 şi 1993 nr. 13, Legea nr. 193/2000.

Prin întâmpinarea depusă la 27 februarie 2013, intimatul P.I.C. a solicitat respingerea apelului, ca nefondat, şi menţinerea sentinţei atacate, ca legală şi temeinică. secţia a VI-a civilă, a admis apelul promovat de apelanta SC V.R. SA în contradictoriu cu intimatul P.I.C. pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în Dosarul nr. 18972/3/2012 în sensul că: A respins, ca neîntemeiată, cererea de constatare a nulităţii absolute a clauzei inserate în art. 3 lit. d) din convenţia de credit din 31 octombrie 2008. A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei. A respins, ca neîntemeiată, cererea apelantei de acordare a cheltuielilor de judecată.

Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:

După cum a reţinut şi prima instanţă, dispoziţiile Legii nr. 193/2000, adoptată în vederea implementării Directivei nr. 93/13/ CEE, nu exclud de la controlul privind caracterul abuziv nici clauzele care privesc obiectul contractului, decât atunci când sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil. Or, în cauza de faţă, s-a invocat tocmai că cele două clauze privitoare la modificarea unilaterală a dobânzii şi la plata comisionului de risc nu îndeplinesc aceste cerinţe, impunându-se verificarea lor din această perspectivă de instanţele de judecată. În ceea ce priveşte caracterul negociat al clauzelor, instanţa de apel a achiesat la punctul de vedere exprimat de prima instanţă, potrivit căruia acestea au fost redactat, în prealabil, de către bancă, în condiţiile generale de creditare practicate de aceasta, neexistând o dovadă a unei reale posibilităţi de negociere din partea clientului, fără nicio distincţie după plasarea clauzelor la „Condiţii generale" sau „Condiţii speciale", deşi sarcina probei în acest sens incumba apelantei. Pe cale de consecinţă, s-a considerat, în mod corect, îndeplinirea condiţiei negative prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000 referitoare la clauzele abuzive din contractele încheiate cu un consumator. Instanţa de apel a considerat întemeiat punctul de vedere al apelantei privind caracterul variabil al dobânzii prevăzute la art. 3 din Condiţiile speciale ale convenţiei de credit din 31 octombrie 2008.

Analizând prevederile acestui articol din contract, instanţa de apel a constatat că acestea sunt clare, în sensul instituirii posibilităţii de revizuire a ratei dobânzii de către bancă, în cazul apariţiei unor schimbări semnificative pe piaţa monetară. Absenţa unei menţiuni exprese a caracterului dobânzii nu este de natură a modifica această calificare sau a crea un dubiu ce ar putea fi interpretat în favoarea consumatorului, cât timp se prevede un procent de 3,99 % doar pentru dobânda curentă şi se stabileşte şi o dată pentru ajustarea dobânzii în funcţie de evenimente viitoare. Totodată, prevederile O.U.G. nr. 174/2008, invocate de intimat, care impun obligativitatea menţionării tipului de dobândă, variabilă şi/sau fixă, precum şi cerinţe de respectat în cazul dobânzii variabile nu sunt incidente în cauză deoarece actul normativ este ulterior încheierii convenţiei între părţi.

Pe de altă parte, lipsa unei modificări efective a procentului de dobândă în primii ani de derulare a contractului, până la intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010, nu poate fi asimilată recunoaşterii unei dobânzi contractuale fixe, ci, cel mult, a neintervenirii unei situaţii care să fie percepută de bancă drept o schimbare semnificativă pe piaţa monetară de natură a determina ajustarea dobânzii. Ceea ce nu înlătură faptul că, din modalitatea de formulare a prevederii contractuale, ar rezulta că ajustarea dobânzii ar depinde de voinţa băncii în condiţiile în care eventualele schimbări semnificative pe piaţa monetară, care ar fi externe acesteia, nu sunt definite, permiţând doar un control ulterior din partea clientului sau a instanţelor de judecată. Or, tocmai o asemenea situaţie de netransparenţă s-a dorit a fi înlăturată prin dispoziţiile O.U.G. nr. 50/2010, care au impus inserarea în contractele de credit pentru consumatori a condiţiilor care guvernează aplicarea ratei dobânzii aferente creditului, a formulei de calcul a ratei dobânzii, precum şi a termenelor, condiţiilor şi procedurii pentru modificarea ratei dobânzii aferente creditului (art. 46 alin. (1) lit. g)). Pentru asigurarea conformităţii cu noile dispoziţii legale a contractelor aflate în curs de derulare, dispoziţiile art. 95 din actul normativ, în forma în vigoare până la intrarea în vigoare a legii de aprobare, prevedeau pentru creditori obligaţiile de întocmire a unor acte adiţionale care să introducă noile prevederi legale în materie şi de asigurare a informării consumatorilor cu privire la semnarea acestora.

În vederea garantării respectării noilor exigenţe legale, independent de voinţa expresă a clienţilor, s-a prevăzut că este interzisă introducerea în actele adiţionale a altor prevederi decât cele din respectiva ordonanţă de urgenţă, introducerea în actele adiţionale a oricăror altor prevederi decât cele impuse de aceasta fiind considerată nulă de drept, şi că nesemnarea de către consumator a actelor adiţionale prevăzute de acest articol (fără nicio distincţie cu privire la motivaţia acesteia între refuz expres sau omisiune) este considerată acceptare tacită. Ulterior, prin art. 2 alin. (2) din Legea nr. 288/2010, s-a prevăzut, în mod expres, că actele adiţionale nesemnate de către consumatori, considerate acceptate tacit până la data intrării în vigoare a prezentei legi, îşi vor produce efectele în conformitate cu termenii în care au fost formulate, cu excepţia cazului în care consumatorul sau creditorul notifică cealaltă parte în sens contrar, în termen de 60 de zile de la data intrării în vigoare a legii, chiar dacă noua lege excludea, de principiu, contractele de credit aflate deja în derulare, din sfera de aplicare a ordonanţei.

În speţă, cu intenţia declarată a asigurării conformităţii convenţiei de credit cu noile dispoziţii, apelanta a propus actul adiţional nr. 1, care a introdus un nou titlu şi conţinut pentru art. 3, respectiv: rata variabilă a dobânzii curente = Libor la 3 luni + marja 3,39 puncte procentuale pe an, detaliind şi modalitatea efectivă de ajustare a dobânzii şi modul de calcul al D.A.E. Având în vedere reţinerea anterioară a caracterului variabil al dobânzii prevăzute în convenţia iniţială, instanţa de apel a reţinut că acest act adiţional nu a modificat tipul dobânzii, cum a susţinut intimatul.

Pentru momentul actului adiţional, noua formulă de calcul nu atrăgea o majorare imediată a dobânzii curente prevăzute iniţial, dar asigura transparenţa modalităţii de ajustare, pe viitor, a procentului de dobândă, în funcţie de indici financiari publici şi independenţi de voinţa băncii, astfel cum impuneau dispoziţiile O.U.G. nr. 50/2010. Fiind vorba de o modificare conformă noului cadru legal, din interpretarea sistematică a dispoziţiilor art. 95 alin. (4) şi (5) din O.U.G. nr. 50/2010, instanţa de apel a considerat că această prevedere din actul adiţional se impunea consumatorului, chiar şi în condiţiile unei opoziţii manifestate expres, având în vedere că s-a demonstrat că aceasta nu a depăşit cerinţele instituite prin noul act normativ. Totodată, acceptarea tacită a noilor termeni contractuali a fost menţinută în baza art. 2 alin. (2) din Legea de aprobare, în condiţiile absenţei unei notificări, în sens contrar, din partea consumatorului, în noul termen de 60 de zile de la data intrării în vigoare a noi legi. Faţă de cele reţinute, instanţa de apel, a constatat că prevederile iniţiale ale art. 3 din contract au suferit modificări prin actul adiţional propus în conformitate cu legea, considerat, potrivit acesteia, asumat tacit şi de consumator, tocmai pentru a înlătura posibilitatea unui comportament abuziv din partea creditorului, ce s-ar fi putut fi manifestat cu prilejul ajustării dobânzii contractuale. Noile prevederi erau de natură a asigura pe viitor echilibrul dintre părţi şi transparenţa costurilor contractului.

Punctul de vedere al intimatului exprimat încă de la data comunicării actului adiţional, dar anterior noului termen, prevăzut de art. 2 alin. (2) din legea de aprobare a ordonanţei de urgenţă, menţinut şi în cursul procesului, după expirarea, însă, a termenului legal, nu poate fi primit, cât timp acesta insistă asupra caracterului fix al dobânzii prevăzute în contractul semnat la 31 octombrie 2008, înlăturat de instanţa de apel, deşi, în cuprinsul aceleiaşi acţiuni, urmăreşte semnarea unui act adiţional care să respecte cerinţele O.U.G. nr. 50/2010. Cu totul alta a fost găsită, însă, situaţia modificărilor aduse prin actul adiţional la art. 5 lit. a) din condiţiile speciale ale convenţiei de credit. Introducerea unui nou comision, care să acopere procentul prevăzut pentru comisionul de risc în veche formă a contractului, depăşea cadrul modificărilor impuse pentru asigurarea conformităţii cu dispoziţiile O.U.G. nr. 50/2010.

Nu se poate accepta punctul de vedere al apelantei, potrivit căruia comisionul de administrare şi-ar fi păstrat raţiunea şi valoarea din convenţia iniţială, operând doar o raliere ad litteram la dispoziţiile O.U.G. nr. 50/2010, cât timp, potrivit condiţiilor generale din convenţia de credit, comisionul de risc şi cel de administrare erau indicate în mod separat. Aceasta, cu atât mai mult cu cât modificarea propusă ulterior intrării în vigoare a dispoziţiilor O.U.G. nr. 50/2010 nu făcea, în concret, decât să redenumească un comision deja prevăzut în contract, sub o formă acceptată de noul cadru legal, tocmai în contextul în care comisionul de risc nu mai era prevăzut. Ca atare, instanţa de apel a apreciat că introducerea în actul adiţional a unei asemenea prevederi, care nu este impusă de ordonanţa de urgenţă, este nulă de drept, în temeiul art. 95 (4), prima instanţă dispunând, în mod corect, ca aceasta să nu-şi producă efectele. Cu privire la caracterul abuziv al clauzei privind comisionul de risc din perspectiva dispoziţiilor prevăzute de lit. g) din Anexa la Legea nr. 193/2000, s-a constatat că prima instanţă a reţinut, în mod corect, că aceasta creează un dezechilibru semnificativ între părţi, cât timp dă dreptul, exclusiv comerciantului, să o interpreteze, o definiţie sau un scop al acestuia nefiind prevăzute în întreg contractul, existând doar menţiuni privind modalitatea de percepere. Orice explicaţii ulterioare ale părţii privind raţiunea economică a unui asemenea comision nu pot acoperi aceste deficienţe ale prevederilor contractuale iniţiale, cu atât mai mult cu cât acestea conduc la concluzia că acest comision a fost prevăzut tot pentru punerea la dispoziţie a creditului, realizând acelaşi scop cu dobânda curentă.

Convenţia presupunea restituirea creditului şi plata costurilor impuse de acesta într-un termen îndelungat, dar acoperirea riscului de neîndeplinire a obligaţiilor de către client se putea realiza prin alte mijloace (dobândă mai ridicată pe baza unei verificări individuale a riscului de credit, garanţii, asigurări etc.) şi nu prin includerea, ab initio, a unui cost suplimentar, a cărui destinaţie şi regim nu sunt evidenţiate de o manieră explicită pentru client sau instanţa care controla valabilitatea unei asemenea clauze, în condiţiile în care profitul este de urmărit de orice comerciant, dar nu poate fi garantat prin orice mijloace. sumelor încasate cu titlu de comision de risc de la încheierea convenţiei şi până la modificarea acesteia, la care se adaugă dobânda legală calculată de la data plăţii sumelor şi până la momentul efectivei restituiri, precum şi a celor reprezentând majorări la comisionul de administrare convenit de părţi, calculate de la data majorării unilaterale a cuantumului acestuia şi până la data efectivei înlăturări a acestei majorări, instanţa de apel a constatat că această măsură de restabilire a situaţiei anterioare era impusă de recunoaşterea nulităţii absolute a clauzei abuzive, indiferent dacă plata a fost efectuată cu acest titlu sau sub forma deghizată a unei părţi din comisionul de administrare.

Nulitatea absolută îşi producea, şi în acest caz, efecte retroactive, în condiţiile în care se reţinuse că nu se putea stabili fundamentul prestaţiei cu acest titlu din partea debitorului, respectiv contraprestaţia specifică din partea creditoarei. Sub aspectul criticii finale privind cuantumul onorariului de avocat inclus în cheltuielile de judecată reţinute de prima instanţă în sarcina sa, instanţa de apel a constatat că acesta nu pot fi considerat nepotrivit de mare în raport de miza litigiului pentru părţi şi munca efectiv prestată de avocat în interesul clientului său. Din acelaşi motiv, instanţa de apel a apreciat că, în ciuda modificării parţiale a soluţiei primei instanţe, nu se impune diminuarea acestuia. În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată solicitate de apelantă în calea de atac, s-a constatat că sumele a căror avansare a fost dovedită (taxă judiciară de timbru şi timbru judiciar) au fost calculate prin raportare la valoarea capetelor de cerere cu privire la care s-a menţinut soluţia primei instanţei.

Considerând că intimata nu a căzut în pretenţii pentru solicitările apelantei care au determinat calcularea şi achitarea sumelor solicitate cu titlu de cheltuieli, în temeiul art. 274 C. proc. civ., instanţa de apel a respins cererea apelantei de acordare a cheltuielilor de judecată. reclamantul P.I.C. şi pârâta SC V.R. SA Bucureşti. pârâtă SC V.R. SA Bucureşti a adus următoarele critici deciziei recurate:

1. Hotărârea instanţei de apel a fost dată cu greşita interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, atunci când a reţinut că art. 5 lit. a) din Condiţiile Speciale, este o clauză abuzivă. Astfel, Legea nr. 193/2000 prevede îndeplinirea cumulativă a unor condiţii pentru constatarea existenţei unei clauze abuzive: să nu fi fost negociată; să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor datorită caracterului său abuziv; să nu se asocieze cu definirea obiectului principal al contractului.

a) contrar celor reţinute de către instanţa de apel, contractul de credit nu a reprezentat, în întregul său, un contract de adeziune, clauzele din Condiţiile Speciale, fiind discutate cu reclamantul, doar clauzele din Condiţiile Generale reprezentând un contract de adeziune. Recurenta - pârâtă a susţinut că este de neconceput ca banca să aibă obligaţia de a oferi fiecărui client, în mod individual şi pentru fiecare operaţiune, toate informaţiile juridice şi economice pentru protejarea intereselor acestuia, arătând că banca are obligaţia doar de a oferi clienţilor acces la Condiţiile Generale ale contractului, clientul având obligaţia de a se informa cu privire la clauzele din Condiţiile Speciale.

b) clauza prevăzută de art. 5 lit. a) din Condiţiile Speciale ale contractului nu este o clauză abuzivă, în înţelesul art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000. La data încheierii contractului, nicio dispoziţie legală nu interzicea perceperea unui astfel de comision, abia după intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010, instituţiile de credit nu au mai putut percepe un astfel de comision, însă, prevederile O.U.G. nr. 50/2010, nu se aplică contractelor de credit în curs de derulare la data intrării în vigoare a acestei ordonanţe. Recurenta - pârâtă a mai susţinut că reclamantul a avut posibilitatea să cunoască acest comision încă de la data semnării contractului, acest comision de risc fiind o parte a preţului contractului, contract ce a fost semnat în cunoştinţă de cauză de către reclamant. Pe de altă parte, clauza ce reglementează comisionul de risc nu a creat un dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor, chiar dacă în convenţia de credit nu s-a prevăzut, în mod concret, care este riscul pe care urmează să-l acopere comisionul de risc, simpla acordare a unui credit presupunând o serie de riscuri interente acestei activităţi comerciale. Recurenta – pârâtă a mai susţinut că posibilitatea perceperii unui astfel de comision rezultă şi din interpretarea dispoziţiilor art. 117 alin. (2) din O.U.G. nr. 99/2006, dar şi a dispoziţiilor din Directiva nr. 93/13/ CEE şi respectiv, ale Legii nr. 193/2000. S-a mai susţinut de către recurenta - pârâtă că absenţa echivalenţei prestaţiilor nu este sinonimă cu absenţa echilibrului contractual, în speţă, nedovedindu-se faptul că articolul care reglementează comisionul de risc ar fi fost inserat cu rea - credinţă de către pârâtă şi cu atât mai puţin că determină caracterul nevalabil al cauzei actului juridic. În acest sens, s-a mai susţinut că reclamantul nu a răsturnat prezumţia legală de valabilitate a cauzei contractului, în condiţiile în care a beneficiat de credit şi a cunoscut cuantumul acestui comision încă de la încheierea contractului.

Tot în acest sens, s-a mai susţinut de către recurenta - pârâtă că acest comision nu este un echivalent al garanţiei reale imobiliare, perceperea lui fiind în acord cu Normele B.N.R., ţinând cont şi de faptul că, în prezent, criza pieţei imobiliare a determinat o scădere a valorii imobilelor, astfel încât este greşită reţinerea instanţei de apel în sensul că banca nu ar suporta niciun risc, pentru că ar fi beneficiara unei garanţii reale imobiliare, neexistând nicio prevedere legală care să interzică perceperea comisionului de risc în situaţia existenţei unei garanţii imobiliare. Recurenta - pârâtă a susţinut că acest comision de risc reprezintă acoperirea riscurilor la care se expune împrumutătorul pe întreaga perioadă a contractului. În altă ordine de idei, recurenta - pârâtă a susţinut că acest comision de risc reprezintă parte a costului creditului, alături de dobândă, acesta regăsindu-se identificat, în mod expres, în graficul de rambursare al creditului. În acest sens, recurenta - pârâtă a susţinut că legiuitorul român, prin art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, a preluat în mod necorespunzător dispoziţiile art. 4 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/ CEE, prevederi care, în opinia sa, ar exclude de la aprecierea caracterului abuziv clauzele care privesc preţul contractului, prevederile Directivei nr. 93/13/ CEE, trebuind aplicate cu precădere, faţă de dispoziţiile art. 148 alin. (2) din Constituţia României.

În opinia recurentei - pârâte controlul preţului este o chestiune ce ţine de dreptul concurenţei şi nu trebuie să-şi găsească locul într-o reglementare privind protecţia consumatorului, fiind necesar ca instanţa să se raporteze la consumatorul mediu, prudent şi diligent, astfel cum este definit de art. 2 lit. m) din Legea nr. 363/2007, consumatorul neputând invoca grava sa neglijenţă la încheierea contractului pentru a obţine foloase ce nu i se cuvin. S-a mai susţinut de către recurenta - pârâtă că prin hotărârea pronunţată, instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 969 C. civ., deoarece la data semnării contractului şi comisionul de risc a fost avut în vedere, fiind un element determinant la formarea voinţei de contracta.

c) clauza contractuală privind comisionul de risc nu a produs vreun dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor. În acest sens, s-a arătat că la încheierea contractului ambele părţi au cunoscut întinderea obligaţiilor lor reciproce, preţul creditului fiind compus din două componente, dobânda şi comisioanele, astfel încât şi comisionul de risc, fiind o componentă a preţului contractului, întinderea lui fiind cunoscută încă de la încheierea contractului nu avea cum să producă un dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor. În acest sens, recurenta - pârâtă a reiterat, pe larg, teoria sa cu privire la faptul că instanţele nu pot analiza clauzele referitoare la costul creditului, respectiv caracterul abuziv al acestor clauze, cât timp acestea au fost clar şi inteligibil exprimate, susţinându-şi argumentaţia cu practică judiciară. S-a mai subliniat faptul că reclamantul ar fi avut posibilitatea de a rezilia contractul de credit, însă nu a făcut acest lucru.

2. În altă ordine de idei s-a susţinut de către recurenta - pârâtă că hotărârea instanţei de apel este nelegală şi sub aspectul că sumele încasate cu titlu de comision de risc nu puteau fi restituite, deoarece contractul de credit, fiind o varietatea a împrumutului de consumaţie, reprezintă un contract cu executare succesivă, astfel încât admiterea cererii de chemare în judecată nu putea produce efectul restituirii sumelor deja achitate. Restituirea acestor sume ar reprezenta o îmbogăţire fără justă cauză a reclamantului deoarece banca şi-a îndeplinit obligaţia de a pune la dispoziţia acestuia sumele de bani, însă ar fi nevoită să restituie reclamantului o parte din preţul convenit.

3. Instanţa de apel a apreciat în mod eronat faptul că sumele percepute drept comision de administrare au fost majorate. În acest sens, recurenta - pârâtă a susţinut că sumele percepute drept comision de administrare au rămas în acelaşi cuantum pe toată perioada derulării convenţiei, cererea reclamantului de a-i fi restituite aceste sume nefiind fondată, deoarece acestea sunt datorate în temeiul actului adiţional, act ce a fost acceptat în mod tacit de către reclamant, potrivit dispoziţiilor art. 2 alin. (2) din Legea de aprobare a O.U.G. nr. 50/2010.

II. În recursul său recurentul - reclamant a adus următoarele critici deciziei recurate:

1. Hotărârea instanţei de apel este nelegală sub aspectul reţinerii caracterului variabil al dobânzii percepute de către bancă, sub acest aspect instanţa de apel dând o greşită interpretare actului juridic dedus judecăţii, respectiv contractului de credit din 31 octombrie 2008. Prin O.U.G. nr. 174/2008, care a modificat Legea nr. 289/2004, astfel cum fusese modificată prin O.U.G. nr. 174/2008, s-a clarificat distincţia între dobânda fixă şi dobânda variabilă, stabilindu-se obligaţia băncilor de a menţiona în contract tipul de dobândă, iar în cazul în care dobânda era variabilă, se impunea stabilirea independenţei variabilităţii comisionului de risc faţă de voinţa creditorului prin raportarea obligatorie la indici de referinţă care sunt identificabili şi publici. După intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 174/2008, pârâta nu a propus reclamantului modificarea contractului, respectiv prevederea unei dobânzi variabile, care impunea posibilitatea modificării acesteia doar în funcţie de indicii de referinţă publici, astfel încât, cum contractul prevedea, în continuare, posibilitatea băncii de a modifica în mod unilateral rata dobânzii, rezultă că în speţă avem de-a face cu o rată a dobânzii fixă, care nu se poate modifica.

2. Hotărârea instanţei de apel a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii respectiv a art. 54 din Legea nr. 296/2004, raportat la art. 2 pct. 24 din O.G. nr. 21/1992. Astfel, la momentul încheierii contractului pârâta trebuia să informeze pe reclamant cu privire la modalitatea exactă în care se va forma cuantumul dobânzii, însă, neprocedând astfel, părţile au considerat că dobânda este fixă şi nu variabilă. De altfel, banca a dorit implementarea forţată a actului adiţional tocmai datorită conştientizării faptului că dobânda avea un caracter fix şi nu variabil, iar modul de formulare al clauzei respective dovedeşte caracterul pur potestativ al acesteia în ce priveşte dreptul băncii de a o percepe.

3. Instanţa de apel a acordat ceea ce nu s-a cerut, respectiv a dat eficienţă unui act adiţional nesemnat de către reclamant. Astfel, instanţa de apel, în lipsa unei cererii reconvenţionale a băncii a stabilit, peste voinţa reclamantului, faptul că formula de dobândă prevăzută de bancă, în firma sa variabilă, este cea corectă. S-a susţinut de către recurentul - reclamant că pârâta a acţionat cu rea - credinţă, neinformându-l pe reclamant despre evoluţia pieţei monetare, în speţă fiind aplicabile atât dispoziţiile din materia protecţiei consumatorilor, respectiv art. 8 şi 9 din Legea nr. 363/2007, cât şi dispoziţiile de drept comun privind viciile de consimţământ, respectiv art. 948, 953 şi 960 C. civ. de la 1865.

Analizând decizia recurată, prin raportare la criticile formulate, Înalta Curte a constatat următoarele: SC V.R. SA Bucureşti, acesta va fi respins pentru următoarele considerente:

1. Criticile de la punctul 1 nu pot fi reţinute. Astfel, clauza prevăzută de art. 5 lit. a) din Condiţiile Speciale ale contactului de credit din 31 octombrie 2008, încheiat între părţi, îndeplineşte toate condiţiile prevăzute de art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, pentru a fi declarată drept clauză abuzivă.

a) nu rezultă din nicio dispoziţie legală că, în ce priveşte contractul de împrumut bancar, numai Condiţiile Generale reprezintă un contract de adeziune iar Condiţiile Speciale nu, banca având, dimpotrivă, obligaţia de a informa fiecare client în parte în legătură cu clauzele contractului, indiferent dacă acestea sunt cuprinse în partea generală sau în partea specială a contractului.

b) clauza prevăzută de art. 5 lit a) din Condiţiile Speciale este o clauză abuzivă, aşa după cum a reţinut şi instanţa de apel, deoarece, deşi, într-adevăr, nicio dispoziţie legală nu interzicea perceperea unui astfel de comision, această clauză nu era explicită, nearătând pentru ce risc trebuia protejată banca, creând un dezechilibru semnificativ între părţi, cât timp dădea doar băncii dreptul să o interpreteze, nedefinind elementele care ar putea să determine modificarea comisionului de risc. Este adevărat că reclamantul a avut posibilitatea să cunoască despre existenţa acestui comision încă de la data semnării contractului, însă acesta nu a avut posibilitatea de a-l negocia, fiind nevoit să semneze contractul în forma prezentată de bancă, or, dispoziţiile Legii nr. 193/2000 şi ale Directivei nr. 93/13/ CEE, tocmai acest lucru permit, adică analizarea caracterului lor abuziv, dată fiind poziţia dominantă a profesionistului - comerciant, în raport cu consumatorul. Recurenta - pârâtă a arătat că simpla acordare a unui credit presupune o serie de riscuri inerente acestei activităţi, dar nu a arătat care sunt aceste riscuri şi, în orice caz, nu a prevăzut în clauza inserată la art. 5 lit. a) din Condiţiile Speciale la ce se referă comisionul de risc.

În ce priveşte critica cu privire la faptul că echivalenţa prestaţiilor nu este sinonimă cu absenţa echilibrului contractual şi că absenţa acestui echilibru nu poate determina caracterul nevalabil al cauzei actului juridic, aceasta nu poate fi reţinută, deoarece instanţa de apel nu a reţinut nulitatea întregului act juridic, adică a contractului de împrumut bancar, ci numai caracterul abuziv al clauzei înscrisă la art. 5 lit. a) din Condiţiile Speciale, caracterul abuziv fiind echivalent cu nulitatea absolută doar a clauzei respective, aşa după cum rezultă din considerentele deciziei C.J.U.E. pronunţată în cauza C-76/10 şi, respectiv în cauza C-241/98. În ce priveşte critica cu privire la faptul că reclamantul nu ar fi răsturnat prezumţia legală de valabilitate a cauzei contractului, nici aceasta nu poate fi reţinută, deoarece în speţă nu se aplică legislaţia de drept comun privind cauzele de nulitate ale contractelor, ci legislaţia privind protecţia consumatorilor, legat de caracterul abuziv al unor clauze, consecinţa constatării caracterului abuziv al clauzei fiind constatarea nulităţii absolute a acestei clauze şi nu a întregului contract. Susţinerile recurentei - pârâte cu privire la respectarea unor Norme ale B.N.R. şi la faptul că acest comision de risc nu ar fi un echivalent al garanţiei reale imobiliare, nu pot fi reţinute, deoarece, atât instanţa de apel cât şi prima instanţă, au arătat că respectiva clauză este abuzivă, în primul rând, pentru că nu este clar definită şi dă posibilitatea doar băncii să o interpreteze în mod discreţionar şi, abia în al doilea rând, că aşa-zisul risc, acoperit prin respectivul comision era, în fapt, acoperit printr-o garanţie reală imobiliară.

Nici critica cu privire la faptul că acest comision de risc ar fi parte a costului creditului, alături de dobândă şi că, în temeiul art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, respectiv al art. 4 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/ CEE, nu putea face obiectul aprecierii asupra caracterului abuziv al clauzei ce prevede acest comision, nu poate fi reţinută, deoarece în ambele texte de lege invocate de către recurenta - pârâtă se prevede faptul că astfel de clauze pot face obiectul analizării caracterului lor abuziv dacă nu sunt descrise într-un limbaj simplu şi inteligibil, or, instanţa de apel a arătat că această clauză este abuzivă tocmai datorită faptului că nu este clar şi explicit definită. Mai mult, potrivit jurisprudenţei C.J.U.E. - cauza C-484/08, respectivele dispoziţii legale trebuie interpretate în sensul că nu se opun unui control jurisdicţional al caracterului abuziv al clauzelor contractuale, chiar dacă aceste clauze sunt redactate în mod clar şi inteligibil. Recurenta - pârâtă face o anumită confuzie între legislaţia ce ţine de dreptul concurenţei, care se referă la activităţile specifice desfăşurate de profesionişti care au acelaşi obiect de activitate, în cazul nostru băncile şi legislaţia care reglementează protecţia consumatorului, care are ca obiect relaţiile dintre consumatori, pe de o parte şi profesionişti, pe de altă parte.

c) nici critica privind inexistenţa dezechilibrului semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor nu poate fi reţinută, deoarece, aşa după cum a arătat şi instanţa de apel, în speţă nu se aplică legislaţia de drept comun privind încheierea contractelor între persoane aflate pe poziţii de egalitate, ci legislaţia specială, privind protecţia consumatorilor, care are în vedere tocmai poziţia dominantă a profesionistului comerciant, în raport cu clientul consumator, or, în speţă, s-a arătat, în mod clar, de către instanţa de apel, că prin inserarea clauzei referitoare la comisionul de risc, care nu este clar definită şi dă posibilitatea, doar băncii, să modifice, în mod unilateral, cuantumul acestui comision, pe criterii nedefinite clar, s-a produs un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

2. Nici critica de la pct. 2 nu poate fi reţinută. Cât timp instanţa de apel a reţinut caracterul abuziv al clauzei prevăzute la art. 5 lit. a) din Condiţiile Speciale şi, drept consecinţă, a constatat nulitatea absolută a acesteia, se impunea repunerea în situaţia anterioară, adică restituirea sumelor încasate de către bancă în baza unei clauze a cărei nulitate absolută a fost constatată. Restituirea acestei sume nu poate reprezenta o îmbogăţire fără justă cauză a reclamantului, cât timp acesta şi-a îndeplinit celelalte obligaţii contractuale, inclusiv cu privire la plata dobânzii datorate, iar clauza în baza căreia a plătit comisionul de risc a fost constatată nulă absolut.

3. Nici critica de la pct. 3 nu poate fi reţinută. Este corectă susţinerea instanţei de apel că prin modificările aduse art. 5 lit. a) din Condiţiile Speciale, prin actul adiţional, nu s-a încercat decât să se acopere procentul prevăzut pentru comisionul de risc în forma iniţială a contractului, aceste modificări depăşind cadrul modificărilor impuse de dispoziţiile O.U.G. nr. 50/2010, cât timp, din Condiţiile Generale ale convenţiei de credit rezultă faptul că cele două comisioane erau indicate în mod separat.

II. Recursul formulat de către recurentul - reclamant este fondat, pentru următoarele considerente:

În primul rând, Înalta Curte constată că toate criticile formulate de către recurentul - reclamant se încadrează în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., - anul 1865, criticile vizând greşita interpretare a clauzelor prevăzute de art. 3 lit. d) din Condiţiile Speciale, nevizând interpretarea actului juridic, în ansamblul său, care este un contract de împrumut bancar, ci doar interpretarea greşită a respectivelor clauze, critică care nu poate fi analiză decât prin raportare la dispoziţiile art. 969 C. civ. - 1865.

Din acest punct de vedere critica formulată de recurentul - reclamant este fondată. Astfel, instanţa de apel a confundat caracterul revizuibil al dobânzii, clauză cuprinsă în art. 3 lit. d) din Condiţiile Speciale, cu caracterul variabil al dobânzii, deşi în art. 3 lit. a) din Condiţiile Speciale s-a stabilit o rată a dobânzii curente de „3,99 % p.a.” Cele două noţiuni nu se confundă. Caracterul revizuibil înseamnă că rata dobânzii a fost stabilită la un cuantum fix, dar care poate fi revizuit ulterior, în funcţie de anumite elemente, extrinseci voinţei băncii, dar care să fie precis definite şi uşor identificabile, or, în speţa de faţă tocmai acest lucru s-a stabilit de către prima instanţă, în mod corect, că elementele pe baza cărora s-ar putea face revizuirea cuantumului dobânzii fixe nu sunt clar şi suficient definite, fiind lăsate la voinţa băncii şi nu bazate pe evoluţii ale pieţei financiare independente de voinţa acesteia.

Caracterul variabil înseamnă altceva, respectiv fie că dobânda este compusă dintr-un procent fix, la care se adaugă un element variabil în timp, dar această variabilitate trebuie definită ca o funcţie matematică de elemente extrinseci voinţei băncii, fie numai din componenta variabilă, dar care să fie definită în mod clar şi precis ca funcţie matematică raportată la elemente ale pieţei financiare, variabile, dar care nu ţin de voinţa băncii.

În speţa de faţă, este cert faptul că nu se poate confunda caracterul revizuibil al unei dobânzi care a fost, iniţial, fixă, cu caracterul variabil al dobânzii, care trebuia să cuprindă, încă de la început, un element care era variabil în timp, dar care era independent de voinţa băncii. Prin urmare, nu se poate considera că prin actul adiţional încheiat ulterior s-a dar un caracter determinabil dobânzii prevăzute de art. 3 din Condiţiile Speciale, cât timp dobânda nu a fost, încă de la început, variabilă, ci fixă.

De altfel, instanţa de apel se şi contrazice în considerentele deciziei recurate atunci când, pe de o parte, consideră că actul adiţional nu este valabil în ce priveşte comisionul de risc, iar, pe de altă parte, constată că acesta este valabil în ce priveşte modificarea dobânzii, câtă vreme, pentru ambele componente de cost, acesta a fost încheiat în acelaşi mod. P.I.C. declarat împotriva Deciziei civile nr. 127 din 12 aprilie 2013, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, pe care o va modifica în sensul că va respinge apelul formulat de pârâta SC V.R. SA Bucureşti împotriva sentinţei civile nr. 14832 din 23 octombrie 2012 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, pe care o va menţine.

PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta SC V.R. SA Bucureşti împotriva Deciziei civile nr. 127 din 12 aprilie 2013, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Admite recursul declarat de reclamantul P.I.C. împotriva Deciziei civile nr. 127 din 12 aprilie 2013, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, pe care o modifică în sensul că respinge apelul formulat de pârâta SC V.R. SA Bucureşti împotriva sentinţei civile nr. 14832 din 23 octombrie 2012 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, pe care o menţine. Irevocabilă. .

Sursa: www.scj.ro