Full text

Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 441 din 2 martie 2016

Prin sentinţa civilă nr. 1043 din 7.03.2014 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a VI-a civilă în dosarul nr. xx886/3/2012 s-a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată formulată şi precizată de către reclamanţii A. şi B. în contradictoriu cu pârâta SC C. România SA.

Pentru a hotărî astfel s-a reţinut că reclamanţii au chemat în judecată pârâta SC C. România SA solicitând pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti prin care să se constate nulitatea absolută a clauzelor din convenţiile de credit nr. 015171616/20.05.2008; nr. 0149507/24.04.2008; nr. 0146258/25.03.2008; nr. 0135697/17.12.2008; nr. 0135700/22.11.2007; nr. 0127671/27.09.2007; nr. 0114398/02.08.2007, arătate la punctul 2 din acţiune, ca urmare a caracterului abuziv al acestora; prin care să se dispună obligarea pârâtei la restituirea către reclamanţi a următoarelor sume percepute în mod nelegal, cu titlu de comision de risc: 4.400 Ron (reprezentând echivalentul în lei din data cererii a sumei de 962,95 Euro - estimare provizorie) şi 390.056 Ron (reprezentând echivalentul în lei din data cererii a sumei de 95.612,9 CHF - estimare provizorie); obligarea pârâtei la restituirea către reclamanţi a sumelor reprezentând diferenţa de dobândă achitată în plus, urmare a aplicării unui algoritm de calcul al dobânzii eronat, conform art. 3.1.2. lit. a) şi b) din Condiţiile generale, estimate provizoriu la acest moment la valoarea de 20.000 CHF, echivalent a 75.406 Ron şi obligarea pârâtei la suportarea unei cote de 1/2 din valoarea diferenţei de curs valutar intervenită pe piaţa valutară cu privire la moneda creditului, estimată provizoriu la această dată la valoarea de 796.000 Ron; cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii reclamanţii au arătat că în considerarea ofertei avantajoase de creditare, comunicate în mod public de către Bancă, au decis încheierea convenţiilor de credit nr. 0151716/20.05.2008; nr. 0149507/24.04.2008; nr. 0146258/25.03.2008; nr. 0135697/17.12.2008; nr. 0127671/27.09.2007.

Ulterior, prin convenţia de credit nr. 0135700/22.11.2007 s-a realizat refinanţare în CHF a convenţiei de credit nr. 00114398/02.08.2007, în sumă de 403.500,00 EURO, pe care o încheiase anterior. Au încheiat cu banca un număr total de 7 credite, din care 6 se află în derulare, suma totală împrumutată fiind de 1.624.570 CHF.

Cu toate că oferta promovată de Bancă către consumatori indică avantajul unor costuri reduse, prin menţionarea doar a unei dobânzi fixe, în cuantum foarte mic faţă de băncile competitoare de pe piaţă, prin încheierea Convenţiilor de credit s-au adăugat o multitudine de comisioane şi costuri adiţionale. În aceste condiţii, reclamanții s-au găsit în situaţia ca, la momentul semnării, să nu poată avea o reprezentare comparativă relevantă cu ofertele celorlalte bănci, iar, ulterior, costurile suportate să depăşească exponenţial calculul făcut iniţial.

În contra tuturor solicitărilor adresate prin notificările din 15.09.2010 şi 17.09.2010, Banca a continuat să perceapă în mod nelegal comisionul de risc şi mai mult, a transformat, chiar în contra prevederilor contractuale, dobânda fixă într-una variabilă.

Pe fondul acestui diferend şi al discuţiilor ulterioare cu Banca, reclamanții au constatat că plăţile datorate şi efectuate în tot acest timp către Bancă au fost direcţionate de fapt către acoperirea exclusivă a dobânzii curente (calculate la nivelul unei dobânzi variabile, cu încălcarea convenţiilor de credit) şi a comisionului de risc, reprezentând un cost adiţional nelegal.

Realizând această împrejurare, reclamanţii au expediat notificarea din data de 02.03.2011 prin care exprimau refuzul categoric de a accepta modificările convenţiilor de credit, astfel cum fuseseră propuse până în momentul respectiv, având în vedere caracterul nelegal al acestora, în principal prin menţinerea comisionului de risc.

Pretinzând că încearcă soluţionarea amiabilă a diferendului, Banca a impus semnarea unor noi acte adiţionale la convenţiile de credit - Actul adiţional nr. 2 la fiecare convenţie de credit, semnat la data de 29.03.2010 - prin care, sub pretextul acordării unei perioade totale de graţie la plata creditului de 24 de luni (art. 6 lit. a şi b din Actul adiţional nr. 2/29.03.2010), reclamanții sunt de fapt puşi ca în toată această perioadă să achite exclusiv dobânda curentă (calculată la nivelul unei dobânzi variabile) şi comision de risc.

Ulterior, la momentul apariţiei reglementării având ca scop stabilirea legalităţii în convenţiile de credit, prin impunerea în sarcina băncilor a unor reguli de natură a asigura predictibilitatea costurilor finanţării şi o informare corectă şi clară a consumatorilor, O.U.G. nr. 50/2010, Banca avea obligaţia de a se conforma şi de a permite consumatorilor clienţi alinierea cu aceste principii.

În acest sens, reclamanţii au revenit adresând Băncii notificarea din data de 29.10.2010 prin care solicită acesteia excluderea acelor comisioane impuse nelegal şi care conduceau la stabilirea în sarcina consumatorului de costuri adiţionale ascunse, precum şi a comisionului de risc. Au solicitat, de asemenea, revenirea la o dobândă curentă fixă, conform prevederilor contractuale iniţiale.

Reacţia Băncii a fost de pură sfidare, în perioada imediat următoare impunând reluarea plăţii sumelor reprezentând exclusiv comision de risc şi dobândă variabilă, nelegal şi greşit calculată. În acest sens, prin somaţiile adresate reclamanţilor în anul 2011 reclamanţii nu prezintă restanţe la plata principalului, ci exclusiv a dobânzii şi comisionului, la care Banca adăugase un comision de penalizare şi dobândă penalizatoare.

Reclamanţii invocă calitatea de consumator în raporturile cu Banca, cu consecinţa incidenţei protecţiei acordate de legislaţia specială în acest domeniu.

Două obligaţii esenţiale cad în sarcina Băncii, în calitate de comerciant, în sensul avut în vedere de lege: (i) obligaţia de informare (doar un consumator suficient de informat este capabil să-şi apere interesele); (ii) obligaţia de a se abţine de la a insera în contractele cu consumatorii clauze abuzive.

Conform dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 193/2000, art. 78 din Legea nr. 296/2004 şi art. 2 pct. 16 din O.G. nr. 21/1992, clauza abuzivă reprezintă acea clauză inserată în contract care, nefiind negociată direct cu consumatorul, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Anexa la Legea nr. 193/2000 include printre clauzele considerate abuzive:

a) clauzele care dau dreptul comerciantului de a modifica unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în contract;

b) clauzele care dau dreptul exclusiv comerciantului să interpreteze clauzele contractuale.

Clauzele Convenţiilor de credit nu lămuresc noţiuni esenţiale, precum „schimbări semnificative”, nu explică motivul aplicării anumitor comisioane (ex. Motivul pentru care este perceput comisionul de risc), leagă aplicarea anumitor clauze contractuale de aprecierea discreţionară a Băncii.

Toate aceste aspecte au fost verificate la nivelul instanţelor din întreaga țară, fiind în mod unanim stabilit faptul că dispoziţiile contractuale la care se va face referire în continuare sunt abuzive şi trebuie înlăturate, cu consecinţa restituirii către consumatorii clienţi a sumelor percepute de Bancă în mod nelegal.

Mai arată că, clauzele care permit modificarea ratei dobânzii în mod unilateral de către bancă, fără a preciza condiţiile concrete în care o astfel de modificare poate interveni, respectiv: dreptul băncii de a revizui rata dobânzii curente în cazul apariţiei unor schimbări semnificative pe piaţa monetară (pct. 3 lit. d) din Condiţiile speciale ale Convenţiilor), obligaţia împrumutatului de a achita eventualele sume datorate ca urmare a ajustării dobânzii de către bancă şi modificarea automată a graficului de rambursare ca urmare a ajustării ratei dobânzii (clauzele la punctul 6) „Suma Principală şi Dobânda” lit. b) alin. 2 şi 3 din Condiţiile speciale ale Convenţiilor), menţiunea că rata dobânzii este fixă sau variabilă (art. 3.1.2. litera c) din Condiţiile Generale ale Convenţiei).

În contractele ce fac obiectul prezentului dosar, părţile au stabilit o rată fixă a dobânzii. Aceasta este stabilită la pct. 3.a) din Condiţiile speciale ale Convenţiei de credit, fiind exprimată printr-o cifră şi fără a fi determinată printr-o formulă de calcul.

Clauzele menţionate nu au fost negociate direct, creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în defavoarea reclamanţilor prin faptul că nu se specifică în concret şi clar determinat condiţiile în care banca poate modifica dobânda, ci pur şi simplu banca şi-a „rezervat” acest drept. Iar modificările au vizat întotdeauna doar majorări şi niciodată diminuări.

Clauzele din notificări, comunicările sau alte decizii ale Băncii care au modificat rata dobânzii în temeiul articolului precizat, precum şi din cele care au modificat tipul dobânzii din fixă în variabilă.

Principiul forţei obligatorii a contractului prevăzut de art. 969 alin. (2) C. civ. interzice modificarea unilaterală a contractului. Cu titlu de excepţie, în materia contractelor de credit, a fost admisă existenţa unui drept de a modifica unilateral contractul, însă numai cu dovedirea unor motive întemeiate. Dat fiind caracterul excepţional al unei astfel de opţiuni, interpretarea şi aplicarea stricte sunt obligatorii. În caz contrar, se ajunge la încălcarea drepturilor legale ce revin Consumatorilor.

Calculul dobânzii anuale raportat la o perioadă de 360 de zile şi utilizarea următoarei formule de calcul a dobânzii lunare: Soldul creditului x Rata dobânzii curente x numărul efectiv de zile între scadenţe)/36o (pct. 3 lit. c) din Condiţiile Speciale şi art. 3.1.2. lit. a) şi b) din Condiţiile Generale ale Convenţiei).

Formula de calcul corectă, evidenţiată prin art. 38 alin. (1) lit. b) din O.U.G. nr. 50/2010 este următoarea: Soldul creditului x Rata dobânzii curente x 3o)/36o. Diferenţa faţă de algoritmul menţionat în Convenţiile de credit, respectiv, în loc de numărul efectiv de zile între scadenţe, numărul 30, este fundamentală pentru stabilirea corectă a sumelor datorate. Utilizând formula contractuală, suma perioadelor dintre scadenţe nu putea fi egală cu 360, rezultatul împărţirii fiind favorabil Băncii.

Totodată, a arătat că înlocuirea numărului efectiv de zile cu 30 a determinat un calcul corect al dobânzii, anul de 360 de zile stabilit de bancă fiind, astfel, împărţit în 12 fracţiuni egale.

Faţă de dobânda datorată de reclamanţi, Banca a perceput de la acordarea creditelor şi până în prezent sume în plus, în mod ilegal, pe care este obligată să le restituie, fiind încasate fără drept.

Clauzele care instituie obligaţia împrumutatului de a plăti comisionul de risc, inclusiv după redenumirea acestuia în comision de administrare: clauza conform căreia comisionul de risc este aplicat la soldul creditului şi este plătibil lunar, pe toată perioada de derulare a Convenţiei de credit (Pct. 5 lit. a) din Condiţiile speciale ale Convenţiei), obligaţia împrumutatului să plătească băncii pentru punerea la dispoziţie a creditului, comisionul de risc, aplicat la soldul creditului, care se plăteşte lunar, pe toată perioada creditului (clauza se regăseşte în Convenţiile de credit la art. 3.5. din Condiţiile Generale ale Convenţiei).

Încasarea de către Bancă a sumelor determinate cu titlu de comision de risc este nelegală, instanţele competente stabilind prin practică unanimă caracterul abuziv al perceperii acestor sume de către pârâtă.

S-a considerat în mod justificat că dorinţa Băncii de a-şi acoperi pe seama clienţilor riscul de a suferi o pierdere sau de a nu înregistra profitul estimat, ca urmare a producerii unui eveniment viitor şi nesigur este o practică abuzivă. Costul unui produs bancar trebuie să aibă o contraprestaţie clară, concretă din partea furnizorului serviciului respectiv, în caz contrar sumele astfel percepute neavând nicio justificare economică.

Redenumirea acestui comision nu este permisă, astfel cum se învederează şi prin comunicatul transmis în acest sens de către A.N.P.C.

Faţă de aceste aspecte, urmează ca Banca să restituie reclamanţilor toate sumele achitate cu acest titlu.

Clauze referitoare la alte comisioane

- Comision administrare garanţii - Pct. 5 lit. c), fie la Pct. 5 lit. d) Condiţiile speciale, precum şi la art. 3.10 din Condiţiile Generale ale Convenţiei,

- Comision de rezervă minimă obligatorie – Pct. 5 lit. e), fie la Pct. 5 lit. f), Condiţiile speciale ale Convenţiei, precum şi în Condiţiile Generale la Art. 3.11 sau la Art. 3.12) - Comision monitorizare poliţe de asigurare – Pct. 5 lit. f) din Condiţiile speciale, iar în Condiţiile Generale ale Convenţiei la art. 3.9)

- Comisionul de aranjament - Art. 3.4 din Condiţiile Generale ale Convenţiei - Comision de neutilizare - art. 3.8 din Condiţiile Generale ale Convenţiei.

Potrivit art. 36 din O.U.G. nr. 50/2010, pentru creditul acordat, creditorul poate percepe numai: comision de analiză dosar, de administrare credit, de administrare cont, pentru rambursare anticipată, costuri aferente asigurărilor, penalităţi, comision unic pentru serviciile prestate la cererea consumatorilor.

Această prevedere vine să confirme caracterul abuziv al clauzelor ce impun în sarcina consumatorilor alte comisioane bancare.

Referitor la comisionul de rezervă minimă obligatorie chiar B.N.R. a considerat acest comision ilegal şi a dispus eliminarea lui.

Menţiuni referitoare la asigurări: obligaţia împrumutatului de a încheia contractul de asigurare cu o societate de asigurări parteneră sau agreată de bancă (Pct. 7 lit. b), şi la Art. 7.1 lit. d) din Condiţiile Generale ale Convenţiei); dreptul băncii de a alege noua societate de asigurări care reînnoieşte poliţa (art. 7.1 lit. e) din Condiţiile Generale ale Convenţiei).

Aceste dispoziţii contractuale sunt contrare prevederilor art. 18 din Legea nr. 190/1999 - „Contractele de asigurare se vor încheia cu o societate de asigurări, iar împrumutătorul nu va avea dreptul să impună împrumutatului un anumit asigurător”.

Clauza prin care Banca îşi rezervă dreptul de a converti moneda creditului şi, odată cu aceasta, de a modifica dobânda aplicabilă creditului şi de a pretinde de la împrumutat costurile aferente acestor operaţiuni (art. 4.2. în Condiţiile Generale ale Convenţiilor de credit).

Această clauză permite Băncii ca, în mod discreţionar, să modifice contractul, apreciind în mod unilateral cu privire la moneda în care se vor face rambursările. Se schimbă, astfel, chiar produsul bancar convenit cu împrumutatul, în cazul în care Banca apreciază că o astfel de măsură îi este favorabilă.

În plus, banca are şi dreptul să solicite împrumutatului atât o dobândă modificată, cât şi costurile aferente acestei operaţiuni, care nu sunt aferente unui serviciu prestat clientului şi nici nu sunt cuantificate în vreun fel.

Menţiuni referitoare la debitarea automată a conturilor reclamanților. Dreptul băncii de a debita orice cont, chiar de depozit neajuns la scadenţă (art. 4.3 sau art. 4.5 din Condiţiile Generale ale Convenţiilor de credit şi la Art. 7.1 lit. e) din Condiţiile Generale ale Convenţiilor de credit).

Această prevedere constituie o intruziune în drepturile reclamanţilor care nu derivă din Convenţiile de credit, cu nesocotirea totală a dreptului de proprietate.

De asemenea, clauzele prin care consumatorul se obligă la plata unor sume disproporţionat de mari în cazul neîndeplinirii obligaţiilor contractuale de către acesta, comparativ cu pagubele suferite de comerciant sunt considerate abuzive şi în concepţia Legii nr. 193/2000.

Obligaţia împrumutatului ca, la solicitarea băncii, să mai aducă încă un Codebitor şi obligaţia de a informa cu privire la orice schimbare a stării civile, stării de sănătate, locul de muncă şi orice alte informaţii considerate relevante (art. 7.1 lit. g) şi art. 7.1. lit. h) din Condiţiile Generale ale Convenţiei).

Obligaţia de a aduce un codebitor se încadrează în categoria clauzelor abuzive raportat la prevederile art. 4 din Legea nr. 193/2000, lăsând loc arbitrariului. Nu există vreo justificare legală care să fundamenteze dreptul Băncii de a impune reclamanţilor acţiuni ce ţin de voinţa unor persoane străine de contract, neputând să producă efecte juridice.

Instituirea obligaţiei privind informarea asupra unor aspecte personale şi a unora nedeterminate în contract este invazivă şi nejustificată, date fiind garanţiile de care Banca beneficiază. De asemenea, această clauză este ambiguă şi intră în categoria clauzelor abuzive, având în vedere că nu se instituie criterii concrete şi obiective de apreciere.

Dreptul băncii de a declara creditul scadent anticipat în situaţia în care împrumutatul nu îşi îndeplineşte obligaţia de plată a sumei, a dobânzilor sau oricăror alte costuri datorate conform altor convenţii încheiate de împrumutat cu banca sau conform altor convenţii încheiate de împrumutat cu alte societăţi financiare de credit - art. 8.1 lit. a) din Condiţiile Generale ale Convenţiei.

Extinderea obligaţiilor asumate de către împrumutaţi prin Convenţiile de credit la acte şi fapte ce ţin de alte acte juridice nu beneficiază de un suport juridic şi îndeplineşte toate caracteristicile legale ale unei clauze abuzive.

Dreptul băncii de a declara creditul scadent anticipat în situaţia în care împrumutatul nu îşi îndeplineşte orice obligaţie din contract - art. 8.1 lit. b) din Condiţiile Generale ale Convenţiei.

Lipsa unor elemente obiective, a unor criterii pentru stabilirea obligaţiilor esenţiale din contract şi puterea de decizie nelimitată a Băncii, care îi permite producerea unor consecinţe extrem de grave asupra patrimoniului împrumutaţilor şi cu încălcarea forţei obligatorii a contractului constituie elemente ce conduc la concluzia vădită a unei clauze abuzive.

Dreptul băncii de a declara creditul scadent anticipat în cazul apariţiei unei situaţii neprevăzute care, în opinia băncii, face să devină improbabil ca împrumutatul să-şi poată îndeplini obligaţiile asumate conform convenţiei, inclusiv referitor la garantarea creditului - art. 8.1 lit. c) şi d) din Condiţiile Generale ale Convenţiei.

Conform prevederilor Anexei 1, lit. g) din Legea nr. 193/2000, sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care dau dreptul exclusiv comerciantului să interpreteze clauzele contractuale.

„Opinia Băncii” lasă loc arbitrariului şi posibilităţii decizionale exclusive de a denunţa contractul, fără nicio posibilitate din partea consumatorului de a se apăra.

Clauza conform căreia banca este exonerată de orice răspundere pentru consecinţele pe care declararea scadenţei anticipate a creditului, precum şi cea subsecventă de executare silită le au asupra Împrumutatului/Codebitorului - art. 8.3 din Condiţiile Generale ale Convenţiei, este abuzivă din perspectiva Anexei 1 lit. h) din Legea nr. 193/2000, conform căruia „sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care restrâng sau anulează dreptul consumatorului să pretindă despăgubiri în cazurile în care comerciantul nu îşi îndeplineşte obligaţiile contractuale”.

Dreptul băncii de a modifica costurile creditului în cazul oricăror modificări legislative, inclusiv de interpretare (Secţiunea 10 din Condiţiile Generale ale Convenţiei).

Este incidentă interdicţia stabilită de Anexa 1 lit. g) din Legea nr. 193/2000 privind posibilitatea exclusivă de interpretare lăsată la dispoziţia Băncii.

Principiul egalităţii părţilor contractante specific contractelor sinalagmatice încheiate între persoane de drept privat impune şi o distribuţie echitabilă a riscurilor între acestea. Independent de reglementarea actuală din Codul civil, impreviziunea contractuală a beneficiat întotdeauna de o recunoaştere doctrinală şi jurisprudenţială.

În situaţia în care executarea contractului devine prea oneroasă pentru una dintre părţi, prin schimbarea esenţială a condiţiilor avute în vedere la data încheierii contractului, singura soluţie echitabilă o constituie restabilirea echilibrului contractual.

În considerarea informaţiilor comunicate de Bancă la momentul semnării contractelor de credit, conform cărora avantajul acordării împrumuturilor în moneda CHF (franc elveţian) era vădit faţă de orice altă monedă, reclamanţii au consimţit la încheierea contractelor în aceste condiţii.

Moneda împrumutului a constituit, astfel, un aspect esenţial în formarea deciziei de a contracta, raportat în primul rând la stabilitatea acestei monede, fiind convinşi de către Bancă de faptul că acest tip de împrumut este mult mai avantajos celui în Euro, pe care îl contractaseră iniţial.

Însă, în cursul executării contractelor, francul elveţian a înregistrat o creştere imprevizibilă, care a condus la creşterea costurilor reclamanţilor pentru restituirea creditului cu valori deosebit de importante, punându-ne chiar în imposibilitatea achitării acestora.

Aceste schimbări intervenite în mod neaşteptat determină o modificare importantă a condiţiilor avute în vedere de reclamanţi la momentul contractării, cu consecinţa unei sarcini extrem de oneroase în dauna reclamanţilor şi a unui dezechilibru între părţile contractante.

Astfel, la data contractării ultimului credit de către reclamanţi cursul de schimb al francului elveţian (CHF) era de 1 CHF = 2,54 Ron şi a ajuns în prezent la 1 CHF = 3,52 Ron, înregistrând o creştere de aproximativ 30%.

De altfel, şi cotaţia francului elveţian în raport cu euro a evoluat incredibil, în sensul valorizării primei monede, la data contractării ultimului credit de către reclamanţi cotaţia era de 1 Euro = 1,54 CHF iar în prezent 1 Euro = 1,20 CHF.

Această situaţie injustă, ce constituie chiar o cauză de îmbogăţire fără just temei a pârâtei în dauna reclamanţilor, se impune a fi remediată.

În drept, au fost invocate prevederile legislaţiei aplicabile în materia protecţiei consumatorilor, Legea nr. 193/2000, Legea nr. 296/2004, O.G. nr. 21/1992, O.U.G. nr. 50/2010, dispoziţiile art. 969 şi urm. C. civ. din 1864.

Pârâta SC C. Romania SA a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia de netimbrare a acţiunii, în raport de dispoziţiile art. 2 raportat la art. 1 din Legea nr. 146/1997, Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 32/2008, considerând că nu sunt incidente prevederile art. 15 lit. j) din Legea nr. 146/1997.

Reclamanţii A. şi B. au depus, la data de 11.01.2013 o cerere completatoare şi precizatoare, prin care au arătat că în cazul admiterii capetelor 2 şi 4 ale cererii de chemare în judecată, solicită instanţei să dispună compensaţia sumelor la care a fost obligată pârâta să le restituie reclamanţilor cu sumele restante şi ajunse la scadenţă la data pronunţării hotărârii, pe care trebuie să le ramburseze reclamanţii către pârâtă în baza Convenţiilor de credit (dobânzi şi debit principal), până la concurenţa sumei celei mai mici urmând ca, în cazul în care sumele datorate de pârâtă reclamanţilor sunt mai mari decât cele datorate de reclamanţi pârâtei, instanţa să dispună restituirea diferenţei rămase urmare a dispunerii compensaţiei.

În baza art. 246 alin. (1) C. proc. civ., au solicitat să se ia act de renunţarea la judecarea capătului iii) al cererii de chemare în judecată, prin care urmăreau: Obligarea pârâtei la restituirea către reclamanți a sumelor reprezentând diferenţa de dobândă achitată în plus, urmare a aplicării unui algoritm de calcul al dobânzii eronat, conform art. 3.1.2. lit. a) şi b) din Condiţiile generale, estimate la acest moment la valoarea de 20.000 CHF, echivalent a 75.406 Ron.

În ceea ce priveşte capătul 2 al cererii de chemare în judecată, sumele pe care le solicitĂ să fie restituite, percepute în mod nelegal de pârâtă, cu titlu de comision de risc sunt: 1.015,14 Euro, 117.020 CHF.

În ceea ce priveşte capătul 4 al cererii de chemare în judecată, suma solicitată pârâtei este de 68.571,02 lei.

Prin cererea precizatoare depusă la data 08.03.2013, reclamanţii au arătat că în calitate de împrumutaţi achită lunar o sumă globală de bani pentru achitarea ratelor aferente tuturor convenţiilor de credit încheiate, pârâta C. fiind cea care realiza în mod lunar imputaţia plăţii pentru fiecare convenţie de credit şi alocă sumele de bani plătite în contul comisionului de risc/altor comisioane/dobânzilor/debitului principal, pentru fiecare convenţie de credit în parte.

Prin raportare la aceste aspecte, pentru a respecta obligaţiile fixate în sarcina reclamanților la termenul de judecată din data de 08.02.2013, reclamanții s-au deplasat la sediul pârâtei, solicitând reprezentanţilor acesteia să pună la dispoziţie situaţia plăţilor realizate, defalcat pentru fiecare contract în parte, din care să rezulte modul în care a fost alocată fiecare plată forfetară achitată lunar.

Reclamanții, confruntându-se cu refuzul pârâtei, au formulat şi în scris o adresă având acelaşi conţinut, înregistrată la C. în data de 04.03.2013 (a se vedea în acest sens anexa 1 la prezenta), prin care reiterează aceleaşi solicitări.

Nici până în prezent nu au primit vreun răspuns, motiv pentru care solicită instanţei să pună în vedere pârâtei să prezinte situaţia plăţilor realizate, din care să rezulte cum anume au fost alocate sumele plătite pentru fiecare contract în parte, defalcat.

Temeiul juridic pentru capătul de cerere referitor la compensaţia sumelor la care va fi obligată pârâta să le restituie reclamanţilor cu sumele restante şi ajunse la scadenţă la data pronunţării hotărârii, pe care trebuie să le ramburseze reclamanții către pârâtă în baza convenţiilor de credit (dobânzi şi debit principal), până la concurenţa sumei celei mai mici, este reprezentat de art. 1144 şi 1145 C. civ. prin care se reglementează compensaţia.

Conform art. 1143 C. civ., „când două persoane sunt datoare una alteia se operează între dânsele o compensaţie care stinge amândouă datoriile în felul şi cazurile exprese de mai jos”.

Aşadar, operaţiunea de compensare reprezintă mijloc legal de stingere a obligaţiilor, iar în ipoteza admiterii în tot sau în parte a capetelor 2 şi 4 de cerere solicită ca instanța să dispună compensarea între sumele la plata cărora ar fi obligată pârâta şi sumele restante datorate de reclamanţi la data pronunțării hotărârii, până la concurenţa valorii celei mai mici.

Privitor la indicarea sumelor pretins datorate băncii a căror stingere o urmăresc reclamanții prin compensare şi la menţionarea expresă a ratelor pentru fiecare contract în parte şi a modului de calcul, la acest moment reclamanții nu sunt în măsură să indice aceste sume, pârâta refuzând să pună la dispoziţie pentru fiecare convenţie de credit în parte situaţia/scadenţarul ratelor ajunse la scadenţă şi neachitate, constând în dobânzi şi debit principal - solicitarea fiind transmisă acesteia prin adresa înregistrată în data de 04.03.2013.

Au solicitat să se pună în vedere pârâtei să prezinte pentru fiecare convenţie de credit în parte situaţia/scadenţarul ratelor ajunse la scadenţă şi neachitate constând în dobânzi şi debit principal.

În ceea ce priveşte solicitarea instanţei de a menţiona dacă se urmărește prin compensaţie rambursarea anticipată a unei părţi din credit, arată că nu urmăresc prin compensaţie rambursarea anticipată a unei părţi din credit.

La termenul din 08.03.2013, tribunalul a respins ca neîntemeiate excepţia de netimbrare invocată de pârâtă şi a dispus în temeiul art. 1551 C. proc. civ. suspendarea judecăţii cauzei pentru considerentele expuse în încheierea de şedinţă de la acea dată.

Prin precizarea din 13.09.2013, reclamanţii A. şi B. au arătat că înţeleg să reducă pretenţiile la valoarea totală a comisioanelor de risc achitate, în cuantum total de 92.732,10 CHF, echivalentul a 336.061,13 Ron (la cursul BNR de la momentul formulării prezentei de 3.6240 Ron/Euro), defalcată astfel:

- Pentru Convenţia de credit nr. 0127671/27.00.2007 - Valoarea comisionului de risc achitat este de 11.993,80 CHF (franci elveţieni), echivalentul a 43.465,53 Ron.

- Pentru Convenţia de credit nr. 01135700/22.11.2007 - Valoarea comisionului de risc achitat este de 45.848,46 CHF (franci elveţieni), echivalentul a 166.154,82 Ron.

- Pentru Convenţia de credit nr. 0146258/25.03.2008 - Valoarea comisionului de risc achitat este de 8.945,63 CHF (franci elveţieni), echivalentul a 32.418,96 Ron.

- Pentru Convenţia de credit nr. 0149507/24.04.2008 - Valoarea comisionului de risc achitat este de 7.893,75 CHF (franci elveţieni), echivalentul a 28.606,95 Ron.

- Pentru Convenţia de credit nr. 0151716/20.05.2008 - Valoarea comisionului de risc achitat este de 9.971,32 CHF (franci elveţieni), echivalentul a 36.136,06 Ron.

- Pentru Convenţia de credit nr.0135697/17.12.2008 - Valoarea comisionului de risc achitat este de 8.079,14 CHF (franci elveţieni), echivalentul a 29.278,80 Ron.

Valorile indicate au fost preluate din Raportul de expertiză contabilă judiciară (anexa 1 la prezenta) întocmit de către expert contabil D. în cadrul dosarului nr. xx825/4/2012, aflat pe rolul Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti, având ca obiect contestaţia la executare formulată de reclamanți în contradictoriu cu C. România SA.

Expertul contabil D. a întocmit Raportul de expertiză contabilă judiciară pe baza extraselor de cont eliberate de către pârâta din prezenta cauză, în care sunt evidenţiate sumele percepute cu titlu de comision de risc.

În baza art. 246 alin. (1) C. proc. civ., solicită să se ia act de renunţarea la judecata capetelor de cerere prin care solicita să se dispună: (i) „obligarea pârâtei la suportarea unei cote de Vi din valoarea diferenţei de curs valutar intervenită pe piaţa valutară cu privire la moneda creditului, în sumă de 68.571,02 Ron”, astfel cum a fost precizată prin cererea completatoare şi precizatoare a cererii de chemare în judecată depusă la termenul din data de 11.01.2013; (ii) „în cazul admiterii capetelor 2 şi 4 ale cererii de chemare în judecată, solicită să se dispună compensaţia sumelor la care a fost obligată pârâta să le restituie reclamanţilor cu sumele restante şi ajunse la scadenţă la data pronunţării hotărârii, pe care trebuie să le ramburseze reclamanţii către pârâtă în baza Convenţiilor de credit (dobânzi şi debit principal), până la concurenţa sumei celei mai mici, urmând ca, în cazul în care sumele datorate de pârâtă reclamanţilor sunt mai mari decât cele datorate de reclamanţi pârâtei, instanţa să dispună restituirea diferenţei rămase urmare a dispunerii compensaţiei”.

În acest sens, solicită să se ia act de cererea de renunţare la judecata capetelor de cerere indicate şi să constate intervenirea acestui fapt printr-o încheiere pronunţată fără drept de apel.

Având în vedere că au renunţat la judecata capătului de cerere privind compensaţia, consideră că solicitarea instanţei de a indica (i) temeiul juridic pentru capătul de cerere referitor la compensaţie şi (ii) sumele pretins datorate băncii a căror stingere o urmăresc prin compensare, cu menţionarea expresă a ratelor pentru fiecare contract în parte şi a modului de calcul şi (iii) dacă urmăresc prin compensaţie rambursarea anticipată a unei părţi din credit a rămas fără obiect.

Prin întâmpinarea depusă la data de 17.09.2013 pârâta a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată arătând că legiuitorul a definit creditul ca fiind „orice angajament de plată a unei sume de bani în schimbul dreptului la rambursarea sumei plătite, precum şi plata unei dobânzi sau a altor cheltuieli legate de această sumă sau orice prelungire a scadenţei unei datorii şi orice angajament de achiziţionare a unui titlu care încorporează o creanţă sau a unui alt drept la plata unei sume de bani (art. 3 lit. g din Legea nr. 58/1998, abrogată prin art. 2 din Legea nr. 443/2004, abrogată la rândul său de O.U.G. nr. 99/2006) în reglementarea actuală art. 7 alin. (1) pct. 1 din O.U.G. nr. 99/2006 conturează conceptul de activitate bancară - atragerea de depozite sau alte fonduri rambursabile de la public şi acordarea de credite în cont propriu. Astfel, din interpretarea primei teze a textului evocat se degajă concluzia că un credit reprezintă de fapt un contract prin care banca se obligă să avanseze clientului său o sumă de bani, iar acesta din urmă se obligă la rândul său să restituie bancherului suma şi să plătească o dobândă şi alte cheltuieli în legătură cu această sumă.

Concluzia este întărită şi de prevederile art. 117 din O.U.G. nr. 99/2006 potrivit cărora „instituţiile de credit pot derula tranzacţii cu clienţii doar pe baze contractuale, acţionând într-o manieră prudentă şi cu respectarea legislaţiei specifice în domeniul protecţiei consumatorului”.

Contractul fiind sinalagmatic, consensual şi oneros, obligaţia esenţială a băncii este aceea de a avansa suma de bani, ea având dreptul corelativ la rambursarea acesteia de către clientul debitor şi la primirea unui preț („preţul” împrumutului din punctul de vedere al băncii sau „costul” său din punctul de vedere al clientului împrumutat), precum şi la acoperirea altor cheltuieli. La rândul său, clientul are dreptul, odată convenţia încheiată, la primirea sumei de bani în condiţiile stabilite în contract şi obligaţia esenţială de a rambursa creditul.

Corelativ, el are obligaţia de a plăti dobânda şi cheltuielile legate de transferul sumei de bani în conturile sale.

În speţă, părţile au încheiat un contract detaliat care stipulează toate condiţiile privind realizarea operaţiunii. Contractul prevede şi alte obligaţii esenţiale ale debitorului, respectiv obligaţia de a folosi suma de bani avansată, respectiv de a face „trageri” ale sumelor cu care a fost creditat, obligaţia de a folosi sumele pentru destinaţii expres şi limitativ prevăzute în contract (refinanțare) şi obligaţia de a constitui garanţii pentru rambursarea creditului simultan sau succesiv încheierii contractului de credit.

Preluând dispoziţiile regăsite în art. 3 lit. g) din cadrul Directivei 48/2008 legiuitorul român a definit în art. 1 pct. 24 din O.G. nr. 21/1992 privind protecţia consumatorului, costul total al creditului ca fiind „toate costurile, inclusiv dobânda, comisioanele, taxele şi orice alt tip de costuri pe care trebuie să le suporte consumatorul în legătură cu contractul de credit şi care sunt cunoscute de către creditor, cu excepţia taxelor notariale; costurile pentru serviciile accesorii aferente contractului de credit, în special primele de asigurare, sunt incluse, de asemenea, în cazul în care obţinerea creditului sau obţinerea acestuia potrivit clauzelor şi condiţiilor prezentate este condiţionată de încheierea unui contract de servicii”.

În cadrul art. 3 lit. I a Directivei nr. 48/2008 DAE este definit ca fiind „costul total al a creditului pentru consumator exprimat în procent anual din valoarea totală a creditului inclusiv costurile menționate la art. 19 alin. 2 dacă este cazul”.

Nu în ultimul rând, în cadrul fiecărei convenţii de credit din cele 7 semnate - Condiţii Generale, Rubrica „Definiţii” este regăsită definiţia acestor termeni, astfel încât dacă ei ar fi fost cel puţin lecturați de către reclamanţi la acel moment, sau chiar şi în prezent, o parte din aspectele menţionate în acţiune, probabil nu s-ar mai fi regăsit.

Domeniul de incidenţă al clauzei abuzive este conturat de Directiva Consiliului 93/13/CEE din 5 aprilie 1993, act normativ special ce vizează armonizarea legislaţiilor statelor membre ale Comunităţii Europene în materia protecţiei consumatorului împotriva clauzelor abuzive din contractele de adeziune. În concret, potrivit Directivei, sunt considerate ca fiind abuzive clauzele cu privire la autorizarea agentului economic să reţină sumele plătite de consumator în eventualitatea în care acesta din urmă se decide să încheie sau să execute contractul, fără a exista o clauză similară care să acorde despăgubiri în acelaşi cuantum în cazul încetării contractului de către agentul economic; acordarea unui drept agentului economic să reţină sumele plătite în avans pentru produse sau servicii, obligarea consumatorului să respecte clauze de care nu a avut în mod real posibilitatea să ia cunoştinţă înainte de încheierea contractului: acordarea unui drept exclusiv agentului economic să interpreteze clauzele contractuale.

Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori, modificată succesiv prin Legea nr. 65/2002 şi Legea nr. 363/21.12.2007, urmăreşte aceleaşi obiective, prevăzând că statul protejează consumatorii prin asigurarea cadrului necesar accesului neîngrădit la produse şi servicii, apărării şi asigurării drepturilor persoanelor fizice împotriva unor practici abuzive. După modelul reglementării europene, în anexa legii sunt redate clauze considerate de legiuitor ca abuzive, şi anume, clauze care dau posibilitatea comerciantului de a modifica unilateral clauzele contractuale; clauze care modifică unilateral contractul de către comerciant, în sensul că impun din partea consumatorului obligaţii care nu au fost stabilite prin contract; clauze care interzic rezilierea contractului; clauze care interzic dreptul consumatorului de a-şi valorifica dreptul său prin intermediul instanţei de judecată; clauze care permit comerciantului de a cesiona dreptul său, sau de a compensa datoria, fără acordul consumatorului.

În conformitate cu prevederile art. 4 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 193 din 2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor. Totodată, o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influenţeze natura clauzei.

Potrivit art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, „evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată, pe de o parte, nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil”.

Acest text din lege transpune în legislaţia naţională dispoziţia comunitară prevăzută la art. 4 alin. (2) conform căreia „aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu priveşte nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al preţului sau a remuneraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar şi inteligibil”.

Pentru a reţine caracterul abuziv al clauzelor invocate de către reclamanţi în cererea de chemare în judecată, instanţa trebuie să aibă în vedere dacă sunt întrunite, în mod cumulativ, următoarele cerinţe: clauza pretins abuzivă să nu fi fost negociată între comerciant şi consumator; clauza să genereze, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor contractante; să fie clară, fără echivoc deci să nu fie introdusă contrar bunei - credinţe; să nu facă obiect al excepţiei reglementată de art. 4 alin. (6), deci să nu formeze preț al contractului.

Ar trebui realizată o distincţie între obligaţia băncii de informare a consumatorului, adică aceea de a-i aduce la cunoştinţă un anumit aspect şi obligaţia de consiliere, de sfătuire a clientului.

Pârâta a arătat că în niciun moment la data semnării convenţiei de credit SC C. România SA nu a ascuns perceperea comisionului de risc în schimbul sumei împrumutate. Dimpotrivă, rezultă din probatoriul ce îl anexează că în cauză perceperea comisionului de risc a fost adusă la cunoștința clienţilor şi, mai mult decât atât, aceştia au şi înțeles acest aspect. Oferta băncii era una publică, afişată atât pe site-ul băncii, cât şi în mass media.

Din conţinutul acestui înscris rezultă fără putinţă de tăgadă că pentru acordarea unui împrumut banca percepea o dobândă într-un anumit cuantum şi un comision de risc, diferit în funcţie de suma împrumutată.

Reclamanţii au fost informaţi în privinţa faptului că trebuie să achite o sumă cu titlu de comision de risc chiar din conţinutul planului de rambursare, în cadrul acestui înscris existând o rubrică distinctă, clară în care sunt menţionate atât valoarea lunară, dar şi valoarea totală a comisionului de risc.

Clauza comisionului de risc a fost cunoscută de reclamanţi ca urmare a cunoaşterii de către aceştia a valorii DAE regăsită în fiecare din cele 7 convenţii de credit în cadrul dispoziţiilor art. 3 lit. e).

Mai mult decât atât, prin semnarea actului adiţional nr. 1, cât şi prin actul adiţional nr. 2/29.03.2010 pe care reclamanţii le-au acceptat ca atare, profitând în acest sens de perioada de graţie acordată de către bancă, este menţionat în mod expres scutirea acestora de la plata comisionului de risc. Întrucât în toată această perioadă de graţie reclamanţii nu au achitat dobânda şi comisionul de risc, rezultă implicit că aceştia au acceptat efectele juridice ale actului adiţional - ceea ce implicit denotă şi acceptarea comisionului de risc.

Reclamanţii au încheiat nu mai puţin de 7 convenţii de credit, din care în prima dintre acestea, respectiv convenţia de credit nr. 0114358/02.08.2007, au înţeles să refinanțeze nu mai puţin de 5 credite anterior semnate cu o altă instituţie bancară, astfel încât chiar dacă prin ipoteză s-ar putea admite că în cadrul primei convenţii aceştia nu au înţeles că trebuie să achite un comision de risc, nu acelaşi aspect poate fi reţinut şi în cadrul celorlalte 6 convenţii de credit.

În analiza caracterului cert şi fără echivoc al redactării clauzei comisionului de risc şi posibilitatea de înţelegere de către reclamanţi a acestei clauze, instanţa trebuie să aibă în vedere noţiunea de consumator mediu.

Plecând de la definiţia dată de art. 2 lit. m) din Legea nr. 363/2007 consumatorului mediu - consumatorul considerat ca fiind rezonabil informat, atent şi precaut, ținând seama de factorii sociali, culturali şi lingvistici, Legea nr. 193/2000 reglementează în chiar primul său articol categoria contractelor care fac obiect al legii respectiv orice contract încheiat între profesionişti şi consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate.

Noţiunea de „consumator mediu” poate să fie avută în vedere şi în cadrul dreptului comunitar al concurenţei. Bunăoară, (CJCE 18.03.1993) în cauza Yves Rocher, Curtea de Justiţie a luat în considerare aşteptările unui consumator mediu, obişnuit informat, care este, în mod rezonabil, atent şi avizat, subliniind legătura existentă între asigurarea corectitudinii tranzacţiilor comerciale şi libera concurenţă.

În acest sens, pot să fie aduse în atenţie mai multe hotărâri ale Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene care au fost pronunţate în legătură cu aspecte ce privesc protecţia consumatorilor şi în cuprinsul cărora conotaţiile noţiunii de consumator sunt relevante, deopotrivă, pentru dreptul comunitar al afacerilor. Astfel, după cum reiese din hotărârile Curţii în cauzele Langguth (29 iunie 1995, cauza C - 456/93) Springenheide (16 iulie 1998 - C 210/1996) şi Darbo, (4 aprilie 2000 - C 465/98) consumatorul la care se raportează prevederile legale comunitare prin care se urmăreşte informarea adecvată a acestuia este un consumator mediu, obişnuit informat în mod rezonabil atent şi avizat. În cauzele menţionate, se înţelege, din considerentele Curţii, că aceste caracteristici vizează persoanele fizice.

Reclamanţii au fost suficient de atenţi şi precauţi în momentul când au decis să refinanțeze nu mai puţin de 5 credite obţinute anterior de la o altă instituţie bancară şi, de asemenea, şi în momentul când au refinanțat creditul în sumă de 403.500 CHF obţinut în anul 2007.

Profitând de boomul imobiliar existent pe piaţa din România în perioada anilor 2007, reclamanţii au înţeles să obţină cât mai multe împrumuturi în scopul achiziţionării cât mai multor imobile ce erau închiriate, la o valoare a chiriei mai mare la acea vreme decât valoarea creditului.

Pe fondul crizei economice şi implicit al crizei imobiliare valoarea chiriilor a scăzut drastic, iar sumele obţinute nu au mai putut acoperi valoarea creditelor obţinute. Au decis reclamanţii într-o atare situaţie, nu înainte de a profita de perioada de graţie acordată de către bancă, că această clauză ar fi una abuzivă, deși Legea nr. 193/2000 era în vigoare şi la data semnării fiecăreia din cele 7 convenţii de credit, însă la acel moment interesul acestora era acela de a obţine cât mai multe credite.

Cu excepţia obligaţiei de a demonstra caracterul negociabil al convenţiei, legiuitorul nu a răsturnat sarcina probei şi în privinţa celorlalte condiţii (dezechilibru semnificativ, buna-credinţă, clauza clară) astfel încât reclamanţilor le-ar fi revenit această obligaţie şi în conformitate cu adagiul latin actori incumbit probatio.

Nu doar că reclamanţii nu demonstrează existenta unui dezechilibru semnificativ, dar nici măcar nu fac vorbire despre îndeplinirea acestei condiţii, singurele argumente în admiterea acţiunii lor cu privire la clauza comisionului de risc fiind practica instanţelor de judecată.

Pârâta înţelege să contrazică reclamanții în ceea ce priveşte caracterul unanim al practicii, dar chiar dacă s-ar admite o astfel de teză, cât timp precedentul judiciar nu constituie încă un izvor de drept în sistemul actual, există speranţa că fiecare caz în parte va fi judecat în mod special de magistratul desemnat, iar hotărârea nu va fi copiată din aşa zisa practică amintită de reclamanți.

În dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 193/2000 legiuitorul face referire la existenţa unui dezechilibru juridic, întrucât doar acesta poate reglementa drepturi şi obligaţii ale părților şi nicidecum un dezechilibru de valoare, de cost.

Atât art. 3, cât şi art. 10 din O.G. nr. 21/1992 privind protecţia consumatorului reglementează printre drepturile consumatorilor dreptul de a fi informaţi, de a beneficia de o redactare clară, de a putea alege între mai multe produse, etc. printre drepturile enumerate neregăsindu-se un drept referitor la preţul contractului.

Dimpotrivă, acest aspect reprezintă o obligaţie a consumatorului, astfel cum rezultă şi din dispoziţiile art. 10 lit. f) din O.G. nr. 21/1992.

Întrucât niciunul dintre drepturile enumerate de art. 10 din O.G. nr. 21/1992 nu a fost încălcat, apreciem că nu se poate reţine îndeplinirea condiţiei dezechilibrului semnificativ.

Chiar şi dacă instanţa s-ar raporta la analiza caracterului abuziv al comisionului de risc, din punct de vedere al valorii acestuia, nu poate fi reţinut caracterul abuziv din prisma acestui aspect.

Acest comision se aplică la soldul creditului, şi nu la totalul sumei împrumutate. Ca urmare, acest comision scade proporţional cu scăderea riscului legat de devalorizarea garanţiilor.

Este greu de acceptat un dezechilibru la momentul actual când valoarea comisionului este deci mai mică prin scăderea lunară a acestuia în raport cu momentul încheierii convenţiilor când valoarea comisionului era mai mare, iar la acel moment reclamanţii nu au invocat un dezechilibru.

În ceea ce priveşte negocierea clauzelor contractuale este de remarcat că, deşi legiuitorul nu a definit în mod concret şi expres această noţiune, sintagma „negociere” în contextul supus prezentei judecăţi presupune posibilitatea efectivă a consumatorului de a modifica dispoziţiile contractuale într-o manieră care să îi fie acceptabilă.

Apoi, contractele de credit intră în sfera contractelor de adeziune, ceea ce înseamnă că acestea conţin şi clauze standard, preformulate, însă, un asemenea contract preformulat nu este în mod automat unul abuziv, pentru că altfel nu s-ar mai putea vorbi despre economia consumului ori despre relevanţa caracterului profesionist. Chiar şi aşa, în cazul unui contract preformulat, consumatorul are posibilitatea de a influenţa clauzele respective, care sunt circumstanţiate, în primul rând, de opţiunile acestuia. Consumatorul are libertatea de a alege între un credit în lei sau unul în euro sau orice altă monedă, un credit cu dobândă fixă sau unul cu dobândă variabilă sau mixtă, un credit pe o perioadă mai scurtă, sau unul pe o perioadă mai îndelungată.

Contractele de credit preformulate au devenit o regulă pentru că persoana interesată a contracta un împrumut este chiar avantajată de acest sistem, caracterizat prin transparenţă şi previzibilitate.

La data refinanțării celor 5 credite anterior obţinute de către reclamanţi de la o altă instituţie bancară a fost realizată o comparaţie, un cost de oportunitate din partea reclamanţilor, la baza căruia a stat doar o ofertă a băncii, comunicată anterior semnării convenţiei de credit.

Consumatorul are, astfel, posibilitatea de a verifica într-un mod mai facil condiţiile în care poate contracta cu un anumit agent economic şi de a decide în deplină cunoştinţă de cauză, beneficiind de timpul necesar atât pentru a verifica oportunitatea contractării în condiţiile oferite de un anumit agent economic, cât şi pentru a compara această ofertă cu altele asemănătoare existente pe piaţă, pentru a lua decizia cea mai bună din punct de vedere economic.

Nu se poate reţine în speţă contractarea în necunoştinţă de cauză sau de existenţa vreunui viciu de consimţământ. De altfel, şi doctrina a trasat limitele obligaţiei pozitive de transparenţă şi a obligaţiei negative de a nu prevedea clauze abuzive, stabilind că un potenţial client al băncii, depunând diligenţele minime impuse într-un asemenea caz, va accesa condiţiile generale de bancă, va lua cunoştinţă de conţinutul lor şi, eventual, va solicita băncii informaţiile suplimentare, explicaţiile şi clarificările pe care le consideră necesare, astfel încât să cunoască şi să înţeleagă regulile ce vor guverna noul contract. (...) Obligaţia (de informare a clientului) trebuie îndeplinită, prin urmare, prin remiterea către client a unui document scris, care cuprinde informaţiile relevante, sau prin punerea lor la dispoziţia clientului în alt mod, într-o manieră suficient de accesibilă (afişare la sediul băncii, postare pe web, etc.)”. Ion Turcu Contractele bancare în noul Cod civil - Edit CH Beck.

În aprecierea caracterului abuziv trebuie avut în vedere şi nivelul de pregătire şi de înţelegere al reclamanţilor având relevanţă posibilitatea acestora de a înţelege efectiv dispoziţiile contractuale, dar şi posibilitatea acestora de a demara şi influenţa negocierile.

Un consumator care încheie o convenţie de credit în scopul de a refinanța un credit anterior este cert că anterior semnării convenţiei de credit a realizat o comparaţie, şi-a făcut un cost de oportunitate, a obţinut în cele din urmă un beneficiu, în caz contrar neavând niciun interes să refinanțeze creditul anterior.

Pe de altă parte, comerciantul, în respectarea obligaţiei sale de a oferi protecţie consumatorilor, nu poate să se substituie clientului său, în analiza aprecierii oportunităţii contractării şi chiar a negocierii. În acest sens, reclamanţii nu au înțeles să realizeze o contraofertă (nu a fost depusă o astfel de probă) în raport de cea comunicată de către bancă, astfel încât în lipsa unei astfel de situaţii, C. nu putea din propria sa iniţiativă să reducă costul, atât timp cât clientul nu o solicitase, apreciindu-se probabil ca fiind mulţumit de cel oferit.

Libertatea de voinţă în asumarea de obligaţii implică şi responsabilitatea alegerii. În materia contractelor de credit, simpla existenţă a unei pieţe concurenţiale şi implicit a unui număr diversificat de produse bancare face să se prezume implicit existenţa negocierii cu privire la clauzele referitoare la preţul contractului de credit. Or, la momentul semnării convenţiei de credit, concurenţa existentă pe piaţă a permis reclamanţilor să analizeze ofertele mai multor operatori economici, putând alege în mod liber oferta cea mai avantajoasă pentru nevoile lor.

Literatura de specialitate şi practica juridică sunt unanime în a reţine că nimeni nu poate invoca propria turpitudine pentru a obţine anularea unor clauze dintr-un contract semnat de acea persoană.

Adagiul latin este mai direct „Nemo auditur propriam turpitudinem allegans”.

Poziţia susţinută de reclamanţi nu poate fi interpretată decât în două moduri: fie nu cunoşteau dispoziţiile legale - ceea ce este inadmisibil întrucât nimeni nu se poate apăra susţinând că nu cunoaşte legea, fie ştiau foarte bine dispoziţiile legale şi, în cunoştinţă de cauză, putem spune cu intenţie directă, au încheiat convenţia de credit urmărind ulterior să micşoreze costul creditului printr-o acţiune judiciară.

Normele juridice sunt edictate în vederea aplicării lor. Ele apar şi acţionează în anumite condiţii teritoriale, de timp şi cu privire la categorii determinate de persoane. Acţiunea normelor juridice în timp ne obligă să examinăm: momentul intrării în vigoare a normei juridice, acţiunea normei juridice (perioada în care se afla în vigoare) şi ieşirea din vigoare.

Intrarea în vigoare are loc la data publicării sau la data când norma respectivă a fost adusă la cunoştinţă. Publicarea este obligatorie şi nicio reglementare adoptată nu devine executorie decât după ce se publică. Data publicării în „Monitorul Oficial” este data când legea devine executorie.

În conformitate cu art. 1 alin. (5) din Constituţia României, „respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie”.

Există în dreptul civil român principiul conform căruia „nimeni nu se poate scuza, invocând necunoaşterea legii” („nemo censetur ignorare legem”).

În cazul în care ar fi admisă invocarea necunoaşterii legii s-ar ajunge la o stare de instabilitate juridică şi haos, fapt pentru care este general admisă prezumţia absolută a cunoaşterii legii.

În baza acestei prezumţii rezultă că reclamanţii trebuie să cunoască legile la momentul semnării convenţiei de credit, prezumţia neputând fi răsturnată prin proba contrarie.

În ipoteza în care reclamanţii nu agreau condiţiile contractuale aveau libertatea de a se orienta către orice altă instituţie de credit din piaţă pentru a încerca obţinerea sumei de bani necesară refinanțării.

Din faptul contrar, respectiv al inexistenţei eforturilor reclamanţilor de a obţine acest credit de la alte instituţii de credit, rezultă două concluzii logice: în primul rând condiţiile de creditare oferite de bancă reprezentau la acel moment cea mai bună soluţie contractuală din piaţa financiară, în al doilea rând reclamanţii nu au obţinut acord de creditare din partea unei alte instituţii financiare.

În aceste condiţii, cunoscând foarte bine oferta de creditare a pârâtei şi având posibilitatea reală de a purta o negociere cu pârâta în privinţa condiţiilor contractuale, reclamanţii au ales să semneze convenţia de credit.

Libertatea de acţiune şi alegere a reclamanţilor, atât în privinţa instituţiei de credit cu care să încheie o convenţie de credit, cât şi în privinţa condiţiilor contractuale conţinute de convenţia de credit, derivă atât din dispoziţiile Constituţiei României, art. 16 şi art. 44, cât şi din dispoziţiile Codului civil în vigoare în anul 2007, art. 969 şi urm.

Dispoziţiile regăsite în art. 4 din Legea nr. 193/2000 instituie caracterul abuziv al unei clauze, în măsura în care consumatorul nu ar fi avut posibilitatea de a influenţa o clauză contractuală.

Din conţinutul actelor adiţionale semnate de către reclamanţi rezultă, însă, o situaţie contrară celei prezentate de către aceştia, respectiv posibilitatea reclamanţilor de a influenţa clauzele convenţiilor.

Prin semnarea actului adiţional nr. 1 reclamanţii au putut influenţa clauza regăsită în art. 6 din fiecare convenţie de credit denumită „RAMBURSARE” putând schimba, modifica această clauză.

Mai mult decât atât, prin semnarea actului adiţional nr. 2, reclamanţii modifică dispoziţiile art. 1 alin. 2 din convenţiile de credit în sensul că înţeleg să îşi majoreze perioada de contractare, influenţând implicit valoarea ratei contractuale pe care o aveau iniţial de achitat.

Din prisma acestei situaţii se poate susţine că reclamanţii nu au avut posibilitatea de a influenţa clauzele contractului, însă în ceea ce priveşte clauza regăsită la art. 5 lit. a aceştia nu au făcut o contraofertă băncii.

Reclamanţii au avut, de la momentul semnării convenţiei de credit, prefigurarea clară atât a prestaţiei pârâtei, cât şi a propriei contraprestații pe parcursul derulării convenţiei.

În transpunerea în norma internă cele două categorii de clauze exceptate de la analizarea caracterului abuziv - cu condiţia să fie clar exprimate - se regăsesc în cuprinsul alin. (6) al art. 4 din Legea nr. 193/2000, text ce conţine chiar menţiunea pentru prima categorie de clauze ca fiind cele referitoare la definirea obiectului principal al contractului.

Clauzele referitoare la comisionul de risc nu intră, însă, în această primă categorie posibil exceptată de art. 4 alin. (6), ci în categoria a doua de clauze, respectiv cele ce au calitatea de a satisface cerinţe de preț şi de piaţă.

Comisionul de risc face parte din costul total al creditului, aspect ce rezultă fără putinţă de tăgadă atât din prevederile art. 2 pct. 24 din O.G. nr. 21/1992 - costul total al creditului pentru consumator - toate costurile, inclusiv dobânda, comisioanele, taxele şi orice alt tip de costuri pe care trebuie să le suporte consumatorul în legătură cu contractul de credit şi care sunt cunoscute de creditor, cu excepţia taxelor notariale – cât şi de prevederile art. 3 lit. g) şi i) din Directiva 2008/48/CE, g) - costul total al creditului pentru consumatori înseamnă toate costurile, inclusiv dobânda, comisioanele, taxele şi orice alt tip de costuri pe care trebuie să le suporte consumatorul în legătură cu contractul de credit şi care sunt cunoscute de către creditor, cu excepţia taxelor notariale ...; i) - dobânda anuală efectivă însemna costul total al creditului pentru consumator exprimat ca procent anual din valoare. Această Directivă a fost transpusă în legislaţia naţională prin adoptarea O.U.G. nr. 50/2010, ordonanţă ce cuprinde aceeaşi definiţie a costului creditului la art. 7 pct. 4.

Aceleaşi definiţii sunt regăsite şi în cadrul rubricii „Definiţii” din cadrul Condiţiilor Generale de Contractare din fiecare convenţie de credit.

La momentul încheierii contractului de credit nu exista nicio interdicţie legală care să interzică perceperea unui astfel de comision de către bancă.

Contraprestația băncii pentru dobânda şi comisionul încasat (deci pentru costul creditului pe care îl percepe) este chiar punerea la dispoziţia consumatorului a creditului acordat pentru o perioadă de timp determinată.

Comisioanele percepute pentru acordarea unui credit determină, alături de dobânda curentă, dobânda anuală efectivă, iar în condiţiile speciale rezultă în mod clar atât valoarea dobânzii curente, cât şi valoarea DAE, diferenţa dintre cele două valori ale dobânzii menţionate expres în condiţiile speciale ale convenţiei de credit fiind determinate de comisioanele percepute de bancă.

Atâta timp cât pentru punerea la dispoziţie a creditului banca a prevăzut plata unei dobânzi anuale efective mai mari decât dobânda curentă, este evident că plata comisionului de risc - ce determină, alături de alte comisioane, diferenţa dintre cele două tipuri de dobânzi - reprezintă o parte din contraprestaţia pentru acordarea împrumutului.

De altfel, acest lucru este specificat în cuprinsul art. 3.5 din condiţiile generale. Pentru serviciul de punere la dispoziţia consumatorului a unui credit de o anumită valoare pentru o anumită perioadă de timp banca are dreptul la contraprestaţia acestuia, ce constă în plata dobânzii anuale efective - DAE.

Împrejurarea că banca a propus consumatorilor, iar aceştia au acceptat în mod expres, formula ca DAE să fie constituită dintr-o dobândă curentă mai mică şi o serie de comisioane nu înseamnă că nu există o contraprestație a băncii pentru comisioanele convenite şi menţionate în convenţia de credit.

Modalitatea de formare a DAE ţine de politica fiecărei bănci, fiecare bancă având dreptul legal de a decide dacă utilizează o dobândă curentă egală cu DAE, fără niciun comision, sau utilizează o dobândă curentă mai mică decât DAE, dobânda curentă la care se adaugă alte comisioane.

Atâta timp cât clauzele cu privire la comisioane au fost clar exprimate şi nu au fost ascunse de bancă, iar consumatorul a avut posibilitatea să constate că aceste comisioane fac parte din DAE, nu se pune problema lipsei contraprestației băncii.

Clauzele cu privire la comisionul de risc sunt clauze ce au calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi sunt exceptate de la analiza caracterului abuziv reglementat de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, fiind exprimate într-un limbaj uşor inteligibil.

Din modul de redactare al clauzelor faţă de care s-a solicitat controlul instanţei de judecată rezultă că acestea sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil, fiind clare şi fără echivoc.

Articolul 3.5 din condiţiile generale prevede că pentru punerea la dispoziţie a creditului împrumutatul va plăti băncii un comision de risc aplicabil la soldul creditului, care se plăteşte lunar, pe toata durata creditului. Rezultă că acest cost a fost stabilit încă de la data încheierii convenţiei, este clar precizat, este dimensionat în funcţie de o valoare concretă - soldul creditului - are stabilită scadenţa şi este prevăzut în planul de rambursare.

Interpretarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale ar trebui realizată în conformitate cu dispoziţiile art. 4 alin. (5) lit. b) din Legea nr. 193/2000, cât şi în coroborare cu dispoziţiile art. 1 din Legea nr. 193/2000, respectiv, avându-se în vedere „toți factorii care au stat la baza încheierii convenţiei”, dar şi împrejurarea că la data semnării convenţiei clauzele contractului erau clare şi neechivoce pentru reclamanţi.

În ceea ce priveşte factorii care au stat la baza semnării convenţiei, trebuie amintit că ceea ce a determinat reclamanţii să încheie convenţia de credit cu SC C. România SA este dorinţa acestora de a REFINANŢA un număr de cinci credite anterioare, precum şi de a dobândi cât mai multe imobile în scopul obţinerii unui venit din închirierea acestora.

Faptul că reclamanţii au ales doar condiţiile de creditare oferite de SC C. România SA, şi nu alte instituţii de credit de pe piaţa financiară, denotă existenţa unei negocieri între părți în urma cărora scopul urmărit de către reclamanţi a fost satisfăcut în raport de interesele acestora de la acel moment.

Este adevărat că în ceea ce priveşte Condiţiile Generale ale convenţiei de credit acestea reprezintă clauze preformulate de către bancă, (nu înseamnă că şi implicit sunt abuzive), însă, trebuie făcută distincţia dintre acestea şi cele regăsite în Condiţiile Speciale ale convenţiei, care astfel cum s-a arătat au fost negociate în raport de interesele financiare ale reclamanţilor.

În primul rând, trebuie menţionat faptul că reclamanţii au acceptat integral condiţiile creditelor bancare oferite de pârâtă.

Reclamanţii nu şi-au exprimat niciodată, la momentul semnării convenţiei de credit, poziţia contrară faţă de articolele denigrate în acţiune.

Reclamanţii şi-au urmărit propriul interes, în deplină cunoştinţă de cauză, făcând toate eforturile în sensul încheierii convenţiei de credit astfel cum a fost semnată.

Din punctul de vedere al interesului reclamanţilor şi al poziţiei lor de aprobare şi acceptare totală, fără nicio rezervă, a convenţiilor de credit se poate discuta în privinţa propriei turpitudini a reclamanţilor în promovarea unei astfel de acţiuni.

Din faptul contrar, refinanțarea altui contract de credit, respectiv al inexistenţei eforturilor reclamanţilor de a obţine acest credit de la alte instituţii de credit, rezultă două concluzii logice: în primul rând condiţiile de creditare oferite de bancă reprezentau la acel moment cea mai bună soluţie contractuală din piaţa financiară, în al doilea rând reclamanţii nu au obţinut acord de creditare din partea unei alte instituţii financiare.

Libertatea de acţiune şi alegere a reclamanţilor, atât în privinţa instituţiei de credit cu care să încheie o convenţie de credit, cât şi în privinţa condiţiilor contractuale conţinute de convenţia de credit, derivă atât din dispoziţiile Constituţiei României, art. 16 şi art. 44, cât şi din dispoziţiile Codului civil în vigoare în anul 2007, art. 969 şi urm.

Reţinând că dobânda şi comisioanele sunt elemente care formează costul total al creditului, care împreună cu marja de profit a Băncii, formează preţul contractului, s-a apreciat că cererea de obligare a pârâtei SC C. România SA la modificarea contractului în sensul propus de reclamanţi, respectiv înlăturarea comisionului de risc, este nefondată. Mai mult decât atât, o modificare a convenţiilor ar aduce atingere atât principiului specialităţii de folosinţă a persoanei juridice (care nu poate încheia acte dezinteresate), cât şi dreptului de proprietate al pârâtei consacrat prin art. 1 din Protocolul 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Astfel, lipsirea băncilor de contraprestaţiile legal stabilite în contractele aflate în derulare are efectul unei atingeri aduse proprietăţii în înţelesul jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, care nu ezită să condamne statul român pe acest tip de contencios. Aceste drepturi de creanţă sunt asimilate, din perspectiva jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, cu noţiunea de bun. Pe lângă prevederile din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, anularea acestor clauze ar determina şi o nesocotire a Cartei Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, care prevede la art. 16 că: Libertatea de a desfăşura o activitate comercială este recunoscută în conformitate cu dreptul Uniunii şi cu legislaţiile şi practicile naţionale „Legislaţia naţională cuprinde dreptul la libertatea exercitării activităţii comerciale, în chiar art. 45 din Constituţie, acesta prevăzând „accesul liber al persoanei la o activitate economică, libera iniţiativă şi exercitarea acestora în condiţiile legii”. Chiar dacă Legea nr. 193/2000 poate fi considerată o lege în baza căreia se exercită libertatea economică, aceasta nu trebuie să fie de natură să restrângă exercitarea acestei libertăţi.

Prin Decizia nr. 230/2007, Curtea Constituţională a prescris că „în scopul creării cadrului favorabil pentru valorificarea tuturor factorilor de producţie, statul trebuie să susţină o politică concurenţială corectă, aceasta jucând un rol esenţial în facilitarea liberei circulaţii a mărfurilor, în stimularea iniţiativei participanţilor la activitatea de comerţ, realizând şi funcţia de garanţie a unei economii de piaţă”, iar libera exercitare a activităţii economice nu poate fi restrânsă decât în condiţiile prevăzute de art. 53 din Constituţie, în ipotezele prevăzute de acest articol şi sub condiţia proporţionalităţii.

Clauzele referitoare la comisioane sunt elemente care determină costul total al creditului şi împreună cu marja de profit formează preţul contractului - astfel cum a statuat cu putere de lucru judecat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Decizia nr. 4685 din 27.11.2012, dar şi Curtea de Apel Bucureşti prin Decizia civilă nr. 482/19.11.2012.

Pe baza materialului probator administrat în cauză, tribunalul a reţinut următoarele:

Între reclamanţii A. şi B., în calitate de împrumutaţi şi SC C. România SA s-au perfectat convenţiile de credit nr. 0151716 din 20.05.2008, nr. 0149507 din 24.04.2008, nr. 0146258 din 23.03.2008, nr. 0135697 din 17.12.2008, nr. 0135700 din 22.11.2007, nr. 012767 din 27.09.2007 şi nr. 0114398 din 02.08.2007, având ca obiect acordarea de către bancă a unor credite în CHF.

Prin acţiunea formulată, astfel cum a fost precizată, reclamanţii au solicitat să se constate nulitatea clauzelor 3 lit. d) din Condiţiile speciale ale convenţiilor de credit, art. 6 lit. b) alin. (2) şi (3) din Condițiile speciale, art. 3.1.2 lit. c) din Condiţiile generale, clauzele din notificări, comunicările sau alte decizii ale băncii care au modificat rata dobânzii, calculul dobânzii anuale raportat la o perioadă de 360 zile şi utilizarea formulei de calcul a dobânzii lunare: soldul creditului X rata dobânzii curente X numărul efectiv de zile între scadenţe 360 (pct. 3 lit. c din Condiţiile Speciale şi art. 3.12 lit. a şi b din Condiţiile Generale ale Convenţiei), art. 5 lit. a) din Condiţiile speciale, art. 3.5 din Condiţiile speciale, art. 5 lit. c), art. 5 lit. d), art. 3.10 din condiţiile generale, art. 5 lit. e), lit. f) condițiile speciale, art. 3.11, 3.12 din Condiţiile generale, 5 lit. f) din Condiţiile speciale, art. 3.9 din Condiţiile Generale, art. 3.4 din Condiţiile Generale, art. 3.8 din Condiţiile Generale, art. 7 lit. b), art. 7.1 lit. d) din Condiţiile generale, art. 7.1 lit. e) din Condiţiile generale, art. 4.2 din Condiţiile Generale, art. 4.3, art. 4.5 din condiţiile generale ale Convenţiei de credit, art. 7.1 lit. c) din Condiţiile generale, art. 7 lit. g), art. 7.1 lit. h) din Condiţiile generale, art. 8.1 lit. a) din condiţiile generale, art. 8.1 lit. b) din Condiţiile generale, art. 8.1 lit. c) şi d) din Condiţiile generale, art. 8.3 din Condiţiile generale, Secţiunea 10 din Condiţiile generale, precum şi restituirea sumei de 336.061,13 lei (reprezentând echivalentul a 92.372,10 CHF la cursul BNR de la data formulării acţiunii) percepută de bancă, cu titlu de comision de risc.

Reclamanţii au invocat calitatea de consumatori în raporturile cu banca, înţelegând să se prevaleze de legislaţia din materia protecţiei consumatorilor: Legea nr. 193/2000, Legea nr. 296/2004, O.G. nr. 21/1992, O.U.G. nr. 50/2010, art. 969 şi urm. C. civ. din 1864.

Prin dispoziţiile art. 2 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, consumatorul a fost definit ca orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociaţii, care, în temeiul unui contract care intră sub incidenţa prezentei legi, acţionează în scopuri din afara activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale, ori liberale. O dispoziţie similară se regăseşte în cadrul art. 2 pct. 2 din O.G. nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor. Definiţia este inspirată din art. 2 lit. b) din Directiva nr. 93/13/CEE privind clauzele abuzive (care a fost transpusă în dreptul intern prin Legea nr. 193/2000), textul comunitar definind consumatorii drept persoane fizice, care, în cadrul contractelor reglementate prin directivă, acţionează în scopuri care se află în afara activităţii profesionale.

Curtea de Justiţie a statuat că prevederile de protecţie care se aplică consumatorilor au ca rezultat preocuparea de a-i proteja pe aceştia ca parte considerată mai vulnerabilă din punct de vedere economic şi mai puţin experimentată în materie juridică decât cealaltă parte contractantă, iar aplicarea acestor proceduri nu trebuie extinsă în cazul persoanelor a căror protecţie nu este justificată. (C89/291, Shearson Lehmann Hutton Inc. c. Tub).

Din dispoziţiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, interpretate prin prisma prevederilor Directivei, rezultă faptul că reclamantul ce acţionează în calitate profesională şi care nu este, prin urmare, consumator nu se bucură de beneficiul regulilor speciale din materia dreptului consumatorului.

În cauză, tribunalul a considerat că reclamanţii nu au dovedit calitatea lor de consumatori, respectiv faptul că au acţionat în scopuri din afara activităţii profesionale, astfel încât în privinţa lor nu se justifică protecţia acordată de legislaţia din materia dreptului consumatorilor.

Astfel, din înscrisurile aflate la dosar rezultă că reclamanţii sunt proprietarii unui număr mare de imobile (acestea fiind identificate în contractele de credit, înfăţişate de reclamanţi, cât şi în contractele de închiriere înfăţişate de pârâtă): - apartamentul nr. 118 situat în Bucureşti, Bd. N.B. nr. 23 A; - apartamentul nr. 19 situat în București, str. Z. nr. 6 (fosta str. L. nr. 5); - apartamentul nr. 35 situat în București, Sector 4, Bd. G.Ș. nr. 3-5 (fost str. L. nr. 9); - apartamentul nr.37 situat în București, Sector 4, Bd. G.Ș. nr. 3-5 (fost str. L. nr. 9); apartament (garsonieră) nr. 99 situat în București, C.V. nr. 32-34; apartament nr. 32 situat în București, Sector 3, Bd. I.C.B. nr. 44 (fost Bd 1848); apartament nr. 61 situat în Bd. G.Ș. nr. 5; apartament nr. 6 situat în București, Sector 4, str. P. nr. 8, apartament nr. 11 situat în București, Sector 3, Bd. I.C.B. nr. 44, apartament nr. 118 situat în București, Bd. N.B. nr. 23 A, apartament nr. 71, situat în Bucuresti, Sector 3, Bd. I.C.B. (fost Bd 1948) nr. 44; apartamentul nr. 14 situat în București, C.V. nr. 25; apartamentul nr. 33 situat în București, str. D. nr. 5, Sector 3; apartamentul nr. 36 situat în București, Bd. G.Ş. nr. 9, Sector 4.

Convenţiile de credit nr. 0146258/25.03.2008 şi nr. 0151716/20.05.2008 au fost perfectate în scopul dobândirii imobilelor situate în București, Bd. N.B. nr. 23 A, ap.118, Sector 1, respectiv București, Bd. I.C.B. (fost Bd 1848) nr. 44, Sector 3.

Instanţa are în vedere şi valoarea considerabilă a sumelor împrumutate de reclamanţi în vederea încheierii convenţiilor de credit analizate: 171.200 CHF, 183.000 CHF, 238,500 CHF, 131.300 CHF, 174.370 CHF, 750.900 CHF, 403.500 Euro, (creditul în cuantum de 403.500 euro a fost refinanţat prin convenţia de credit nr. 0135700/22.11.2007 prin acordarea unui împrumut de 750.900 CHF).

Totodată, reclamanţii au încheiat un număr mare de contracte de închiriere, cu privire la imobilele pe care le deţin în proprietate (astfel cum rezultă din convenţiile de credit şi din contractele de închiriere depuse la dosar): contractul de închiriere încheiat în data de 15.04.2009 de d-na B., în calitate de locator, cu SC E. SRL; contractul de închiriere încheiat în data de 16.11.2007 de d-l A., în calitate de locator, cu SC F. SRL; contractul de închiriere încheiat în data de 25.03.2009 de d-na B., în calitate de locator, cu SC G. AD; contractul de închiriere nr. 089 încheiat în data de 21.02.2009 de d-l A., în calitate de locator, cu H. Ltd Newoark, Sucursala Bucureşti; contractul de închiriere încheiat în data de 10.05.2009 de d-na B., în calitate de locator, cu d-l I.; contractul de închiriere încheiat în data de 02.09.2008 de dna B., în calitate de locator, cu dl. J. în calitate de chiriaş; contractul de închiriere încheiat în data de 04.01.2010 de dna B., în calitate de locator, cu dl. K. în calitate de chiriaş: contractul de închiriere nr. R055 încheiat în data de 14.01.2010 de dna B., în calitate de locator, cu d-l L. în calitate de chiriaş; contractul de închiriere încheiat în data de 10.12.2008 de dna B., în calitate de locator, cu dna. M. în calitate de chiriaş; contractul de închiriere încheiat în data de 25.10.2009 de dna B., în calitate de locator, cu dl. N. în calitate de chiriaş; contractul de închiriere nr. 1117424 încheiat în data de 18.12.2009 de dna B., în calitate de locator, cu SC F. SRL în calitate de chiriaş; contractul de închiriere nr. 011 din data de 02.04.2008 încheiat cu H. Ltd Newpark, Sucursala București; contractul de închiriere din data de 01.11.2007 încheiat cu SC O. SRL, cu privire la ap. 14 din București, C.V. nr. 25, Sector 3; contractul de închiriere din data de 01.11.2007 încheiat cu SC O. SRL cu privire la ap. nr. 19 situat în București, str. Z. nr. 6, Sector 3; contractul de închiriere din 01.11.2007 încheiat cu SC O. SRL cu privire la ap. nr. 32 situat în București, Bd. I.C.B. nr. 44, Sector 3; contractul de închiriere din 01.11.2007 încheiat cu SC O. SRL cu privire la ap. nr. 33 situat în Bucureşti, str. D. nr. 5, Sector 3; contractul de închiriere din 01.11.2007 încheiat cu SC O. SRL cu privire la ap. nr. 36 situat în București, Bd. G.Ş. nr. 9, Sector 4; contractul de închiriere din 01.11.2007 încheiat cu SC O. SRL cu privire la ap. nr. 37 situat în București, Bd. G.Ş. nr. 9, Sector 4; contractul de închiriere din 01.11.2007 încheiat cu SC O. SRL cu privire la ap. nr. 61 situat în București, Bd. G.Ș. nr. 5, Sector 4; contractul de închiriere din 01.11.2007 încheiat cu SC O. SRL cu privire la ap. 99 situat în București, C.V. nr. 32-34, Sector 1.

Potrivit dispoziţiilor art. 127 alin. (2) C. fisc., în categoria activităţilor economice este inclusă activitatea de exploatare a bunurilor corporale în scopul obţinerii de venituri cu caracter de continuitate.

În raport de prevederile art. 232 din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, aprobate prin H.G. nr. 44/2004 şi Ordinului ANAF nr. 2333/2007, persoanele fizice care realizează venituri din cedarea folosinţei bunurilor prin derularea unui număr mai mare de 5 contracte de închiriere sau subînchiriere la sfârşitul anului fiscal, începând cu anul fiscal următor, sunt considerate persoane impozabile care realizează venituri din activităţi independente.

În raport de cele expuse, tribunalul a apreciat că reclamanţii nu au probat în mod neechivoc, în condiţiile art. 129 alin. (1) C. proc. civ. şi art. 1169 C. civ. din 1864, calitatea lor de consumatori, înscrisurile aflate la dosar conturând perfectarea contractelor de credit în scopul unor activităţi economice cu titlu profesional (închirierea de imobile) în vederea obţinerii de venituri cu caracter de continuitate.

În considerarea acestor aspecte, s-a apreciat şi că reclamanţii nu se pot prevala de normele speciale din materia drepturilor consumatorilor pentru a obţine declararea nulităţii absolute a clauzelor din convenţiile de credit enumerate în cuprinsul cererii de chemare în judecată.

Împotriva acestei sentinţe reclamanţii au declarat apel, prin care au solicitat, în principal, desfiinţarea sa şi trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe pentru o judecată completă a fondului, în temeiul art. 297 C. proc. civ., iar, în subsidiar, schimbarea sa în sensul admiterii acţiunii astfel cum a fost precizată.

Prin decizia civilă nr. 368 din 11.03.2015 Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a V-a civilă a respins ca nefondat apelul declarat de apelanţii-reclamanţi A. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 1043 din 7.03.2014 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a VI-a civilă în dosarul nr. xx886/3/2012 în contradictoriu cu intimata-pârâtă SC C. România SA şi intimata P. România SRL.

În argumentarea acestei decizii, instanţa de apel a reţinut mai întâi faptul că între reclamanţi, în calitate de împrumutaţi, şi SC C. România SA s-au perfectat convenţiile de credit nr. 0151716 din 20.05.2008, nr. 0149507 din 24.04.2008, nr. 0146258 din 23.03.2008, nr. 0135697 din 17.12.2008, nr. 0135700 din 22.11.2007, nr. 012767 din 27.09.2007 şi nr. 0114398 din 02.08.2007, având ca obiect acordarea de către bancă a unor credite în CHF. Reclamanţii au invocat calitatea de consumatori în raporturile cu banca, înţelegând să se prevaleze de legislaţia din materia protecţiei consumatorilor: Legea nr. 193/2000, Legea nr. 296/2004, O.G. nr. 21/1992, O.U.G. nr. 50/2010, art. 969 şi urm. C. civ. din 1864.

În atare situaţie, s-a considerat că prima instanţă a reţinut în mod judicios faptul că reclamanţii nu şi-au dovedit calitatea de consumator în sensul legii, respectiv că au acţionat în scopuri în afara activităţii profesionale, astfel încât nu pot beneficia de protecţia acordată de legislaţia din domeniul protecţiei consumatorului.

Curtea de Justiţie de la Luxemburg a statuat că prevederile de protecţie care se aplică consumatorilor au ca rezultat preocuparea de a-i proteja pe aceştia ca parte considerată mai vulnerabilă din punct de vedere economic şi mai puţin experimentată în materie juridică decât cealaltă parte contractantă, iar aplicarea acestor proceduri nu trebuie extinsă în cazul persoanelor a căror protecţie nu este justificată. (C89/291, Shearson Lehmann Hutton Inc. c. Tub).

Reclamanţii nu se încadrează, însă, în categoria persoanelor vulnerabile. După cum ei înşişi recunosc în răspunsurile date la interogatoriul administrat în primă instanţă, erau în cunoştinţă de cauză asupra clauzelor acceptate prin semnarea contractelor de credit şi erau mulţumiţi de oferta băncii.

Dovada acestor susţineri este dată de faptul că reclamanţii au încheiat nu mai puţin de şapte convenţii de credit (unele de refinanţare a altor credite contractate anterior cu alte bănci), astfel încât este evident că au fost informaţi şi, în deplină cunoştinţă de cauză, comparând ofertele bancare existente pe piaţă au optat pentru încheierea acestor convenţii cu banca pârâtă, sumele împrumutate fiind considerabile (depăşind peste 1.500.000 de franci elveţieni).

Totodată, reclamanţii au încheiat un număr mare de contracte de închiriere cu privire la imobilele pe care le deţin în proprietate, astfel cum rezultă din convenţiile de credit şi din contractele de închiriere depuse la dosar (…).

În aceste condiţii, devin incidente dispoziţiile art. 127 alin. (2) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, potrivit cărora persoanele fizice care realizează venituri din cedarea folosinţei bunurilor prin derularea unui număr mai mare de 5 contracte de închiriere sau subînchiriere la sfârşitul anului fiscal, începând cu anul fiscal următor sunt considerate persoane impozabile, care realizează venituri din activităţi independente.

Pentru aceste motive s-a înlăturat susţinerea apelanţilor în sensul că închirierea imobilelor (cele mai multe aflate în centrul capitalei) nu ar fi aducătoare de profit. Aşadar, reclamanţii nu sunt consumatori, în sensul arătat de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Împotriva acestei decizii reclamanţii A. şi B. au declarat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În argumentarea motivului de recurs vizând nelegalitatea hotărârii s-a susţinut că instanţa de apel a pronunţat decizia recurată fără a observa că judecătorul fondului nu cercetase niciun motiv de nulitate invocat în legătură cu clauzele abuzive din convenţiile de credit deduse judecăţii, şi, ca atare, că a respins acţiunea ca neîntemeiată exclusiv pe considerentul că reclamanţii nu au calitatea de consumatori.

Astfel, prima instanţă s-a rezumat strict la a analiza calitatea recurenţilor de consumatori din perspectiva Legii nr. 193/2000 şi a dispozițiilor din materie fiscală, lăsând netranşate chestiunile referitoare la caracterul abuziv al clauzelor din Convenţiile de credit.

În aceste condiţii, în eventualitatea în care instanţa va da eficienţă argumentelor reclamanţilor din care rezultă că au calitatea de consumatori, soluţia care se impune este modificarea în tot a deciziei recurate, în sensul admiterii apelului şi desfiinţării sentinţei atacate, cu trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe, deoarece părţile nu au beneficiat de o veritabilă judecată pe fondul cauzei, prima instanţă nesupunând analizei aspectele de fond ce formează obiectul cauzei cu soluţionarea căreia fusese învestită.

O decizie contrară, cum este cea în speţă, nu poate fi decât nelegală, impunându-se modificarea acesteia în consecinţă.

În continuare se arată că instanţa de apel a apreciat în mod nelegal că recurenţii nu au calitatea de consumatori şi că, în consecinţă, nu beneficiază de protecţia legislaţiei incidente consumatorilor.

Astfel, decizia recurată este nelegală, prin raportare la dispoziţiile Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori, care constituie temeiul legal al acţiunii promovate de reclamanţi.

Aplicarea legislaţiei privind protecţia consumatorilor asupra raporturilor juridice care fundamentează prezenta acţiune presupune stabilirea calităţii de consumatori în persoana reclamanţilor, respectiv a calităţii de profesionist în persoana intimatelor, prin raportare la dispoziţiile legii mai sus menţionate.

În acest context, dacă se are în vedere noţiunea de consumator, astfel cum este definită de dispoziţiile legale în vigoare, niciunul dintre aspectele reţinute de instanţă nu este relevant pentru înlăturarea reclamanţilor din sfera consumatorilor şi a protecţiei acordată acestora de legislaţia în materie.

Din cuprinsul art. 2 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 rezultă că pentru a dobândi calitatea de consumator se impune întrunirea cumulativă a următoarelor condiţii:

1. o persoană fizică trebuie să încheie un contract care cade sub incidenţa dispoziţiilor Legii nr. 193/2000;

2. persoana fizică trebuie să acţioneze în afara activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale.

Prin raportare la situaţia de fapt expusă la punctul 1, nu este întrunită niciuna dintre condiţiile mai sus enumerate pentru ca reclamanţii să fie excluşi din sfera noţiunii de consumator.

În cuprinsul Contractelor de credit, la rubrica „Obiectul contractului”, se menţionează în mod expres că obiectul acordării creditelor este fie acoperirea cheltuielilor personale curente, fie dobândirea în patrimoniu a unui imobil. Cu alte cuvinte, Contractele de credit semnate de recurenţi sunt contracte încheiate pentru achiziţionarea de bunuri/prestarea de servicii, conform art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Pe de altă parte, Contractele de credit au fost încheiate în afara oricărei activităţi comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale. Analizând clauzele din cuprinsul acestora se poate constata cu uşurinţă că acestea sunt contracte de consum, încheiate exclusiv pentru dobândirea de către reclamanţi în proprietate a unui bun imobil.

Aşadar, împrejurarea că obiectul unora dintre acestea este achiziţionarea de imobile nu poate decât să confirme faptul că acestea au fost încheiate în conformitate cu dispoziţiile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, respectiv pentru vânzarea de bunuri, şi nicidecum să înlăture calitatea de consumator, astfel cum în mod neîntemeiat susţine instanţa de apel.

În plus, închirierea ulterioară a imobilelor şi obţinerea unor sume de bani din această activitate nu este de natură a conduce la concluzia că reclamanţii au acţionat în calitate de profesionişti, câtă vreme această activitate nu a fost aducătoare de profit.

Astfel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin sentinţa civilă nr. 990 din 13.03.2014, a statuat că „prin consumator este vizată direct persoana fizică sau grupul de persoane fizice care acţionează în afara activităţii sale profesionale şi care nu urmăresc obţinerea unui profit”.

Or, închirierea imobilelor achiziţionate prin Convenţiile de credit a avut ca scop tocmai posibilitatea reclamanţilor de achitare a ratelor de credit şi a dobânzilor şi penalităţilor excesive imputate de bancă, sumele obţinute cu titlu de chirie fiind utilizate în acest scop şi nefiind aducătoare de profit, ci dimpotrivă, dovedindu-se chiar insuficiente să acopere cheltuielile de întreţinere pe care a trebuit să le suporte cu administrarea şi conservarea imobilelor, incluzând aici, în special, costul creditului.

De altfel, instanţa de apel a apreciat asupra pretinsului profit pe care închirierea imobilelor l-ar fi adus reclamanţilor fără a se întemeia în vreun fel pe vreo probă administrată în acest sens în cauză.

Având în vedere dispoziţiile art. 2 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, închirierea ulterioară a imobilelor şi/sau presupusul profit pe care această activitate l-ar aduce locatorilor nu reprezintă un criteriu pentru calificarea apelanţilor drept consumatori sau, după caz, profesionişti - ci relevant este doar dacă această închiriere a reprezentat de fapt o activitate comercială, efectuată constant şi coerent de reclamanţi la data contractării creditelor în scopul realizării de profit, ceea ce în cauză nu s-a întâmplat în mod evident.

Pe de altă parte, numărul de contracte de credit încheiate cu Banca, dar şi pretinsa cunoaştere a conţinutului clauzelor Contractelor de credit ori suma de bani împrumutată nu are niciun fel de relevanţă asupra stabilirii calităţii de consumatori/profesionişti a recurenţilor şi, implicit, a acordării protecţiei prevăzute de lege consumatorilor.

În acest sens, art. 2 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 prevede expres doar două condiţii care trebuie avute în vedere şi printre acestea nu se regăsesc în mod evident numărul convenţiilor de credit încheiate, lecturarea conţinutului acestora şi nici cuantumul sumei de bani împrumutate. Aceste criterii pot fi relevante cel mult sub aspectul calificării clauzelor contractuale drept abuzive, însă în niciun caz pentru stabilirea calităţii reclamanţilor de profesionişti.

Apoi, chestiunea calificării raporturilor juridice decurgând din contractele/convenţiile încheiate între pârâtă (în calitate de profesionist) şi reclamanţi (în calitate de consumatori) ca fiind unele care intră sub incidenţa legislaţiei privind protecţia consumatorilor a fost tranşată de către Tribunalul Bucureşti prin încheierea de şedinţă cu caracter interlocutoriu din data de 08.03.2013, când s-a pronunţat pe excepţia de netimbrare invocată de către pârâtă, respingând-o ca neîntemeiată prin raportare la dispoziţiile art. 15 lit. j) din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru care prevede că: „Sunt scutite de taxe judiciare de timbru acţiunile şi cererile, inclusiv cele pentru exercitarea căilor de atac, referitoare la: j) protecţia consumatorilor, atunci când persoanele fizice şi asociaţiile pentru protecţia consumatorilor au calitatea de reclamant împotriva agenţilor economici care au prejudiciat drepturile şi interesele legitime ale consumatorilor”.

În plus, instanţa de apel a aplicat greşit în speţă dispoziţiile din materia fiscală referitoare la obligaţia contribuabililor de a califica veniturile obţinute din derularea a 5 sau mai multor contracte de închiriere ca venituri din activităţi independente.

Astfel, dispoziţiile legislaţiei fiscale nu au niciun fel de relevanţă sub aspectul stabilirii calităţii recurenţilor de consumatori. Aceasta se evaluează, astfel cum am arătat, exclusiv prin raportare la dispoziţiile legislaţiei speciale din materia consumului, în speţă, prin raportare la prevederile art. 2 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Însă, chiar mergând pe raţionamentul instanţei de apel, acela de a face aplicarea dispoziţiilor din materia fiscală pentru a determina dacă reclamanţii pot fi consideraţi consumatori în sensul Legii nr. 193/2000, se observă că aceasta a procedat greşit, analizând global calitatea de consumator.

În realitate, instanţa de apel ar fi trebuit să analizeze calitatea de consumator a apelanţilor prin raportare la fiecare contract de creditare în parte, având în vedere că aceste contracte (i) au natură diferită (credite de refinanţare, credite de nevoi personale, credite imobiliare) şi (ii) sunt încheiate în ani fiscali diferiţi (2007, 2008, 2009).

Astfel, analizând dispoziţiile legale din materie fiscală reţinute de instanţele de fond (art. 232 din Norme - aprobate prin H.G. nr. 44/2004 - şi punctul 5 din Procedura privind declararea şi stabilirea impozitului pe veniturile din cedarea folosinţei bunurilor realizate din derularea unui număr mai mare de 5 contracte de închiriere/subînchiriere (aprobată prin Ordinul ANAF nr. 2333/2007), se observă următoarele:

- Obligaţia contribuabilului de a califica veniturile din cedarea folosinţei bunurilor prin mai mult de 5 contracte de închiriere ca venituri din activităţi independente îi incumbă acestuia începând cu anul fiscal următor anului în care acesta a avut în desfăşurare cele 5 contracte de închiriere, şi nu din anul în care acesta are în desfăşurare cele 5 contracte de închiriere.

- Data de referinţă la care se verifică existenţa celor peste 5 contracte de închiriere este data de 31 decembrie a unui an. Astfel, dacă la data de 31 decembrie a unui an un contribuabil are mai puţin de 5 contracte de închiriere în desfăşurare, acesta nu va califica în anul următor veniturile sale ca venituri din activităţi independente, chiar dacă pe parcursul anului în curs a avut în derulare 5 sau mai multe contracte de închiriere.

În concluzie, având în vedere că reclamanţii au încheiat contractele de creditare în ani diferiţi, instanţa de judecată ar fi trebuit să verifice dacă în anul de încheiere a fiecărui contract recurenţii erau consideraţi a obţine venituri din activităţi independente sau venituri din cedarea folosinţei bunurilor, aşa cum prevăd dispoziţiile legale.

Pentru anul 2007, dispoziţiile legale din materie fiscală reţinute de instanţele de fond nu sunt aplicabile, având în vedere că art. 3 din Ordinul Preşedintelui ANAF nr. 2333/2007 pentru aprobarea Procedurii privind declararea şi stabilirea impozitului pe veniturile din cedarea folosinţei bunurilor realizate din derularea unui număr mai mare de 5 contracte de închiriere/subînchiriere dispune astfel: „Prevederile prezentului ordin se aplică pentru impunerea veniturilor începând cu 1 ianuarie 2008”.

În ceea ce priveşte anii 2008 şi 2009, pentru a aplica în mod corect dispoziţiile legale, instanţa avea obligaţia să verifice dacă, la data de 31 decembrie din anul anterior, recurenţii aveau în derulare 5 sau mai multe contracte de închiriere.

În măsura în care s-ar aprecia că trebuia schimbată sentinţa atacată de către instanţa de apel, recurenţii dezvoltă critici sub aspectul constatării caracterului abuziv al clauzelor contractuale.

La termenul de judecată din 18.11.2015 recurenţii au formulat o solicitare prin care, în temeiul art. 267 din Tratatul de funcţionare al Uniunii Europene (T.F.U.E.) au cerut sesizarea Curţii Europene de Justiţie a Uniunii Europene în vederea pronunţării unei hotărâri preliminare de interpretare a dispoziţiilor Directivei nr. 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, publicată în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene nr. L 95 din 21 aprilie 1993 („Directiva 93/13”), sub următorul aspect:

„Articolul 2 litera (b) din Directiva 93/13, în privinţa definirii noţiunii «consumator», trebuie interpretat în sensul că include sau, dimpotrivă, în sensul că exclude din această definiţie o persoană fizică care a încheiat cu o bancă mai mult de un contract de credit având ca obiect acoperire cheltuieli personale curente şi/sau dobândire imobil în patrimoniu şi care, ulterior încheierii acestor contracte de credit, a achiziţionat imobile pe care le-a închiriat?”

S-a apreciat că în cauză sunt întrunite condiţiile pentru formularea unei cereri de pronunţare a unei hotărâri preliminare de către instanţa naţională - instanţa supremă. Obligativitatea sesizării Curţii de Justiţie a Uniunii Europene cu soluţionarea chestiunii prejudiciale invocate, în temeiul dispoziţiilor art. 267 TFUE.

a) Dispoziţii legale incidente.

Conform dispoziţiilor art. 267 din TFUE:

„Curtea de Justiţie a Uniunii Europene este competentă să se pronunţe, cu titlu preliminar, cu privire la:

(a) interpretarea tratatelor;

(b) validitatea şi interpretarea actelor adoptate de instituţiile, organele, oficiile sau agenţiile Uniunii;

În cazul în care o asemenea chestiune se invocă în faţa unei instanţe dintr-un stat membru, această instanţă poate, în cazul în care apreciază că o decizie în această privinţă îi este necesară pentru a pronunţa o hotărâre, să ceară Curţii să se pronunţe cu privire la această chestiune.

În cazul în care o asemenea chestiune se invocă într-o cauză pendinte în faţa unei instanţe naţionale ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern, această instanţă este obligată să sesizeze Curtea. (...)”

b) Condiţiile de admisibilitate pentru formularea unei cereri de pronunţare a unei hotărâri preliminare.

În interpretarea dispoziţiilor art. 267 din TFUE:

- literatura de specialitate şi jurisprudenţa europeană au subliniat că instituţia cererii preliminare reprezintă expresia cooperării dintre judecătorul european şi judecătorul naţional în scopul aplicării uniforme a prevederilor legislaţiei europene în dreptul intern, legislaţie care se aplică cu prioritate faţă de dispoziţiile dreptului intern, în fiecare dintre statele membre;

- doctrina a apreciat mecanismul cererii preliminare în interpretare ca reprezentând „unicul mod de organizare a relaţiilor dintre Curtea de Justiţie şi tribunalele naţionale prevăzute de tratate”, relaţii care nu sunt ierarhice, ci de colaborare, deoarece cererea în interpretare nu reprezintă un recurs împotriva hotărârii pronunţate de instanţa naţională;

- în jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene s-a reţinut că „trimiterea prejudicială este un instrument de cooperare între Curte şi judecătorii naţionali, graţie căruia prima furnizează acestora elementele de interpretare a dreptului comunitar care le sunt necesare pentru soluţionarea litigiilor pe care sunt chemaţi să le rezolve”.

Pentru admisibilitatea unei cereri de pronunţare a unei hotărâri preliminare se cer întrunite următoarele condiţii:

- cererea de pronunţare a unei hotărâri preliminare să fie adresată unei instanţe naţionale, învestită cu soluţionarea unei cauze pendinte, indiferent de cauza în care se află;

- cererea să privească dispoziţii dintr-un act normativ european, emis de o instituţie a Uniunii Europene, instanţa naţională nefiind în drept să aprecieze temeinicia cererii/dacă acest act normativ este aplicabil cauzei deduse judecăţii, deoarece o atare intervenţie ar echivala cu o interpretare a actului european invocat, atribuţie exclusivă a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

c) Obligativitatea sesizării Curţii de Justiţie a Uniunii Europene cu soluţionarea cererii de pronunţare a unei hotărâri preliminare, în temeiul dispoziţiilor art. 267 din TFUE.

Dacă cele două condiţii de admisibilitate anterior menţionate sunt îndeplinite, cererea preliminară în interpretare este, în principiu, admisibilă cu următoarele particularităţi:

- nstanţa naţională în faţa căreia se ridică chestiunea prejudicială poate să aprecieze dacă se impune sesizarea C.J.U.E., în condiţiile în care hotărârea acestei instanţe este supusă unei căi de atac - art. 267 alin. (2) din TFUE;

- instanţa naţională în faţa căreia se ridică chestiunea prejudicială este obligată să sesizeze C.J.U.E. pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare, dacă decizia pe care urmează să o pronunţe instanţa naţională în cauza dedusă judecăţii nu este supusă niciunei căi de atac - art. 267 alin. (3) din TFUE.

În legătură cu această din urmă ipoteză, prevăzută de art. 267 alin. (3) din TFUE:

- în literatura de specialitate s-a subliniat că „în cazul menţionat la art. 234 alin. final, tribunalele naţionale sunt obligate să facă trimiterea pentru o hotărâre preliminară în cazul în care nu mai există nicio cale internă de contestare a hotărârilor lor”;

- acelaşi autor, citând din jurisprudenţa C.J.U.E., arată că „Sunt astfel obligate să promoveze trimiterile prejudiciale atât instanţele supreme, cât şi orice alte instanţe ce pronunţă o hotărâre irevocabilă”

- în jurisprudenţa C.J.U.E. se arată că „art. 234 alin. final din Tratatul CE impune unei jurisdicţii a unui stat membru ale cărei decizii nu sunt susceptibile de o cate de atac de drept intern, să sesizeze Curtea de Justiţie cu o întrebare referitoare la validarea dispoziţiilor unui regulament, chiar dacă Curtea a declarat deja lipsite de validitate dispoziţii asemănătoare ale unui regulament comparabil”.

Or, prin raportare la aspectele menţionate la pct. 2.1 - 2.3, s-a apreciat că în cauza dedusă judecăţii cererea de pronunţare a unei hotărâri preliminare este admisibilă, iar sesizarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene este obligatorie, deoarece:
i.cererea de pronunţare a unei hotărâri preliminare este adresată instanţei naţionale (Instanţa Supremă), învestită cu soluţionarea unei cauze pendinte (dosarul nr. xx886/3/2013);

(ii) cererea priveşte interpretarea unor dispoziţii normative europene (ale Directivei 93/13). Din acest punct de vedere, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a arătat că este competentă a soluţiona cu titlu prejudicial orice aspecte privitoare la validitatea şi interpretarea actelor adoptate de instituţiile europene, fără nicio excepţie (inclusiv recomandări şi cu atât mai mult directive şi regulamente);
iii.sesizarea C.J.U.E. este obligatorie, deoarece hotărârea judecătorească ce urmează a fi pronunţată în cauza aflată pe rolul instanţei naţionale, în faţa căreia s-a ridicat chestiunea prejudicială, este irevocabilă.

Sub aspectul cadrului juridic naţional şi european incident cererii în interpretare se arată următoarele:

Dreptul Uniunii Europene - Directiva 93/13

Al cincilea, al nouălea şi al zecelea considerent ale Directivei 93/13 au următorul cuprins:

„întrucât, în general, consumatorii nu cunosc normele de drept care, în alte state membre, reglementează contractele pentru vânzarea de bunuri sau de servicii; întrucât această necunoaştere îi poate descuraja să încheie tranzacţii directe pentru achiziţionarea de bunuri sau de servicii în alt stat membru;[…];

întrucât [...] persoanele care achiziţionează bunuri şi servicii ar trebui protejate împotriva abuzului de putere [comis] de către vânzător sau furnizor, mai ales împotriva contractelor de adeziune şi împotriva excluderii abuzive a unor drepturi esenţiale din contracte;

întrucât se poate obţine o protecţie mai eficace a consumatorului prin adoptarea unor norme de drept uniforme în ceea ce priveşte clauzele abuzive; întrucât aceste norme ar trebui să se aplice tuturor contractelor încheiate între vânzători sau furnizori şi consumatori [...]”.

Art. 1 alin. (1) din Directiva 93/13:

„Scopul prezentei directive este de apropiere a actelor cu putere de lege şi actelor administrative ale statelor membre privind clauzele abuzive în contractele încheiate între un vânzător sau furnizor şi un consumator”.

Art. 2 din Directiva 93/13:

„În sensul prezentei directive:[...]

(b) «consumator» înseamnă orice persoană fizică ce, în cadrul contractelor reglementate de prezenta directivă, acţionează în scopuri care se află în afara activităţii sale profesionale;

(c) «vânzător sau furnizor» înseamnă orice persoană fizică sau juridică ce, în cadrul contractelor reglementate de prezenta directivă, acţionează în scopuri legate de activitatea sa profesională, publică sau privată”.

Art. 6 alin. (1) din Directiva 93/13:

„Statele membre stabilesc că clauzele abuzive utilizate într-un contract încheiat cu un consumator de către un vânzător sau un furnizor, în conformitate cu legislaţia internă, nu creează obligaţii pentru consumator, iar contractul continuă să angajeze părţile prin aceste clauze [a se citi «să angajeze părţile în aceiaşi termeni»], în cazul în care poate continua să existe fără clauzele abuzive”.

Dreptul român - Legea nr. 193/2000

Art. 2 din Legea nr. 193/2000

„(1) Prin consumator se înţelege orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociaţii, care, în temeiul unui contract care intră sub incidenţa prezentei legi, acţionează în scopuri din afara activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale.

(2) Prin comerciant se înţelege orice persoană fizică sau juridică autorizată, care, în temeiul unui contract care intră sub incidenţa prezentei legi, acţionează în cadrul activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale, precum şi orice persoană care acţionează în acelaşi scop în numele sau pe seama acesteia”.

Cererea de pronunţare a unei hotărâri preliminare este necesară şi instanţa nu poate să rezolve chestiunea dedusă judecăţii fără o interpretare a art. 2 lit. b) din Directiva 93/13 de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene.

Se apreciază că o hotărâre preliminară privind interpretarea art. 2 lit. b) din Directiva 93/13 în sensul anterior menţionat este necesară pentru soluţionarea litigiului dedus judecăţii.

Elementele pe care instanţele naţionale le-au avut în vedere pentru stabilirea calităţii recurenţilor de consumatori nu se regăsesc în mod expres în cuprinsul art. 2 din Legea nr. 193/2000, care defineşte în dreptul naţional noţiunea de consumator, prin transpunerea Directivei 93/13.

Or, această noţiune este o noţiune autonomă, stabilită printr-un act normativ european - Directiva 93/13, pe care doar Curtea de Justiţie a Uniunii Europene are competenţa, conform art. 267 TFUE, să îl interpreteze, iar nu instanţele naţionale.

Prin urmare, având în vedere considerentele instanțelor naţionale, precum şi motivele de recurs invocate în cauză, se apreciază că instanţa supremă nu poarte să soluţioneze prezenta pricină în lipsa interpretării art. 2 lit. (b) din Directiva 93/13, respectiv până la data la care Curtea de Justiţie a Uniunii Europene va stabili dacă noţiunea de consumator introdusă de directiva europeană trebuie interpretată şi în raport de numărul de contracte de credit încheiate cu banca, dar şi de activitatea ulterioară desfăşurată de părţile beneficiare ale convenţiilor de credit.

În şedinţa publică din 24 februarie 2016 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins cererea formulată de recurenţi pentru motivele care se vor dezvolta pe larg în continuare:

Art. 267 T.F.U.E., pe care recurenţii şi-au întemeiat solicitarea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, a făcut la rândul lui obiectul interpretării C.E.J. sub aspectul condiţiilor de admisibilitate, a sesizărilor, a competenţelor şi a repartizării funcţiilor între această instanţă şi instanţa naţională, stabilindu-se inclusiv limitele de sesizare în temeiul art. 267 parag. 2 şi 3 din T.F.U.E., fost art. 234, fost art. 177 din Tratat.

Cu privire la procedura de urmat în faţa instanţei naţionale, Tratatul nu conţine o reglementare anume, permiţând statului membru, conform principiului autonomiei procedurale, edictarea de norme cu acest obiect.

Codul român de procedură civilă (de la 1865) aplicabil în cauză nu reglementează procedura în faţa instanţei naţionale de sesizare a C.E.J. cu titlu preliminar.

C.E.J. a cooptat, însă, instanţele naţionale ca autorităţi care asigură respectarea şi aplicarea dreptului comunitar. S-a stabilit că o trimitere preliminară poate fi formulată în legătură cu trei categorii de probleme. Trimiterile pot fi formulate în legătură cu interpretarea Tratatului (art. 267 parag. 1 lit. „a”), iar consecinţa unei astfel de interpretări poate fi că o prevedere de drept naţional este incompatibilă cu dreptul comunitar; supremaţia dreptului comunitar însemnând că există o obligaţie în sarcina instanţelor naţionale de a remedia situaţia. Cu toate acestea C.E.J. însăşi nu hotărăşte în mod direct asupra validităţii dreptului naţional (Cauza C-167/94 R Grau Gomis (1995) ECR 1-1023; cauzele C-37 şi 38/96 Sodiprem Sarl C. Direction Générale des Douanes (1998) ECR 1-2039, cauzele C-10 şi 22/97 Ministero delle Finanze c. IN.CO.GE `90 Srl (1998) ECR 1-6307).

Trimiterile pot fi formulate cu privire la validitatea şi interpretarea actelor adoptate de instituţiile Comunităţii. Prima situaţie acoperă cauza precum ICC şi Foto-Frost în care prolema validităţii unei decizii sau a unui regulament comunitar se ridică într-un litigiu aflat pe rolul instanţelor naţionale, iar a doua situaţie acoperă, inter alia, acele cauze în care o persoană susţine că un regulament comunitar este capabil de a conferi drepturi care pot fi valorificate în faţa instanţelor naţionale.

Sfera de aplicare a art. 267 parag. 1 lit. „c” cuprinde trimiteri referitoare la interpretarea statutelor organismelor înfiinţate printr-un act al Consiliului.

C.E.J. a reţinut, de asemenea, că cereri preliminare pot fi adresate şi în situaţia în care o prevedere de drept naţional este întemeiată pe dreptul comunitar sau face cumva trimitere la dreptul comunitar, chiar cu consecinţa ca sfera dreptului comunitar să fie astfel lărgită de către prevederea naţională respectivă {cauzele C-297/88 şi 197/89 Dzodzi c. Belgium (1990) ECR 1-3763, cauza C-130/95 Bernd Giloy. C. Hauptzollant Frankfurt am Main Ost (1997) ECR 1-4291}.

Art. 267 face distincţie apoi între organele cu atribuţii jurisdicţionale care se bucură de posibilitatea de a trimite Curţii cereri pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare în temeiul parag. 2 al articolului şi cele ale căror „hotărâri nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern”, care au obligaţia de a trimite în temeiul parag. 3 al articolului cu condiţia ca decizia C.E.J. să fie necesară pentru a pronunţa o hotărâre în cauza respectivă.

Dacă problema de interpretare a dreptului comunitar se ridică în faţa unei instanţe supreme, aceasta se află sub obligaţia de a sesiza Curtea cu o trimitere preliminară fie în etapa procesuală a aprecierii admisibilităţii, fie într-o etapă ulterioară (cauza Chiron Corporation c. Murex Diagnostic Ltd (1995) ACC ER (EC) 88).

În legătură cu obligaţia instanţei naţionale ale cărei decizii nu pot face obiectul unei căi de atac în dreptul intern, de a trimite o întrebare privind interpretarea dreptului comunitar ridicată în faţa sa, C.E.J. a reţinut în Cauza 283/81 CILFIT SRL şi Lanificio di Gavardo SpA c. Ministerul Sănătăţii (1982) ECR 3415 că de la articolul 267 T.F.U.E. parag. 3 sunt permise şi excepţii ca în cazul în care o astfel de instanţă constată că întrebarea adresată nu este relevantă sau că dispoziţia comunitară a făcut deja obiectul unei interpretări din partea Curţii sau că aplicarea corectă a dreptului comunitar se impune cu o asemenea evidenţă încât nu mai lasă loc niciunei îndoieli rezonabile.

De-asemenea, trebuie observat că articolul 267 T.F.U.E. nu cere ca trimiterea să fie necesară, ci ca o decizie asupra problemei respective să fie necesară pentru ca instanţa să poată pronunţa o hotărâre. Pericolul de a confunda aceste două chestiuni a fost scos în evidenţă de C.E.J. în cauza H.P. Bulmer Ltd. V. J.Bollinger SA (1974) 2 WLR 202.

În cauza 244/80 Pasquale Foglia c. Mariella Novello (nr.2) (1981) ECR 3045 C.E.J. a precizat şi că nu are competenţa de a răspunde unor întrebări de interpretare care îi sunt adresate în cadrul construcţiilor procedurale stabilite de părţi pentru a determina Curtea să adopte o poziţie cu privire la anumite probleme de drept comunitar care nu răspund unei nevoi obiective, inerente pentru soluţionarea unui litigiu.

În atare situaţie, şi sintetizând cele expuse anterior, Înalta Curte a considerat că cererea recurenţilor de sesizare a Curţii de Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri preliminare prin care să se stabilească dacă art. 2 lit. „b” din Directiva 93/13, în privinţa definirii noţiunii «consumator», trebuie interpretat în sensul că include sau, dimpotrivă, în sensul că exclude din această definiţie o persoană fizică care a încheiat cu o bancă mai mult de un contract de credit având ca obiect acoperire cheltuieli personale curente şi/sau dobândire imobil în patrimoniu şi care, ulterior încheierii acestor contracte de credit, a achiziţionat imobile pe care le-a închiriat?; este inadmisibilă chiar şi din perspectiva lipsei de competență a C.J.U.E.

Rolul Curţii de Justiţie este acela de a oferi o interpretare a dreptului Uniunii sau de a se pronunţa cu privire la validitatea acestuia, iar nu de a aplica acest drept la situaţia de fapt care face obiectul procedurii principale.

Recomandările C.E.J. sunt în sensul evitării utilizării procedurii de la art. 267 T.F.U.E. în alte scopuri decât cele care îi sunt proprii tocmai pentru a nu surprinde instanţele naţionale prin emiterea unei declaraţii de necompetenţă {cauza 244/80 Pasquale Foglia c. Mariella Novello (nr.2)}.

În plus, Curtea de Justiţie a statuat neechivoc că: „În cazul în care dreptul comunitar devine aplicabil prin dreptul naţional, îi revine exclusiv instanţei naţionale competenţa de a aprecia sfera exactă a acestei referiri la dreptul comunitar” (Cauzele reunite C-297/88 şi C-197/89 Hotărârea din 18 octombrie 1990, Dzodzi).

Problematica invocată în privinţa definirii şi interpretării noţiunii de consumator, în sensul celor avute în vedere în art. 2 lit.,,b” din Directiva Consiliului 93/13/CEE, şi a compatibilităţii acestora cu situaţia de fapt existentă în cauză nu implică un răspuns al Curţii, ci un proces de apreciere pe care instanţa naţională este ţinută să îl îndeplinească cu respectarea legislaţiei, respectiv a prevederilor art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 193/2000 rep., privind clauzele abuzive din contractele încheiate între consumatori şi comercianţi (lege care a înţeles să transpună prevederile Directivei menţionate, astfel cum reiese din Legea nr. 363/2007).

De altfel, dreptul intern pe care reclamanţii îşi sprijină pretenţiile nu vine în conflict cu dreptul Uniunii şi nici nu se susţine aceasta prin cererea de sesizare a C.J.U.E., astfel că problema corectei lor calificări drept ,,consumatori”, în sensul art. 2 lit. ,,b” din Directiva menţionată, prin raportare la toate contractele principale, de credit, încheiate cu banca pârâtă implică, aşa cum s-a mai arătat, aprecierea instanţei naţionale, chemată să răspundă tuturor cerinţelor legate de justa soluţionare a cauzei.

Nu în ultimul rând, aplicarea corectă a dreptului comunitar se impune cu evidenţă în dosar, nelăsând loc niciunei îndoieli rezonabile, iar Înalta Curte, prin acest considerent, se raliază inclusiv raţionamentului Curţii din cauza C-110/14 Horaţiu Ovidiu Costea, cauză în care s-a subliniat că art. 2 lit.,,b” din Directiva nr. 93/13/CEE a Consiliului trebuie interpretat în sensul că o persoană poate fi considerată ,,consumator” prin raportare la scopul precizat al creditului din contract.

În cauză urmează a se aprecia tocmai cu privire la numeroasele contracte de credit încheiate de către recurenţi şi cu privire la scopul încheierii lor, iar analiza evocată nu presupune cooptarea automată a Curţii, toate aspectele semnalate convergând spre necesitatea aplicării dreptului intern întemeiat pe dreptul comunitar la situaţia de fapt particulară din dosar.

Înalta Curte, analizând actele şi lucrările dosarului, a constatat că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

Sub aspectul criticilor referitoare la neobservarea de către instanţa de apel a faptului că judecătorul fondului, şi anume prima instanţă, nu s-a pronunţat pe niciunul din motivele de nulitate invocate de reclamanţi în legătură cu clauzele considerate abuzive din convenţiile de credit deduse judecăţii, reţine că prin decizia recurată s-a reanalizat situaţia de fapt existentă în dosar prin raportare la întreg probatoriul administrat în cauză şi că instanţa de control judiciar s-a preocupat să verifice dacă hotărârea apelată este fundamentată pe probe şi pe dispoziţiile legale aplicabile speţei. Această analiză a presupus cu întâietate a se verifica dacă, aşa cum a reţinut prima instanţă, reclamanţii se bucură sau nu de beneficiul regulilor speciale din materia dreptului consumatorului şi de protecţia specială pe care Directiva nr. 93/13/CEE tinde să o recunoască interesului colectivităţii, care, făcând parte din ordinea publică economică, depăşeşte interesele specifice ale unor părţi.

Raportat la cele amintite, susţinerile recurenţilor vizând nelegalitatea deciziei atacate prin prisma dispoziţiilor art. 297 C. proc. civ. apar ca nefondate.

În ceea ce priveşte criticile subsumate greşitei interpretări a situaţiei de fapt existentă în cauză, prin raportare la dispoziţiile art. 2 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 rep., reţine că problema de drept ce se impune a fi lămurită în cauză este aceea de a stabili dacă recurenţii-reclamanţi pot fi încadraţi sau nu în categoria persoanelor ocrotite de Directiva nr. 93/13/CEE şi de dreptul intern, prin legea evocată mai sus, dacă aceştia se află sau nu într-o situaţie de inferioritate, aşa cum s-a avut în vedere la momentul edictării reglementării comunitare, în raport cu comerciantul, respectiv în raport cu banca intimată din dosar şi dacă era necesar să se reţină dezechilibrul decurgând din situaţia de inferioritate cu consecinţa suplinirii lui prin actele normative ce stau la baza pretenţiilor reclamanţilor, de constatare a nulităţii absolute a clauzelor din convenţiile de credit nr. 0114398 din 02.08.2007, nr. 0127671 din 27.09.2007, nr. 0135700 din 22.11.2007, nr. 0135697 din 17.12.2007, nr. 0146258 din 25.03.2008, nr. 0149507 din 24.04.2008, nr. 0151716 din 20.05.2008.

În concret, în raport de circumstanţele cauzei, respectiv de modul în care a fost formulată şi precizată cererea de chemare în judecată, trebuie lămurit dacă recurenţii împrumutaţi care au încheiat un număr de şapte contracte de credit cu intimata SC C România SA (preluată prin absorbţie de Banca X SA) în perioada august 2007 - decembrie 2008, având ca obiect fie acoperirea de cheltuieli personale curente (exemplu: contractul de credit nr. 0135697/17.12.2007), fie dobândirea în patrimoniu a unui imobil (exemplu: contractul de credit nr. 0146258/25.03.2008), fie refinanţarea în CHF a altor convenţii de credit (cum este cea cu nr. 00114398/2.08.2007 prin care s-au refinanţat cinci contracte de credit încheiate cu altă instituţie bancară) pot fi calificaţi drept ,,consumatori” în sensul Directivei menţionate.

De observat că suma totală împrumutată de la intimată este de 1.624.570 CHF, că recurenţii plăteau cumulat ratele lunare aferente convenţiilor de credit, că s-au adresat băncii la data de 15.09.2010 pentru recalculare anuităţi convenţii de credit, contestate în dosar, cu motivarea că şi-au pierdut o parte semnificativă din veniturile curente realizate din închirierea apartamentelor pe care le deţin din cauza situaţiei economice generale şi că, prin chiar cererea de recurs, aceştia au făcut referire la faptul că au închiriat imobilele, cumpărate cu banii împrumutaţi, pentru a reuşi să achite costurile creditelor acordate.

Potrivit art. 2 lit. ,,b” din Directiva nr. 93/13/CEE privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, prin ,,consumator” se înţelege orice persoană fizică sau juridică care, în cadrul contractelor care intră sub incidenţa prezentei directive, acţionează în scopuri care se află în afara meseriei, a domeniului de afaceri sau a profesiunii sale.

Potrivit art. 2 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 rep., „prin consumator se înţelege orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociaţii, care, în temeiul unui contract care intră sub incidenţa prezentei legi, acţionează în scopuri din afara activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale”.

Art. 4 din Directivă prevede la alin. (1) următoarele: ,,caracterul abuziv al unei clauze contractuale se apreciază luând în considerare natura bunurilor sau a serviciilor pentru care s-a încheiat contractul şi raportându-se, în momentul încheierii contractului, la toate circumstanţele care însoţesc încheierea contractului şi la toate clauzele contractului sau ale unui alt contract de care acesta depinde”, iar la alin. (2) că ,,aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu priveşte nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al preţului sau remuneraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar şi inteligibil”.

Prin urmare, instanţa naţională sesizată cu un litigiu având ca obiect un contract care poate intra în domeniul de aplicare al acestei Directive are obligaţia să verifice, ţinând seama de ansamblul elementelor de probă şi în special de termenii acestui contract, dacă împrumutatul poate fi calificat drept ,,consumator” în sensul directivei menţionate, iar, pentru a proceda astfel, instanţa naţională trebuie să ţină seama de toate împrejurările cauzei, în special de natura bunului sau a serviciului care face obiectul contractului vizat, care sunt susceptibile să demonstreze în ce scop este dobândit acest bun sau serviciu (a se vedea Hotărârea Horaţiu Ovidiu Costea, în cauza C-110/14 ).

Inegalitatea economică, tehnică şi juridică între cei doi contractanţi este situaţia premisă care explică spiritul întregii legislaţii privind protecţia consumatorului, care nu poate fi altul decât acela de a remedia dezechilibrul existent la momentul încheierii contractului sau survenit ulterior încheierii contractului, prin nişte norme care contrabalansează raportul de putere, acţionând în favoarea consumatorului. În acelaşi timp, mai trebuie avută în vedere competenţa instanţelor de a aprecia asupra calităţii de ,,profesionist”, în înţelesul întregii legislaţii, şi asupra noţiunii de ,,consumator” (clientul insignifiant sau partea slabă în contract).

Având în vedere toate aceste consideraţii, Înalta Curte reţine că reclamanţii din prezenta cauză se situează în afara sferei de protecţie desemnată de Directiva nr. 93/13. Scopul precis al încheierii contractelor de credit pe care aceştia le contestă l-a reprezentat în principal refinanţarea altor credite dobândite de la o altă bancă, la rubrica „destinaţie credit” din convenţia nr. 0114358/2.08.2007 consemnându-se ,,acoperire cheltuieli personale curente”, dar şi faptul că prin aceasta se produce o refinanţare a altui credit (în fapt fiind vorba de acoperirea a nu mai puţin de alte cinci credite obţinute de la altă instituţie bancară), iar din alte contracte a reieşit că aceştia au solicitat obţinerea de împrumuturi în vederea dobândirii de imobile. Mai mult, la momentul încheierii contractelor de credit cu intimata, recurenţii s-au obligat ca în cazul în care ar fi vândut oricare din imobilele ipotecate în favoarea SC C. România SA (ceea ce implică în mod necesar şi dreptul reclamanţilor de a dispune de respectivele imobile la momentul încheierii contactelor de ipotecă) să efectueze rambursări parţiale anticipate proporţionale cu soldul creditelor acordate prin contractele contestate în speţă. Aşadar, reclamanţii au dobândit în proprietate, cu ajutorul contractării creditelor de la bănci, mai multe apartamente pe care apoi le-au constituit drept garanţii imobiliare în favoarea intimatei. Respectivele imobile ipotecate erau închiriate de reclamanţi, aşa cum se arată în actele adiţionale la convenţiile de credit, iar prin adresa înaintată băncii la data de 15.09.2010 recurenţii fac trimitere expresă la faptul că veniturile lor curente decurg din închirierea de imobile.

Schimbările generate de situaţia economică nefavorabilă şi de creşterea valorii francului elveţian i-a determinat pe recurenţi să regândească strategia închirierii de imobile, cum rezultă din cele precizate în scris de apărătorul lor în faţa primei instanţe, atunci când a susţinut că schimbările intervenite în mod neaşteptat au determinat pentru reclamanţi o modificare importantă a condiţiilor avute în vedere de aceştia la momentul contractării creditelor, iar coroborată situaţia de fapt expusă mai sus cu împrejurarea că ceea ce închiriau reclamanţii erau tocmai imobilele cumpărate cu banii împrumutaţi de la bancă, permite instanţei să concluzioneze (în spiritul şi cu respectarea Directivei nr. 93/13, ca în cauza C-110/14) că recurenţii au încheiat contractele de credit contestate în scopuri care se subscriu preocupărilor lor de afaceri.

Închirierea de imobile în mod organizat de către reclamanţi, cu scopul de a obţine în mod constant venituri din care să îşi acopere inclusiv ratele datorate la bănci, şi faptul deţinerii de cunoștințe de specialitate în domeniul imobiliar (reclamanta B. figurând ca asociat unic în SC R. SRL cu domeniu principal de activitate: Agenţii imobiliare (cod: 7031) desemnează circumstanţele în care s-au încheiat contractele de credit contestate în dosar. Aspectele semnalate subliniază în acelaşi timp justeţea raţionamentului instanţelor de judecată care au demonstrat că reclamanţii nu fac parte din categoria consumatorilor protejaţi de dreptul comunitar şi de cel naţional.

Nu are relevanţă, în speţă, faptul că reclamanţii au fost consideraţi ca beneficiari ai prevederilor legale care stabilesc că acţiunile vizând protecţia drepturilor consumatorilor sunt scutite de la plata taxelor judiciare de timbru (art. 15 lit. j din Legea nr. 146/1997); aceasta cu atât mai mult cu cât chestiunea aprecierii categoriei din care fac parte a făcut obiectul unei ample analize judecătoreşti.

Apoi, discuţiile purtate pe marginea impozitării veniturilor obţinute de reclamanţi din chirii nu sunt de natură a influenţa asupra situaţiei în care se găsesc aceştia, câtă vreme au fost identificate celelalte circumstanţe ale speţei care au permis fără echivoc a concluziona sub aspectul modului de acţiune al reclamanţilor şi cu privire la cele pe care le săvârşesc aceştia în fapt.

Faţă de cele expuse, având în vedere şi prevederile legale invocate, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., a respins recursul reclamanţilor ca nefondat.