Schließen

DIE BETAVERSION DES PORTALS IST JETZT ONLINE!

Besuchen Sie die Betaversion des Europäischen Justizportals und lassen Sie uns wissen, was Sie darüber denken!

 
 

Navigationsleiste

  • Home
  • Zugang zu Gerichten in Umweltangelegenheiten

menu starting dummy link

Page navigation

menu ending dummy link

Acces la justiție pe probleme de mediu - Danemarca

Diese Seite wurde maschinell übersetzt. Für die Qualität kann keine Gewähr gegeben werden.

Die Qualität dieser Übersetzung wurde wie folgt bewertet: durchschnittlich

Finden Sie die Übersetzung nützlich?


  1. Dispoziți constituționale
  2. Sistemul judiciar
  3. Accesul la informații
  4. Accesul la justiție în participare publică
  5. Accesul la justiție în caz de acțiuni sau omisiuni
  6. Altor modalități de acces la justiție
  7. Calitate procesuală
  8. Reprezentare legală
  9. Dovezi
  10. Măsuri sau acțiuni în încetare
  11. Costuri
  12. Mecanisme de asistență financiară
  13. Respectarea termenelor
  14. Alte aspecte
  15. În cazul străinilor
  16. Cazuri transfrontaliere

I. Dispoziții constituționale

Constituția daneză din 1953 nu consacră dreptul la un mediu curat sau sănătos. În ceea ce privește accesul la justiție, rezultă din articolul 63 din Constituție că orice chestiune referitoare la limitele autorității publice poate fi adusă în fața instanțelor. Constituția nu precizează cine poate introduce astfel de acțiuni în instanță. Acest aspect este determinat de condițiile privind calitatea procesuală activă aplicate de către instanțe. Acordurile internaționale sunt considerate ca făcând parte din dreptul danez numai în cazul în care acestea au fost integrate în legi sau în alte acte oficiale de drept intern (abordarea dualistă). Aceasta înseamnă că acordurile internaționale nu pot fi invocate în mod direct în fața instanțelor sau a organismelor administrative. Cu toate acestea, se poate recurge la acestea ca elemente importante pentru interpretarea legislației daneze. De asemenea, acordurile internaționale la care UE este parte semnatară — cum ar fi Convenția de la Aarhus — pot fi, în conformitate cu legislația UE, direct aplicabile în statele membre în cazul în care dispozițiile sunt suficient de clare și de precise. În aceste condiții, organele administrative și instanțele sunt obligate să aplice Convenția de la Aarhus în mod direct.

II. Sistemul judiciar

Danemarca are un sistem de instanțe cu competență generală, care judecă atât cauzele penale, cât și cele civile, inclusiv cauzele în care se contestă decizii administrative. Nu există instanțe administrative generale; Deși acestea pot fi înființate conform Constituției daneze. Sistemul judiciar general este alcătuit din 24 de instanțe districtuale, două Înalte Curți (Înalta Curte de Est și Înalta Curte de Vest) și o Curte Supremă. În urma reformei judiciare din 2007, toate cauzele sunt inițiate în instanțele districtuale. Cu toate acestea, o instanță districtuală poate să trimită unele cauze privind chestiuni de principiu la Înalta Curte corespunzătoare. Alcătuirea specifică a instanțelor depinde de tipul de cauză, de exemplu, o cauză penală sau o cauză civilă. Curtea Supremă este alcătuită dintr-un președinte și 15 judecători ai Curții Supreme. În cadrul Curții Supreme, hotărârile sunt luate de minim cinci judecători. Înalta Curte de Est este alcătuită dintr-un președinte și 56 de judecători, în timp ce Înalta Curte de Vest este alcătuită dintr-un președinte și 36 de judecători. În general, în cadrul Înaltelor Curți, hotărârile sunt luate de trei judecători. În cauzele penale, pe lângă judecătorii instanței, pot participa persoane fără pregătire juridică sau jurați. Cauzele prezentate în fața instanțelor districtuale sunt judecate, de regulă, de un singur judecător. În cauzele civile și administrative mai complexe sau mai importante, trei judecători pot participa la judecarea cauzei. În cauzele penale, la judecătorul (judecătorii) instanței districtuale se pot adăuga două persoane fără pregătire juridică sau șase jurați. În materie administrativă, rolul instanțelor este de a supraveghea autoritățile publice. Aceasta include analiza judiciară a legalității deciziilor administrative sau a omisiunilor, mai precis aspecte privind temeiul juridic, competența, procedura și conformitatea cu principiile generale de drept. Revizuirea fondului sau a elementelor discreționare ale deciziilor administrative nu este exclusă în principiu, însă în general instanțele sunt reticente să revizuiască competențele discreționare ale autorităților administrative. Nu există instanțe specializate pentru instrumentarea cauzelor în materie de mediu. Cu toate acestea, Danemarca are o tradiție îndelungată în ceea ce privește organismele specializate de soluționare a căilor de atac administrative sau instanțele judecătorești competente pentru căile de atac împotriva deciziilor administrative. În domeniul mediului, Consiliul de recurs în materie de mediu și natură (Natur- og Miljøklagenævnet — http://www.nmkn.dk/) soluționează căile de atac administrative.Linkul se deschide într-o fereastră nouăhttp://www.nmkn.dk/ Din punct de vedere organizatoric, consiliul face parte din Ministerul mediului, dar își desfășoară activitatea independent de dispozițiile date de ministru. Decizii administrative luate în temeiul unei game largi de acte legislative în domeniul mediului, inclusiv Legea privind protecția mediului, Legea privind protecția naturii și Legea privind amenajarea teritoriului, pot fi contestate în fața Consiliului de recurs în materie de mediu și natură. Legislația relevantă stabilește cine poate introduce o cale de atac și care decizii pot fi contestate în fața Consiliului. În general, atât persoanele fizice, cât și ONG-urile beneficiază de un acces larg la căile de atac administrative.

Consiliul de recurs în materie de mediu și natură este un așa-numit „consiliu combinat”, în sensul că alcătuirea acestuia poate să difere de la un tip de cauză la altul. În esență, noul consiliu are două configurații distincte:

  1. persoane fără pregătire juridică, respectiv un președinte (angajați permanenți calificați ca judecători), doi judecători ai Curții Supreme și șapte membri desemnați de Parlament și
  2. experți, respectiv un președinte (angajați permanenți calificați ca judecători) și un număr de experți — de regulă, doi sau patru.

Consiliul format din persoane fără pregătire juridică soluționează, în principal, căile de atac referitoare la amenajarea teritoriului și protecția naturii, în timp ce Consiliul de experți soluționează, în principal, căile de atac legate de poluare și substanțe chimice. Consiliul dispune de o putere discreționară destul de extinsă pentru a delega procesul decizional președintelui. Este posibil ca, în cazuri speciale, cele două configurații ale Consiliului să se reunească într-un consiliu unic. Este posibil, de asemenea, în circumstanțe speciale, ca instrumentarea unei căi de atac să fie transferată de la consiliul format din persoane fără pregătire juridică către consiliul de experți și viceversa. În cazul în care doriți să contestați o decizie administrativă emisă de autorități, în majoritatea cazurilor puteți alege între sistemul administrativ de căi de atac, și anume Consiliul de recurs în materie de mediu și natură, și instanțele judecătorești generale. Accesul la Consiliul de recurs în materie de mediu și natură este facil și necostisitor. Cererea de recurs se depune în scris la autoritatea care a emis decizia în termen de patru săptămâni de la data la care decizia a fost anunțată. Autoritatea respectivă are obligația să examineze dacă își modifică decizia în vederea recursului. În caz contrar, aceasta înaintează cererea Consiliului de recurs, împreună cu informațiile relevante. O taxă modică (în 2012: 500 DKK) trebuie să fie plătită. Taxa va fi rambursată în cazul în care recursul are câștig de cauză parțial sau integral. Nu există cerințe cu privire la formularea recursului. Consiliul de recurs furnizează informațiile necesare pentru luarea unei decizii în cauza respectivă. Cu excepția cazului în care se prevede în mod explicit o limitare în lege, Consiliul de recurs poate efectua o reexaminare integrală a deciziei administrative, inclusiv a aspectelor privind legalitatea și a aspectelor discreționare (fondul cauzei). Consiliul de recurs poate casa decizia și poate retrimite decizia nulă înapoi la autoritate sau, în cazul unei reexaminări integrale, poate înlocui decizia cu o nouă decizie pe fond (reformatoare). Decizia Consiliului de recurs poate fi atacată în instanță în mod normal în termen de 6 luni.

Introducerea unei acțiuni în instanță este, în general, mai dificilă decât sesizarea Consiliului de recurs. În mod normal, este necesar să fiți asistat de către un avocat, iar judecarea unei cauze în instanță poate deveni mult mai costisitoare. Instanța examinează doar solicitările și argumentele prezentate de părțile la litigiu. În cauzele civile și administrative, procesul trebuie să fie intentat la instanța (districtuală) competentă printr-o cerere scrisă. În mod normal, legea prevede un termen-limită de șase luni pentru contestarea unei decizii administrative în instanță. Instanța notifică cererea pârâtului, care poate să formuleze ulterior un răspuns în scris. Instanța are obligația să propună încheierea unui acord, în conformitate cu articolul 268 din Legea privind administrarea justiției. În cazul în care nu se ajunge la un acord, instanța stabilește datele pentru ședința (ședințele) de judecată. Este posibil să se citeze martori și să se solicite avize ale experților. Hotărârea unei instanțe districtuale poate fi atacată în fața Înaltei Curți de Est sau a Înaltei Curți de Vest. Instanțele pot anula deciziile administrative și pot retrimite decizia autorității (casare). Instanțele pot, de asemenea, să înlocuiască o decizie administrativă cu o nouă decizie, de exemplu, de acordare sau de refuz al unui permis. Cu toate acestea, instanțele sunt, în general, foarte reticente să revizuiască puterile mai discreționare ale autorităților și, în mod normal, nu emit o nouă decizie întemeiată pe fondul cauzei. Nu există caracteristici specifice pentru procedurile judiciare în materie de mediu. În general, instanțele se bazează pe prezentarea cauzei de către părți și nu pot să întreprindă acțiuni din proprie inițiativă. Cu toate acestea, instanțele pot decide să inițieze o procedură pentru pronunțarea unei hotărâri preliminare la Curtea de Justiție a UE, fără ca una dintre părți să fi solicitat acest lucru. Groenlanda și Insulele Feroe, care fac parte din Regatul Danemarcei, au sisteme judiciare și norme speciale.

III. Accesul la informații

Deciziile privind accesul la informațiile de mediu pot fi contestate în fața autorității relevante care soluționează căile de atac; În majoritatea cazurilor, aceasta este Consiliul de recurs în materie de mediu și natură. Această posibilitate există, de asemenea, în cazul în care decizia a fost emisă de o societate de servicii publice și nu există nicio altă instanță de recurs. Este posibil, de asemenea, să se introducă o acțiune în instanță împotriva deciziilor privind accesul la informațiile de mediu. Decizia de respingere a unei cereri de informații trebuie să includă informații cu privire la căile de atac posibile. În cazul în care solicitați informații de mediu, se ia o decizie în termen de o lună — în situații mai complexe, în termen de până la două luni. Cererea de recurs trebuie să fie depusă la autoritatea care a emis decizia privind accesul la informații în termenele stabilite pentru introducerea căilor de atac în legislația relevantă. Autoritatea are obligația, în general, de a reexamina decizia și, în cazul în care își menține decizia, de a înainta cererea Consiliului de recurs în termen de trei săptămâni. Nu există cerințe privind formatul sau privind asistența obligatorie din partea unui avocat. Autoritățile care soluționează căile de atac sau instanțele judecătorești trebuie să aibă acces la informațiile care fac obiectul litigiului pentru a determina dacă cererea va fi sau nu aprobată. Ulterior, autoritățile care soluționează căile de atac și instanțele stabilesc dacă informațiile pot sau nu să fie divulgate.

IV. Accesul la justiție în participare publică

Participarea publică este o cerință obligatorie în anumite domenii ale procesului decizional în materie de mediu în Danemarca. Este vorba, în special, despre sistemul danez de amenajare a teritoriului, care prevede un sistem de consultare publică prealabilă înainte de prezentarea propunerii de plan, precum și un proces de consultare publică ulterior publicării unei propuneri de plan, în conformitate cu Legea privind planificarea. Procedura de evaluare a impactului asupra mediului (EAM) al activităților de pe uscat este inclusă în procesul de planificare și conține, prin urmare, un proces dublu de consultare publică. EAM pentru activitățile offshore este reglementată prin legislația sectorială și, în general, nu se efectuează nicio consultare publică înainte de elaborarea raportului de evaluare, ci doar o consultare publică după redactarea raportului și înainte de adoptarea deciziei. Consultarea publică anterioară eliberării autorizațiilor poate varia de la un sistem de autorizare la altul. În majoritatea cazurilor, nu există nicio consultare publică prealabilă sau există doar o consultare într-o măsură limitată. În ceea ce privește licențele sau autorizațiile de mediu, în conformitate cu Legea privind protecția mediului, caracterul obligatoriu al cerinței privind consultarea publică se aplică numai instalațiilor incluse pe lista instalațiilor IPPC. Deciziile se publică împreună cu informațiile privind posibilitățile de introducere a unei căi de atac. În general, deciziile adoptate în temeiul legislației de mediu și al legislației privind amenajarea teritoriului pot fi contestate în fața Consiliului de recurs în materie de mediu și natură. În legislația relevantă, se prevede care decizii pot fi contestate în fața Consiliului. Se precizează, de asemenea, dacă o decizie nu poate face obiectul unei căi de atac administrative. Deciziile administrative pot fi atacate în instanță, conform Constituției daneze. Nu există, în mod normal, nicio cerință privind epuizarea căilor de atac administrative sau a altor căi de atac înainte de a introduce o acțiune în justiție. În principiu, Constituția daneză nu limitează controlul jurisdicțional al instanțelor în ceea ce privește aspectele referitoare la legalitate. Cu toate acestea, în practică, instanțele daneze nu reexaminează chestiuni legate de puterile discreționare ale autorității. Instanțele reexaminează limitele acestor puteri discreționare, de exemplu, astfel cum sunt acestea determinate de principiul proporționalității. Prin urmare, instanțele verifică dacă o decizie este eronată sau disproporționată, și nu dacă aceasta este adecvată. Instanțele pot să analizeze, de asemenea, calculele și constatările materiale și tehnice, în cazul în care aceste aspecte sunt invocate de către una dintre părți. Astfel, instanțele au posibilitatea să accepte sau să respingă afirmații potrivit cărora, de exemplu, o evaluare a impactului asupra mediului a fost neadecvată. Cu toate acestea, este puțin probabil ca instanțele să revizuiască în mod detaliat aspectele cu caracter mai tehnic. Revizuirea efectuată de Consiliul de recurs în materie de mediu și natură este prevăzută în legislația relevantă. În majoritatea cazurilor, Consiliul efectuează o revizuire integrală, care include și aspecte discreționare. Cu toate acestea, reexaminarea poate să se limiteze în mod explicit la aspectele referitoare la legalitate. Acest lucru este valabil, de exemplu, pentru revizuirea planurilor privind destinația terenurilor, în cadrul căreia caracterul adecvat al unui plan nu poate fi analizat de către Consiliu, în conformitate cu Legea privind planificarea. Planurile privind utilizarea terenurilor și deciziile privind zonarea pot fi reexaminate atât de către Consiliul de recurs în materie de mediu și natură, cât și de către instanțe. Căile de atac administrative împotriva planurilor privind destinația terenurilor prezentate Consiliului de recurs sunt limitate la aspecte privind legalitatea. Acest lucru nu este valabil, de asemenea, pentru căile de atac administrative introduse împotriva deciziilor privind zonarea (sub formă de autorizații de zonă rurală), acestea putând fi revizuite integral de către Consiliu. Planurile privind destinația terenurilor pot fi contestate în fața Consiliului de recurs în materie de mediu și natură de către o categorie foarte largă de persoane și ONG-uri. Categoria de persoane care pot contesta autorizațiile de zonă rurală este definită mai precis ca fiind persoanele care sunt afectate în mod individual. O gamă largă de ONG-uri pot introduce o cale de atac împotriva acestor decizii. Deși acest lucru nu este prevăzut de lege, este probabil ca aceeași categorie de persoane și ONG-uri să se bucure de calitate procesuală activă în fața instanțelor în astfel de situații. Cel mai probabil, instanțele reexaminează numai legalitatea planurilor și a deciziilor privind zonarea.

Deciziile prin care se stabilește dacă o evaluarea a impactului asupra mediului (EAM) este sau nu necesară, adică deciziile de verificare preliminară a EAM pot fi contestate în fața Consiliului pentru căi de atac în materie de mediu și natură, în conformitate cu Legea privind planificarea. O categorie largă de persoane și ONG-uri pot să conteste astfel de decizii. Nu este necesar să fi participat la procedurile de consultare publică pentru a putea introduce o cale de atac. O decizie de verificare preliminară a EAM este considerată a fi o chestiune de legalitate, care poate fi reexaminată de către Consiliul de recurs în materie de mediu și natură. Deciziile de verificare preliminară a EAM pot fi aduse, de asemenea, în fața instanțelor. Instanțele verifică legalitatea deciziilor, dar este puțin probabil să revizuiască aspectele tehnice în detaliu. Nu există decizii oficiale de delimitare a domeniului de aplicare a unei EAM în sistemul danez, prin urmare, nu există, în mod normal, acces separat la căi de atac administrative cu privire la astfel de aspecte. În cazul în care autoritățile solicită unui inițiator de proiect să prezinte informații specifice, o astfel de decizie poate fi atacată din perspectiva legalității, în conformitate cu Legea privind planificarea. Alte aspecte legate de domeniul de aplicare a unei EAM pot fi revizuite în cadrul unei căi de atac vizând EAM ca atare. O decizie finală privind EAM în Danemarca este, în mod normal, împărțită în două părți:

  1. adoptarea unor orientări de urbanism, însoțite de un raport privind impactul asupra mediului, și
  2. o autorizație EAM.

Ambele decizii pot face obiectul unei căi de atac în fața Consiliului de recurs în materie de mediu și natură. Documentul de urbanism și raportul pot fi contestate din perspectiva legalității, în timp ce autorizația EAM poate fi atacată integral, inclusiv aspectele privind puterea discreționară sau caracterul adecvat, în conformitate cu Legea privind planificarea. Consiliul de recurs va reexamina, într-o anumită măsură, constatările materiale și tehnice, precum și calculele. În cazul în care un raport EAM este considerat inadecvat (dincolo de existența unor deficiențe nesemnificative), aceasta va fi respins și retrimis autorității relevante. De asemenea, deciziile privind EAM pot fi reexaminate de către instanțe. Acestea vor fi probabil mai reticente să revizuiască aspectele tehnice și puterea discreționară a autorităților. În cazul în care deciziile privind EAM fac obiectul unei căi de atac în fața Consiliului de recurs în materie de mediu și natură sau în instanță, în mod normal introducerea căii de atac nu va suspenda sau opri realizarea proiectului. Cu toate acestea, Consiliul de recurs poate să decidă că respectiva cale de atac suspendă autorizația sau planul proiectului. Nu există cerințe formale sau procedurale pentru o astfel de decizie — consiliul este cel care apreciază dacă efectul suspensiv ar fi sau nu adecvat. În cazul în care o decizie EAM este examinată de instanță, aceasta poate, de asemenea, să acorde efect suspensiv. Cu toate acestea, instanțele sunt destul de reticente în a dispune un efect suspensiv sau acțiuni în încetare și ar putea cere solicitantului să depună o garanție. Licențele sau autorizațiile de mediu, inclusiv deciziile sau autorizațiile IPPC, pot fi contestate în fața Consiliului de recurs în materie de mediu și natură, în conformitate cu Legea privind protecția mediului. Acestea pot fi contestate de către persoane care sunt afectate în mod individual și semnificativ, precum și de către ONG-uri, în special ONG-urile de protecție a mediului și a naturii, în conformitate cu Legea privind protecția mediului. Participarea la consultarea publică privind instalațiile IPPC nu este obligatorie. În cazul persoanelor fizice, întrebarea esențială este dacă acestea au sau nu un interes individual și semnificativ. Consiliul de recurs examinează decizia integral, inclusiv aspectele procedurale, precum și aspectele de fond și discreționare. În configurația sa de experți, Consiliul va urmări să verifice constatările materiale și tehnice, precum și calculele. Instanțele pot revizui, de asemenea, autorizațiile de mediu sau deciziile IPPC. Cu toate acestea, este puțin probabil ca instanțele să analizeze aspectele tehnice și aspectele discreționare. În cazul în care o autorizație de mediu este contestată, introducerea căii de atac nu va determina suspendarea sau încetarea activității autorizate. Consiliului de recurs în materie de mediu și natură poate totuși să decidă că respectiva cale de atac suspendă decizia. Nu există cerințe de procedură.

V. Accesul la justiție în caz de acțiuni sau omisiuni

Acțiunile în materie de mediu introduse în instanță împotriva persoanelor fizice sau juridice se întemeiază, de regulă, pe dreptul privat, cum ar fi o acțiune privind răspunderea sau privind un prejudiciu. Acțiunile legate de lipsa conformității cu obligațiile de drept public pot fi înaintate instanței, în mod normal, numai de către autoritatea relevantă. Există câteva excepții. Legea privind planificarea prevede în mod explicit o acțiune civilă în caz de nerespectare a dispozițiilor stabilite în planul local. Atunci când este vorba despre nerespectarea obligațiilor publice chiar de către autoritățile publice, inclusiv organismele de stat, se consideră în general că se pot intenta acțiuni în instanță în temeiul Constituției daneze. Acțiunea trebuie să fie bine întemeiată și suficient de clară și de precisă. De asemenea, este necesar să se demonstreze existența unui interes juridic suficient cu privire la acțiune. Un set special de norme se aplică răspunderii pentru mediul înconjurător, sub forma obligațiilor de drept public care decurg din punerea în aplicare a Directivei UE privind răspunderea pentru mediul înconjurător. În mod normal, autoritățile locale — municipalitățile — sunt cele care vor determina, într-o primă etapă, dacă există daune aduse mediului, astfel cum sunt definite acestea în directivă. Dosarul va fi transferat ulterior Ministerului Mediului (Agenției pentru protecția mediului). O persoană fizică sau un ONG poate, cu toate acestea, să solicite ministerului să ia măsuri în cazul în care consideră că există daune provocate mediului, în conformitate cu Legea privind daunele aduse mediului. O astfel de solicitare poate fi prezentată de un grup de persoane și/sau de ONG-urile care au acces la căi de atac administrative. Solicitarea trebuie să fie însoțită de informații pertinente. Deciziile luate cu privire la astfel de solicitări pot fi contestate în termen de patru săptămâni în fața Consiliului de recurs în materie de mediu și natură, în conformitate cu Legea privind daunele aduse mediului. Pot introduce o cale de atac orice persoane care sunt afectate în mod individual și semnificativ, precum și ONG-urile locale și naționale care vizează protecția naturii și a mediului. De asemenea, o decizie poate fi atacată în instanță în termen de 12 luni. Nu există condiții specifice pentru revizuirea unor astfel de decizii.

VI. Altor modalități de acces la justiție

În afară de posibilitatea de a introduce o cale de atac în fața Consiliului de recurs în materie de mediu și natură și în instanță, este posibil, de asemenea, să se formuleze o plângere privind o decizie administrativă adresată Ombudsmanului. De asemenea, chestiunile referitoare la competențele de supraveghere ale autorităților locale și regionale pot fi prezentate autorității naționale de supraveghere. În sfârșit, în cazul în care o persoană sau un ONG consideră că s-a săvârșit o infracțiune prin încălcarea legislației de mediu, se pot sesiza în acest sens poliția/parchetul. Ombudsmanul poate formula acțiuni din proprie inițiativă sau poate răspunde plângerilor care îi sunt prezentate, în conformitate cu Legea privind Ombudsmanul. Este de competența Ombudsmanului să stabilească dacă o plângere ar trebui să conducă la investigații suplimentare. Pentru a putea sesiza Ombudsmanul trebuie epuizate toate căile de atac administrative. Ombudsmanul nu poate lua decizii cu forță juridică obligatorie. Acesta poate formula critici și poate face recomandări autorităților. Autoritatea națională de supraveghere poate primi plângeri referitoare la autoritățile locale și regionale — însă numai în cazul în care nu există căi de atac administrative, în conformitate cu Legea privind administrația locală. Autoritatea națională de supraveghere stabilește dacă o plângere ar trebui să conducă la investigații suplimentare. Autoritatea de Supraveghere poate verifica legalitatea actelor sau a omisiunilor. Autoritatea de supraveghere poate emite un aviz orientativ cu privire la chestiunea în cauză, însă nu poate înlocui decizia vizată. Aceasta poate însă să anuleze sau să suspende deciziile care sunt în mod clar ilegale. Procurorul stabilește dacă există un temei pentru inițierea procedurilor penale în fața instanțelor. Nu există niciun procuror specializat în domeniul mediului în Danemarca. În general, există relativ puține cauze penale în materie de mediu în Danemarca și nivelul impunerii de sancțiuni (amenzi sau condamnarea la închisoare) este destul de redus. În general, nu există alternative private la urmărirea penală în materie de mediu. Aceasta trebuie să fie stabilită în mod expres prin lege. Neluarea de măsuri sau omisiunile pot, în principiu, să facă obiectul unei plângeri adresate Ombudsmanului sau Autorității Naționale de Supraveghere ori pot să fie raportate procurorului. De asemenea, este probabil ca neluarea de măsuri sau omisiunile din partea autorităților administrative să poată fi contestate în instanță. În cazul în care nu s-a luat o decizie administrativă, nu este posibil, în general, să se introducă o cale de atac în cadrul sistemului căilor de atac administrative — cu excepția cazului în care neluarea de măsuri poate fi echivalată cu o decizie.

VII. Calitate procesuală

Termenul general legat de calitatea procesuală activă și de accesul la justiție în Danemarca este cel de „interes juridic”. În ceea ce privește procedurile judiciare, noțiunea de interes juridic nu este definită în legislație, însă este interpretată cel mai adesea în sensul deținerii unui interes individual și semnificativ suficient. În Danemarca nu este reglementată o actio popularis, care să ofere tuturor acces la instanțe. În domeniul mediului, legislația precizează cine are acces la căi de atac administrative în fața Consiliului de recurs în materie de mediu și natură. Într-o anumită măsură, este acceptat faptul că persoanele și ONG-urile care au dreptul să introducă o cale de atac administrativă sunt considerate, de asemenea, în mod normal, ca având un interes juridic suficient pentru a aduce cauza în fața instanțelor. Totuși, acest aspect trebuie să fie stabilit de la caz la caz. Normele care reglementează accesul la căile de atac administrative diferă de la un domeniu la altul. Pentru persoanele fizice, accesul poate varia de la persoana care este doar destinatar (de exemplu, Legea privind protecția naturii) la persoanele care sunt afectate în mod individual și semnificativ (de exemplu, Legea privind protecția mediului) până la o categorie largă de cetățeni (Legea privind planificarea). Pentru ONG-uri cadrul comun este mai important de la punerea în aplicare a Convenției de la Aarhus. Accesul ONG-urilor la căile de atac nu este limitat la deciziile privind EAM și IPPC, ci are o aplicare mai largă în legislația de mediu. În general, ONG-urile naționale care au ca scop principal protecția naturii și a mediului sau interese recreative au acces la căi de atac administrative în materie de mediu. În general, organizațiile locale au acces, de asemenea, la căile de atac administrative, însă cu unele variații de la o zonă la alta. Acestea pot include grupuri ad-hoc. ONG-urile străine nu sunt menționate în mod explicit în legislație ca având acces la căile de atac administrative. Convenția nordică privind protecția mediului din 1974 recunoaște în mod explicit principiul nediscriminării și oferă persoanelor din țările nordice afectate de o decizie emisă în temeiul legii daneze privind protecția mediului acces la căile de atac administrative în condiții de egalitate. Este probabil ca acest principiu de nediscriminare să se aplice și în alte situații. Întrebarea dacă ONG-urile străine pot introduce o cale de atac va depinde, cel mai probabil, de faptul dacă se poate dovedi că ONG-ul respectiv este afectat de decizie. În mod normal, o autoritate are acces la căi de atac administrative numai în cazul în care acest lucru este prevăzut de lege. În ceea ce privește accesul la instanțe, acesta depinde de faptul dacă autoritatea are un interes juridic suficient. Procurorul are competența de a iniția o procedură penală și de a aduce cauzele penale în fața instanțelor judecătorești.

VIII. Reprezentare legală

Reprezentarea legală nu este obligatorie în cadrul căilor de atac sau al procedurii judiciare administrative în materie de mediu. În cadrul căilor de atac administrative, Consiliul de recurs (sau autoritatea) are obligația de a se asigura că sunt disponibile informațiile necesare pentru luarea unei decizii. Asistența din partea unui avocat nu este necesară în cadrul căilor de atac administrative, chiar dacă un avocat calificat poate oferi un sprijin valoros. În cauzele judecate în instanță, instanța se bazează pe afirmațiile și argumentele prezentate de părțile în litigiu. În majoritatea cazurilor, este recomandat să se solicite consiliere juridică calificată înainte de a introduce o acțiune în instanță și, de asemenea, să se asigure reprezentarea de către un avocat. O soluție recomandată în ceea ce privește cauzele judecate în instanță este de a solicita consiliere din partea firmelor de avocatură care sunt specializate sau au expertiză specifică dovedită în domeniul mediului. Nu există ONG-uri specializate în acordarea de consultanță persoanelor fizice în ceea ce privește căile de atac administrative sau acțiunile în instanță în materie de mediu. Unele ONG-uri au un nivel semnificativ de expertiză în ceea ce privește cauzele în materie de mediu — cel mai adesea cu privire la căile de atac administrative, de exemplu Societatea daneză pentru conservarea naturii. Un număr redus de cauze în materie de mediu judecate în instanță sunt inițiate de ONG-uri.

IX. Dovezi

În procesele civile, strângerea și prezentarea probelor se bazează pe inițiativa părților aflate în litigiu. Acestea pot cita martori și pot solicita avize ale experților. Probele sunt prezentate, în mod normal, în cadrul dezbaterii pe fond în instanță, însă pot fi prezentate, de asemenea, înainte de aceasta, cu acordul instanței. Instanța poate să solicite părților, înainte de începerea dezbaterii pe fond în instanță, să prezinte o declarație cu privire la probele care vor fi prezentate în cauza respectivă. Probele suplimentare pot fi admise de către instanță. Nu există restricții în ceea ce privește tipul de probe care pot fi prezentate. Instanța respinge, cu toate acestea, probele irelevante. În cazul în care o parte solicită avizul unui expert, aceasta trebuie să prezinte propuneri de întrebări care să fie adresate persoanei respective. Partea adversă trebuie să aibă posibilitatea de a face observații cu privire la propunerile de întrebări, iar ulterior instanța aprobă întrebările. Instanța nu poate solicita probe din proprie inițiativă. În schimb, instanța poate solicita părților să detalieze chestiuni pe care le consideră importante pentru cauză sau poate încuraja părțile să prezinte probe. Pe baza dezbaterii pe fond și a probelor prezentate, instanța stabilește circumstanțele care sunt determinante pentru cauză. Instanța efectuează o evaluare liberă a probelor. Avizele experților nu sunt obligatorii pentru instanță.

X. Măsurile sau acțiunile în încetare

Introducerea unei căi de atac în justiție nu suspendă o decizie administrativă, în conformitate cu articolul 63 din Constituția daneză. Cu toate acestea, în anumite situații, instanța poate acorda un efect suspensiv sau dispune măsuri și acțiuni în încetare. În general, instanțele sunt foarte reticente în a acorda efect suspensiv și, în unele cazuri, pot solicita depunerea unei garanții pentru costurile potențiale asociate cu suspendarea executării unei decizii și, prin urmare, a unui proiect. Se poate solicita instanței un ordin judecătoresc de interzicere a unei acțiuni într-un proces civil (privat), în conformitate cu articolul 641 din Legea privind administrarea justiției. O hotărâre judecătorească privind efectul suspensiv sau un ordin judecătoresc pot face obiectul unei căi de atac în fața unei instanțe superioare. Instanța va pune în balanță interesul public de a nu suspenda executarea deciziei, pe de o parte, și natura și întinderea prejudiciului suferit de partea care a introdus calea de atac, pe de altă parte. În ceea ce privește căile de atac administrative prezentate Consiliului de recurs în materie de mediu și natură, măsura în care o cale de atac administrativă poate avea efect suspensiv este variabilă. În general, o cale de atac privind o interdicție sau un ordin determină suspendarea executării deciziei, în timp ce o cale de atac privind un permis sau un plan nu conduce la suspendarea executării deciziei. Consiliul de recurs în materie de mediu și natură poate, cu toate acestea, să decidă altfel atunci când este înaintată o cale de atac.

XI. Costuri

Pentru căile de atac administrative depuse la Consiliul de recurs în materie de mediu și natură, există o taxă generală de 500 DKK începând cu 1 august 2012. Taxa specială de 3.000 DKK pentru ONG-uri și alte persoane juridice, care a intrat în vigoare la 1 ianuarie 2011, a fost retrasă în 2012. Comitetul pentru Respectarea Convenției de la Aarhus a stabilit, în martie 2012, că taxa de 3.000 DKK constituie o încălcare a articolul 9 alineatul (4) din convenție. Taxa pentru căile de atac administrative va fi rambursată dacă partea care a introdus calea de atac are succes de cauză integral sau în parte. Nu există costuri suplimentare pentru părțile din sectorul privat în cadrul căilor de atac administrative — cu excepția eventualei consultanțe juridice. În cadrul acțiunilor în instanță, taxele judiciare includ în 2012 o taxă forfetară de 500 DKK pentru sesizarea instanței de prim grad de jurisdicție, a se vedea www.domstol.dk. În cazul în care o cauză are o valoare mai mare de 50.000 DKK, se plătește o taxă suplimentară de 1,2 % din suma care depășește 50.000 DKK, taxa maximă de sesizare a instanțelor fiind de 75.000 DKK. În cazul în care cauza ajunge în etapa dezbaterii pe fond în instanță, se plătește o taxă suplimentară pentru cauzele cu valoare de peste 50.000 DKK: 750 DKK + 1,2 % din suma care depășește 50.000 DKK. În cazul în care se introduce o cale de atac, se calculează o nouă taxă pe baza valorii cauzei la acel moment, inclusiv o taxă forfetară de 750 DKK în instanțele superioare și 1.500 DKK la Curtea Supremă. Majoritatea cauzelor judecate în instanță care contestă decizii administrative nu au valori de peste 50.000 DKK, prin urmare, taxa judiciară este redusă. În afară de taxele judiciare, părțile în cauză trebuie să suporte cheltuielile aferente, de exemplu, avizele experților, precum și onorariile avocaților. Ambele pot fi costisitoare. Este dificil să se estimeze onorariile experților și ale avocaților — un onorariu minim de 1.500-2.000 DKK pe oră ar putea fi adecvat (2012). Pot fi aplicate onorarii standard pentru diferite tipuri de cauze. În unele situații, instanța poate solicita depunerea unei garanții, pentru a acoperi costurile potențiale. În cazul în care se dispun acțiuni sau măsuri în încetare, depunerea unei garanții poate fi solicitată pentru a acoperi costurile potențiale legate de întârzierea proiectului. Necesitatea depunerii unei garanții este stabilită de instanță de la caz la caz. În general, principiul conform căruia „partea care nu are câștig de cauză suportă cheltuielile” se aplică în cauzele judecate în instanță, în conformitate cu articolul 312 din Legea privind administrarea justiției. Instanța stabilește, în fiecare caz, costurile care urmează să fie suportate de partea căzută în pretenții, pe baza unei estimări a costurilor pentru avizele experților și pentru avocați. În cazul în care pierdeți într-un proces intentat împotriva unei autorități publice, riscați să plătiți cheltuielile de judecată ale autorității respective. Cu toate acestea, instanța poate să decidă, în situații speciale, ca partea care nu are câștig de cauză să nu plătească costurile părții adverse. Aceasta s-ar putea întâmpla în cazul în care partea adversă este o autoritate publică sau o întreprindere mare. Cu toate acestea, acest aspect depinde substanțial de circumstanțele specifice și există mai multe exemple de reclamanți din sectorul privat care au fost obligați la plata cheltuielilor de judecată ale autorităților publice (până la câteva sute de mii de DKK).

XII. Mecanisme de asistență financiară

Instanțele nu pot acorda scutiri de la plata taxelor judiciare. Taxele judiciare nu se aplică, cu toate acestea, în cazul în care solicitantul beneficiază de „proces gratuit” sau dacă acesta deține o asigurare și îndeplinește anumite criterii privind venitul maxim. Se poate solicita acordarea unui „proces gratuit” (sau asistență juridică), în conformitate cu Legea privind administrarea justiției. În mod normal, trebuie să se îndeplinească anumite criterii privind venitul maxim (începând cu 1.1.2012: 289.000 DKK pentru un singur venit și 368.000 DKK pentru un cuplu). De asemenea, cauza trebuie să fie justificată în mod rezonabil. În plus, în cauze în materie de mediu este posibil ca „procesul gratuit” să fie acordat numai pe baza unor circumstanțe speciale. Această condiție poate fi îndeplinită în cauzele care vizează chestiuni de principiu sau aspecte de importanță publică generală. Persoanele fizice, precum și grupurile sau organizațiile pot solicita să li se acorde dreptul la „proces gratuit” pe baza unor circumstanțe speciale. Asistența juridică pro bono poate fi furnizată de grupuri care oferă consultanță juridică („clinici juridice”) sau de firmele de avocatură. Totuși, aceasta nu se aplică, de regulă, problemelor de mediu. În Danemarca, nu există organizații juridice de mediu de interes public sau avocați specializați în dreptul mediului care oferă consultanță juridică publicului.

XIII. Respectarea termenelor

În general, nu există termene pentru emiterea unei decizii de către autoritățile publice. Regula generală este că decizia se ia într-un termen rezonabil. Există termene fixe pentru cererile de acces la informații privind mediul, precum și pentru alte cereri de acces la informații. Nu există sancțiuni formale împotriva organelor administrative pentru emiterea deciziilor cu întârziere. Cu toate acestea, se poate înainta o plângere Ombudsmanului sau, în cazul în care este vorba despre autoritățile municipale și regionale, autorităților naționale de supraveghere. În procedurile judiciare, se aplică diferite termene, în special pentru părți. După depunerea unei cereri, se stabilește, în mod normal, un termen de patru săptămâni pentru ca pârâtul să formuleze un răspuns. Reclamantul și, ulterior, pârâtul vor dispune de o a doua posibilitate de a prezenta declarații — de regulă, în termen de patru săptămâni pentru fiecare. Ulterior pot începe dezbaterile pe fond în instanță. Nu există termene-limită formale în această etapă. Hotărârea instanței trebuie să fie pronunțată în cel mai scurt timp posibil după încheierea dezbaterii pe fond în instanțele districtuale, iar în căile de atac judecate de Înaltele Curți, în mod normal, în termen de patru săptămâni, în conformitate cu articolul 219 din Legea privind administrarea justiției. Durata unei acțiuni civile într-o instanță districtuală și a unei acțiuni judecate de Înaltele Curți poate să fie de un an sau mai mult. În cadrul Curții Supreme, durata medie a unei acțiuni este de aproximativ doi ani. Cauzele penale sunt soluționate, în mod normal, în termen de câteva luni de la introducerea acțiunii în instanță. Cauzele penale mai complexe, inclusiv unele cauze în materie de mediu, se pot întinde pe o perioadă mai mare de timp. În plus, procurorul public poate să-și rezerve un anumit timp pentru a decide dacă să introducă sau nu o acțiune în justiție și pentru a investiga cazul.

XIV. Alte aspecte

Majoritatea deciziilor administrative de mediu sunt contestate de către public în cadrul sistemului de căi de atac administrative, și anume prin introducerea unui recurs administrativ la Consiliul de recurs în materie de mediu și natură. Aproape toate deciziile administrative sunt anunțate public, împreună cu informații privind modalitatea de contestare a deciziei. A fost înaintată o propunere de a institui un punct de acces electronic ușor de accesat și de înțeles pentru căile de atac administrative în materie de mediu. O serie de orientări sunt disponibile deja la adresa http://www.nmkn.dk/, inclusiv un formular pentru plângeri.Linkul se deschide într-o fereastră nouăhttp://www.nmkn.dk/ Relativ puține decizii administrativ în materie de mediu sunt atacate în instanță. Majoritatea proceselor civile sunt reprezentate de căile de atac împotriva deciziilor luate de Consiliul de recurs în materie de mediu și natură. Soluționarea alternativă a litigiilor în domeniul mediului nu este frecventă în Danemarca. În cauzele civile, instanțele de prim grad de jurisdicție sunt obligate, în mod normal, să încerce încheierea unui acord între părțile în cauză, în conformitate cu articolul 268 din Legea privind administrarea justiției. Cu toate acestea, părțile în cauză pot solicita instanței să numească un mediator, cu scopul de a încheia un acord extrajudiciar, în conformitate cu articolul 272 din Legea privind administrarea justiției. Părțile vor suporta cheltuielile. În cazul în care se ajunge la un acord, cauza poate fi închisă. Alte tipuri de mecanisme alternative de soluționare a litigiilor în domeniul mediului nu sunt oficializate.

XV. În cazul străinilor

Normele procedurale nu cuprind clauze de nediscriminare cu privire la limba sau la țara de origine — cu excepția Convenției nordice privind protecția mediului și a Convenției nordice privind limbile. Limba utilizată în instanțe în Danemarca este limba daneză, în conformitate cu articolul 149 din Legea privind administrarea justiției. Traducerea documentelor în limba daneză este necesară, în mod normal — cu excepția cazului în care cele două părți și instanța acceptă limba originală. Documentele redactate în limbile nordice sunt acceptate, în mod normal, fără traducere. De regulă, traducerea nu este furnizată și plătită de către stat în procesele civile. În procesele penale, traducerea este furnizată și plătită de către guvern, conform Circularei 104/1989.

XVI. Cazuri transfrontaliere

Proiectele, planurile sau programele care pot avea efecte transfrontaliere asupra mediului înconjurător în alte țări trebuie să fie supuse unei proceduri suplimentare, care asigură consultarea țărilor care pot fi afectate. În astfel de cazuri, autoritățile din țările în cauză sunt notificate în conformitate cu Convenția de la Espoo și cu Legea privind evaluarea de mediu a planurilor și programelor. Consultare publicului vizat din țările relevante depinde ulterior de autoritățile din țara respectivă. Nu există dispoziții în legislația daneză privind consultarea directă a publicului în alte țări. Cu toate acestea, cetățenii din alte țări nu sunt excluși de la participarea la consultarea publică în Danemarca. Accesul la Consiliul de recurs în materie de mediu și natură sau la instanțe nu este limitat la cetățenii danezi, însă este condiționat, în general, de deținerea unui interes juridic suficient. În mod normal, ONG-urile străine nu au acces la căi de atac administrative și nu au calitate procesuală activă în fața instanțelor judecătorești, cu excepția cazului în care acestea dețin un interes juridic suficient. Convenția nordică privind protecția mediului prevede, la articolul 3, că orice persoană care a suferit un prejudiciu cauzat de activități dăunătoare mediului desfășurate într-o altă țară (nordică) are același drept de a contesta admisibilitatea activităților în cauză în fața autorităților sau a instanțelor ca și cetățenii țării respective.

Linkuri utile


Această pagină este o versiune realizată cu ajutorul instrumentului de traducere automată. Proprietarul acestei pagini nu își asumă nicio răspundere cu privire la calitatea traducerii.

Ultima actualizare: 14/09/2016