Agħlaq

IL-VERŻJONI BETA TAL-PORTAL ISSA HI DISPONIBBLI!

Żur il-verżjoni BETA tal-Portal Ewropew tal-Ġustizzja Elettronika u agħtina l-feedback dwar l-esperjenza tiegħek!

 
 

Mogħdija tan-navigazzjoni

menu starting dummy link

Page navigation

menu ending dummy link

Acces la justiție pe probleme de mediu - Franţa

Din il-paġna ġiet tradotta awtomatikament u l-kwalità tagħha ma tistax tkun garantita.

Il-kwalità ta' din it-traduzzjoni ġiet evalwata bħala: medja

Taħseb li din it-traduzzjoni hi utli?


  1. Dispoziți constituționale
  2. Sistemul judiciar
  3. Accesul la informații
  4. Accesul la justiție în participare publică
  5. Accesul la justiție în caz de acțiuni sau omisiuni
  6. Altor modalități de acces la justiție
  7. Calitate procesuală
  8. Reprezentare legală
  9. Dovezi
  10. Măsuri sau acțiuni în încetare
  11. Costuri
  12. Mecanisme de asistență financiară
  13. Respectarea termenelor
  14. Alte aspecte
  15. În cazul străinilor
  16. Cazuri transfrontaliere

I Dispoziți constituționale

„Carta mediului” a fost introdusă în Constituția franceză prin Legea constituțională nr. 2005-205 din 2005 martie 1.

Carta constituțională a mediului cuprinde 10 puncte. Aceasta recunoaște drepturile și obligațiile fundamentale referitoare la protecția mediului în cadrul a trei mari principii: principiul precauției, principiul prevenirii și principiul „poluatorul plătește”. Această cartă nu prevede un drept de acces la justiție, însă articolul 7 prevede că „orice persoană are dreptul, în condițiile și limitele definite prin lege, de a avea acces la informațiile legate de mediu deținute de autoritățile publice și de a participa la elaborarea deciziilor publice care afectează mediul.”

Cetățenii pot invoca aceste norme constituționale în cadrul procedurilor administrative și în fața instanțelor judecătorești, deoarece „cererea prioritară de pronunțare a unei hotărâri preliminare privind chestiunea de constituționalitate” a intrat în vigoare în martie 2010, astfel cum a fost introdusă prin reforma constituțională din 2008 iulie 23.

Articolul 55 din Constituție proclamă supremația tratatelor asupra legislației. Toate instanțele trebuie să asigure respectarea acestui principiu (jurisprudența instanțelor administrative: conseil d’État Ass., 1989, Nicolo). În anumite condiții, părțile se pot baza direct pe acordurile internaționale.

Convenția de la Aarhus a fost ratificată de Franța la 8 iulie 2002 (după ce a fost aprobată prin Legea nr. 2002-285 din 28 februarie 2002). Efectul direct al dispozițiilor Convenției de la Aarhus este recunoscut numai pentru anumite dispoziții ale convenției.

II judiciar

Sistemul judiciar francez este organizat pe baza unei distincții fundamentale între două ordine de jurisdicție:

  • ordinul judiciar, care soluționează litigiile dintre persoanele fizice sau juridice private; și la
  • ordinul de contencios administrativ, care soluționează procedurile care implică o formă de litigiu între cetățeni și autoritățile publice sau între o persoană fizică sau juridică privată (societate, asociație etc.) și un organism public.

Fiecare dintre aceste ordine cuprinde instanțe de drept comun și instanțe specializate.

Există două tipuri de instanțe: instanțele civile și cele penale.

În primul grad de jurisdicție, instanțele civile sunt ordinare (instanțe regionale) sau specializate (instanțe districtuale, instanțele comerciale, instanțele de securitate socială și Conseils des prud’hommes de Labor Relations litigiilor dintre angajați și angajatori, instanțe comerciale pentru litigiile care implică întreprinderi și oamenii de afaceri sau instanțelor pentru securitatea socială și contracte de leasing) rurale.

Organizarea instanțelor penale distinge între trei tipuri de infracțiuni:

  • contravenții (abateri minore), judecate de tribunalele de poliție;
  • delicte, judecate de instanțele penale;
  • crime (infracțiuni grave), judecate de Cour d’assises — Curtea cu Jurați (singura instanță care cuprinde jurați). Există o instanță specifică pentru minori, atât pentru cauzele civile, cât și pentru cele penale.

Toate căile de atac împotriva hotărârilor instanțelor civile și penale sunt aduse în fața instanțelor de al doilea grad de jurisdicție, cu excepția căilor de atac împotriva hotărârilor curții cu jurați, care sunt examinate de altă Curte cu jurați.

Hotărârile instanțelor de al doilea grad de jurisdicție pot face obiectul unei căi de atac în fața Curții de Casație, care este instanța supremă a ordinii judiciare. Curtea de Casație este competentă pentru examinarea căilor de atac împotriva hotărârilor pronunțate de instanțele judiciare inferioare; Aceasta soluționează căile de atac referitoare la chestiunile de drept și procedură și poate anula hotărârile și transfera cazuri în vederea reexaminării de către una dintre cele 35 de instanțe de al doilea grad de jurisdicție.

Instanțele administrative sunt instanțe administrative ordinare de primul grad de jurisdicție. Instanțele administrative specializate sunt în principal Curtea Națională în Materie de Azil, instanțe financiare (camerele de conturi regionale și Curtea de Conturi), instanțe disciplinare (Curtea de disciplină bugetară și financiară, Consiliul Superior al Magistraturii, instanțe ordinare, instanțe universitare etc.). Căile de atac împotriva acestor hotărâri se introduc, în principiu, în fața instanțelor administrative de al doilea grad de jurisdicție, ale căror hotărâri pot fi atacate la Consiliul de stat.

Consiliul de Stat este instanța administrativă supremă și instanța care exercită ultimul grad de jurisdicție cu privire la legalitatea actelor administrative. Ca și Curtea de Casație, acesta exercită numai controlul asupra aplicării corespunzătoare a normelor de procedură și de drept în cadrul deciziilor jurisdicționale atacate în fața sa. În plus, Consiliul de stat, în anumite litigii, cum este cel al actelor normative ale miniștrilor, se pronunță atât în prima, cât și în a doua instanță. De asemenea, Consiliul de Stat face recomandări guvernului cu privire la propunerile legislative și la unele proiecte de ordonanțe.

Conflictele de competență dintre instanțele judiciare și cele administrative sunt soluționate de instanța în materie de conflicte de competență, alcătuită dintr-un număr egal de membri ai Curții de Casație și ai Consiliului de stat.

Consiliul Constituțional, compus din nouă membri, este responsabil pentru a se pronunța asupra constituționalității legilor organice și a legislației care îi sunt transmise și pentru monitorizarea bunei funcționări a alegerilor. Acesta nu are nici o competență în ceea ce privește actele administrative.

Nu există instanțe specializate în dreptul mediului. Toate instanțele franceze soluționează cauze referitoare la probleme de mediu, în conformitate cu competențele lor respective.

Căutarea instanței celei mai favorabile (forum shopping) nu există în sistemul juridic francez. Competența instanțelor este stabilită prin lege.

Nu există nicio distincție între căile de atac ordinare și cele extraordinare în procedurile judiciare franceze. Există o distincție între căile de atac ordinare și proceduri simplificate (référés) care permit adoptarea unor măsuri provizorii (suspendarea unui act, plata unei compensații provizorii) sau de anchetare sau instrucție (numirea unui expert). Deciziile adoptate în primul grad de jurisdicție pot fi anulate în al doilea grad de jurisdicție, iar deciziile instanțelor de al doilea grad de jurisdicție pot fi casate de Curtea Supremă de Casație (Consiliul de Stat sau Curtea de Casație).

Competențele judecătorilor administrativi sunt ample, inclusiv în ceea ce privește primul grad de jurisdicție. Judecătorul administrativ poate anula o decizie administrativă ilegală. De asemenea, judecătorii pot impune administrației să revizuiască decizia anulată, specificând conținutul noii decizii.

Nu există reguli specifice procedurilor judiciare în materie de mediu, ci numai două excepții în procedurile în fața instanțelor administrative.

Prima, articolele L. 122-2 din Codul mediului și L. 554-11 din Codul justiției administrative permit suspendarea unei licențe sau a unei decizii de aprobare privind punerea în aplicare a intervențiilor sau lucrărilor dacă, având în vedere dimensiunea sau impactul lor asupra mediului natural, acestea ar fi trebuit să fie supuse unei evaluări a impactului asupra mediului, dar acestea nu au fost efectuate.

În al doilea rând, articolele L. 554-12 din Codul mediului și L. 123-12 din Codul justiției administrative permit suspendarea unei decizii de autorizare a unor intervenții, structuri sau lucrări care fac obiectul unei anchete publice anterioare, dacă a fost depusă o cerere care să ridice îndoieli serioase cu privire la legalitatea deciziei: În cazul în care constatările autorității competente sunt defavorabile sau atunci când audierea publică nu a avut loc.

În ambele cazuri, se prezumă, în general, condiția de urgență necesară pentru emiterea unui ordin de suspendare a unui act.

În mod normal, judecătorii, în special judecătorii administrativi, nu au dreptul să introducă o acțiune în instanță. Numai părțile, inclusiv cetățenii, ONG-urile, întreprinderile, administrațiile și autoritățile publice pot face acest lucru. Există însă o excepție: acțiunea judiciară poate fi inițiată ex officio în materie penală de către parchet. Acest lucru este posibil și în ceea ce privește problemele de mediu.

III Accesul la informații

Legislația generală privind accesul la documentele administrative (Legea nr. 78-753 din 17 iulie 1978, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 79-583 din 11 iulie 1979 privind motivarea actelor administrative și îmbunătățirea relațiilor dintre administrație și cetățeni și prin art. 7 din Legea nr. 321 din 12 aprilie 2000 privind drepturile cetățenilor în relațiile acestora cu administrațiile) a instituit libertatea de acces la documentele administrative. Această lege se aplică tuturor documentelor deținute de către administrație (indiferent dacă acestea provin de la administrație sau de la o parte terță) și care, prin natură, obiect sau utilizare sunt legate de activitățile administrației publice. Această lege prevede că accesul la documentele administrative nu se acordă în cazul în care consultarea sau divulgarea acestor documente ar aduce atingere unor secrete protejate de lege.

Dreptul de acces la informații privind mediul este exercitat în condițiile generale definite de legea din 1978 iulie 17 și de dispozițiile speciale din Codul mediului.

Deciziile administrative ilegale legate de acest subiect pot fi anulate de instanțele administrative, după notificarea unei comisii naționale.

Articolul R.421-5 din Codul justiției administrative prevede: „termenul pentru introducerea unei căi de atac împotriva unei decizii adresate Curții este obligatoriu numai dacă a fost menționat, împreună cu măsurile reparatorii, în notificarea deciziei.”

În domeniul mediului, refuzul implicit de a dezvălui informații este în mod necesar ilegal, întrucât o astfel de decizie nu a fost comunicată solicitantului printr-o decizie motivată în scris care să precizeze modalitățile și termenele de sesizare a unei instanțe administrative.

Legea nr. 78-753 din 17 iulie 1978 a instituit o Comisie independentă pentru accesul la documentele administrative (CADA), care este responsabilă pentru asigurarea respectării libertății de acces la documentele administrative. CADA are de asemenea competență în materie de acces la informațiile privind mediul. Cazul trebuie prezentat mai întâi acestei comisii înainte de a fi înaintat tribunalului administrativ. Procedura este prevăzută în secțiunile 17, 18 și 19 din Decretul nr. 2005-1755 din 30 decembrie 2005 privind libertatea de acces la documentele administrative. Un solicitant care s-a confruntat cu un refuz de transmitere a informațiilor trebuie să sesizeze CADA în termen de două luni de la notificarea refuzului. În termen de o lună de la primirea unei astfel de notificări, autoritatea competentă trebuie să își motiveze poziția în fața CADA. În cazul în care autoritatea competentă confirmă refuzul său inițial sau nu răspunde în termen de două luni de la sesizarea CADA, solicitantul se poate adresa instanței administrative în vederea obținerii unei anulări.

Instanțele pot obliga administrația să prezinte informațiile solicitate. De asemenea, instanțele pot anula decizia de respingere a accesului și, prin urmare, pot trage concluziile unui refuz.

Instanțele pot dispune divulgarea informațiilor.

IV Accesul la justiție în participare publică

O instalație exploatată sau deținută de către orice persoană sau entitate, publică sau privată, care poate prezenta pericole sau inconveniente pentru locuitori, sănătate, siguranță, sănătatea publică, agricultură, protecția mediului, protejarea siturilor și monumentelor, este denumit „clasificate” pentru protecția mediului (ICPE)” în Franța și face obiectul unui regim juridic special descris în Codul mediului. În Franța există aproximativ 500000 de astfel de instalații.

Legislația privind instalațiile clasificate în scopul protecției mediului stabilește trei regimuri diferite în funcție de gravitatea pericolelor și a dezavantajelor: autorizarea, raportarea și un regim intermediar recent de simplificare a procesului de autorizare, denumit „înregistrare” (Ordinul nr. 2009-663 din 11 iunie 2009 și Decretul nr. 2010-368 din 13 aprilie 2010).

În cadrul regimului de autorizare prealabilă, dreptul de funcționare este acordat după efectuarea unui „studiu de impact” și a unei „anchete publice”.

Recursul la o autoritate administrativă superioară împotriva unei decizii administrative este întotdeauna posibil (acesta este un principiu general de jurisprudență). Cu excepția cazului în care o normă specială prevede că această posibilitate este facultativă.

Principiul general este că deciziile administrative pot fi contestate în justiție în mod direct dacă nu există norme de procedură specifice (de exemplu, în ceea ce privește accesul la informațiile despre mediu). Nu există norme specifice în ceea ce privește participarea publicului și deciziile aferente.

În absența unor norme specifice prevăzute de lege cu privire la necesitatea unei contestații administrative, deciziile administrative pot fi înaintate direct în fața unui tribunal administrativ.

Instanțele administrative reexaminează legalitatea procedurală și cea de fond a tuturor deciziilor administrative.

Instanțele analizează materialele, constatările tehnice și calculele atunci când sunt considerate ca aparținând deciziei.

Legalitatea planificării administrative este controlată de instanțele administrative. Condițiile privind calitatea procesuală activă, normele privind probele, normele privind audierile sau amploarea controlului exercitat de instanță nu sunt specifice în acest domeniu.

Cu privire la calitatea procesuală activă: orice persoană fizică având capacitatea de a acționa în justiție poate sesiza judecătorul administrativ. Această capacitate este evaluată în conformitate cu normele de drept civil. Prin urmare, minorii, în afară de cei care au dobândit capacitatea de exercițiu, precum și persoanele majore aflate „sub tutelă judiciară” ca urmare a unor afecțiuni psihice sau a unei condamnări penale care determină interdicția judiciară nu pot acționa în justiție. Cu toate acestea, jurisprudența administrativă admite că anumite persoane, deși nu au capacitate juridică în conformitate cu Codul civil, au capacitatea de a exercita o cale de atac pentru abuz de putere împotriva deciziilor care afectează „principiul fundamental al libertății individuale.”

Persoanele juridice sau grupurile pot introduce o cale de atac împotriva măsurilor care le afectează interesele proprii (existența, proprietățile, activitățile, condițiile de funcționare), precum și să solicite despăgubiri pentru daunele materiale si morale suferite. De asemenea, acestea pot să sesizeze instanța pentru a apăra interesele colective ale celor pe care îi reprezintă, în măsura în care regulamentul sau măsura care face obiectul litigiului afectează acest interes colectiv.

În contenciosul administrativ, precum și în procedurile judiciare private, reclamantului îi revine sarcina probei. Cu toate acestea, acest principiu este aplicat oarecum diferit în contenciosul administrativ, în special atunci când elementele de probă sunt deținute de administrație sau, în cazul stabilirii răspunderii, pe baza principiului prezumției petiționarul este scutită de demonstrarea ilegalității și obligă administrația să dovedească faptul că aceasta nu a săvârșit nicio eroare. Având în vedere natura inchizitorială a procedurii, judecătorul administrativ, care are competențe extinse de investigare, contribuie în mod semnificativ la stabilirea faptelor. Dacă este necesar, acesta poate dispune divulgarea documentelor sau poate desfășura investigații prin examinarea directă a anumitor acte sau documente, prin vizitarea locurilor, prin participarea la audieri sau la evaluări de către experți.

Articolul L. 6 din Codul justiției administrative consacră principiul conform căruia „procedurile au loc în cadrul unei audieri publice”.

Cerințele principiului de legalitate variază în funcție de interpretarea și punerea în aplicare de către instanța administrativă. În special, acest principiu nu afectează libertatea de acțiune a autorităților administrative, ilustrând ceea ce se numește „putere discreționară”.

În cazul în care administrația poate alege între adoptarea unei decizii și abținerea de la orice decizie sau între două sau mai multe decizii cu conținut diferit, dar, în egală măsură, conforme cu legislația, judecătorul nu este întotdeauna obligat să controleze adecvarea alegerii făcute de către administrație.

De asemenea, respectarea principiului de legalitate este mai mult sau mai puțin strictă, în funcție de măsura în care controlul judiciar este introdus ca „normal” sau „restrâns”. Controlul va fi restrâns la cazurile în care decizia contestată s-a luat prin exercitarea puterii discreționare, și anume atunci când legalitatea deciziei, trebuie să fie evaluată. În acest caz, judecătorul administrativ va examina dacă decizia este afectată de o eroare de fapt, de o eroare de drept sau de un abuz de putere, dar controlul aprecierii juridice a faptelor se va concentra exclusiv pe erorile evidente de apreciere. În situațiile obișnuite în care decizia administrației se bazează pe criterii legale și în care, prin urmare, judecătorul efectuează un control normal, se vor examina toate erorile în ceea ce privește încadrarea juridică a faptelor.

În anumite cazuri, controlul normal și cel restrâns sunt exercitate în conformitate cu modalități specifice. Astfel, controlul restrâns nu include căutarea unei erori evidente de apreciere dacă decizia este rezultatul unei evaluări suverane a administrației publice (de exemplu, juriile de examinare).

De asemenea, judecătorul are competența de a analiza comparativ avantajele și dezavantajele deciziei administrative. Decizia va fi legală numai dacă reflectă faptele în mod corespunzător.

Evaluarea impactului asupra mediului (decizia de încadrare sau de delimitare a domeniului de aplicare) face parte din procedura de autorizare a unei instalații clasificate în scopul protecției mediului. Se poate solicita anularea unei autorizații sau a aprobării proiectului în fața instanțelor administrative, pe baza lipsei sau insuficienței EIA [1].#_ftn1 Cu toate acestea, nu se poate acționa în mod direct în fața instanțelor împotriva acestei evaluări a impactului asupra mediului.

Autorizațiile finale pot fi revizuite de instanțe. Condițiile privind calitatea procesuală activă, normele privind probele, normele privind audierile sau amploarea controlului exercitat de instanță nu sunt specifice în acest domeniu.

Instanțele administrative revizuiesc legalitatea procedurală și legalitatea pe fond a tuturor deciziilor administrative. Instanțele studiază documentele, constatările tehnice și calculele, în cazul în care acestea se referă la decizie. Este verificat studiul de impact asupra mediului, deoarece este principalul aspect al legalității procedurii.

Demonstrarea unui interes în introducerea unei acțiuni în justiție este principala condiție care trebuie îndeplinită pentru admisibilitatea introducerii unei căi de atac.

În afara cazului excepțional în care o autoritate publică este învestită cu un mandat legal care îi permite să acționeze împotriva măsurilor pe care le consideră ca fiind ilegale (cazuri de cereri prefectorale de revizuire judiciară), interesul justifică exercitarea căii de atac. Acest interes, a cărui existență este evaluată la momentul introducerii căii de atac, poate fi de natură diferită: moral sau material, individual sau colectiv.

În toate cazurile, acesta trebuie să fie personal, legitim și pertinent. Prima dintre aceste cerințe împiedică o persoană să acționeze fără mandat în numele unei alte persoane sau să invoce numai calitatea sa de cetățean, consumator sau funcționar ales pentru a contesta legalitatea unui act. Necesitatea unui interes de protecție împiedică posibilitatea ca un recurs să urmărească să protejeze o situație neregulamentară sau imorală. În final, statutul pe baza căruia acționează reclamantul trebuie să fie legat de decizia contestată. În plus, interesul trebuie să fie direct și cert, cu alte cuvinte afectat în mod direct și cert de decizia contestată.

Instanțele administrative revizuiesc legalitatea procedurală și de fond a deciziilor IPPC [2], precum și legalitatea tuturor deciziilor administrative.#_ftn2 De asemenea, instanțele administrative trebuie să analizeze documentele, constatările tehnice, calculele și documentația IPPC în cazul în care se consideră că aceste elemente se referă la decizie. Instanțele analizează materialele, constatările tehnice și calculele atunci când sunt considerate ca aparținând deciziei.

Argumentele prezentate în susținerea unei acțiuni în anulare a unei decizii administrative (acțiuni pentru abuz de putere) sunt clasificate în două categorii: legalitate externă și internă.

Ilegalitatea externă este legată de punerea în aplicare a unui act: lipsa de competență a autorului actului, ilegalitate procedurală, deficiență sau abatere (inclusiv caracterul nemotivat).

Ilegalitatea internă este legată de conținut, fondul actului și de o eroare de fapt sau de drept:

  • eroare de drept: aplicarea unei norme de drept care nu este aplicabilă sau interpretarea greșită a normei aplicabile;
  • eroare de fapt: o eroare de calificare a faptelor sau o eroare vădită de apreciere în momentul în care judecătorul exercită un control limitat, precum și

abuzul de procedură sau de putere.

Nu este necesară participarea la etapa de consultare publică a procedurii IPPC sau EIA sau prezentarea unor observații pentru a avea calitatea procesuală în fața instanțelor administrative.

Posibilitatea de introducere a unei acțiuni pentru abuzul de putere este larg deschisă, însă nu este o actio popularis. Pentru a avea acces la justiție, reclamantul trebuie să justifice un „interes” în legătură cu conținutul deciziei, concept care este însă interpretat în mod relativ liber și extins de către instanțele administrative. Acest interes trebuie să fie direct, cert și efectiv.

Instanțele administrative au competența de a emite ordine în toate domeniile.

Pentru o perioadă lungă de timp, judecătorii administrativi au refuzat să emită ordine adresate administrației, inclusiv pentru executarea deciziilor sale. Singura cale de atac pentru beneficiarul deciziei era de a deschide o nouă procedură împotriva inerției administrației. Legea din 1995 februarie 8 conferă instanțelor administrative posibilitatea să adreseze administrației ordine pentru ca aceasta să ia măsuri într-o anumită direcție sau să se pronunțe din nou într-un interval de timp prestabilit.

În această privință, trebuie să se sesizeze instanța cu o cerere specifică de emitere a unui ordin. Organismele publice sau instituțiile de drept privat responsabile de gestionarea unui serviciu public pot face obiectul unui astfel de ordin.

Competența de a emite ordine include posibilitatea de a impune sancțiuni. Impunerea sancțiunii trebuie să fi fost solicitată, cu excepția cazului Consiliului de stat, care poate să o impună automat și, în plus, beneficiază de sprijinul unui departament specializat însărcinat cu urmărirea executării deciziilor sale.

Cu privire la instalațiile clasificate în scopul protecției mediului, judecătorul administrativ deține competența de a emite ordine împotriva prefectului. Acesta poate adopta toate măsurile pe care le consideră necesare.

V. Accesul la justiție în caz de acțiuni sau omisiuni

Cererile pot fi formulate direct împotriva persoanelor fizice sau a societăților private în fața instanțelor civile de drept comun sau în fața instanțelor penale. Instanțele penale pot impune plata unei amenzi de către persoana fizică (există, de asemenea, posibilitatea ca o persoană să fie condamnată la închisoare), în cazul în care aceasta a adus daune mediului. Acest lucru nu este însă posibil decât în cazul în care actul incriminat a fost deja prevăzut de lege ca infracțiune. Nu există o competență generală de urmărire în domeniul mediului, prin urmare judecătorii penali trebuie să facă trimitere la lista scrisă din Codul penal. Judecătorii civili pot condamna persoane fizice sau societăți private, în vederea compensării unei daune de mediu, atunci când sunt îndeplinite următoarele trei condiții:

  • (1) autorul este răspunzător pentru aceste prejudicii;
  • (2) această acțiune a provocat daune compensabile;
  • Alineatele (3) și există o legătură de cauzalitate între acțiune și prejudiciu.

Unele regimuri privind răspunderea în dreptul civil pot avea ca rezultat stabilirea răspunderii chiar și în absența vinei (răspunderea pentru lucruri sau indirect pentru alte persoane ori pentru produsele cu defecte). Operatorului unei instalații i se poate, de asemenea, impune să curețe locul poluat (reabilitare).

Cererile referitoare la protecția mediului pot fi depuse direct la instanțele administrative împotriva organismelor publice (autorități de stat sau autorități publice locale). Aceste căi de atac le permit instanțelor administrative să anuleze deciziile administrative ilegale (de exemplu, permisele), să impună noi cerințe pentru operatorii privați pentru a îmbunătăți protecția mediului sau să declare răspunderea statului sau a autorităților publice locale. Stabilirea acestei responsabilități este cel mai frecvent solicitată în cazul constatării unei deficiențe în ceea ce privește puterea de control de care dispun organismele publice. Însă aceste exemple sunt rare. Consiliul de Stat stabilește uneori o responsabilitate împărțită între stat și municipalitate (a se vedea, de exemplu: CE, 2007 iulie 13, municipalitatea Taverny, nr. 293210). Legea din 1 august 2008, publicată în vederea transpunerii Directivei UE din 21 aprilie 2004, nu a creat un principiu de responsabilitate subsidiară a statului în cazul imposibilității de punere în aplicare a principiului „poluatorul plătește”.

Articolul L 165-2 din Codul mediului, care rezultă din Legea nr. 2008-757 din 1 august 2008, prevede că autoritățile competente în chestiuni privind răspunderea pentru mediul înconjurător sunt desemnate prin decret. Decretul nr. 2009-496, publicat la 30 aprilie 2009, a desemnat mai multe autorități pe teritoriul statului, în funcție de tipurile de proiecte, planuri și programe: Ministrul Mediului, Consiliul general al mediului și dezvoltării durabile, prefectul regiunii, un alt prefect coordonator sau prefectul maritim (pentru zonele marine).

Nu există norme specifice privind acțiunile introduse în materie de mediu. Responsabilitatea statului nu poate fi invocată direct în fața instanțelor administrative. Cererea formulată în fața unui judecător este întotdeauna o cale de atac formulată împotriva respingerii explicite sau implicite din partea statului sau împotriva unui răspuns pozitiv considerat insuficient.

În dreptul francez nu există norme specifice privind condițiile de revizuire de către instanță în materie de răspundere pentru mediul înconjurător. Avocații trebuie să facă trimitere la principiile generale de responsabilitate a statului. Judecătorii administrativi pot să anuleze respingerea cererii și să condamne statul dacă (1) acesta este responsabil pentru daunele produse, (2) această acțiune (sau, mai des, lipsa de acțiune) a cauzat prejudicii compensabile, și (3) există o legătură de cauzalitate.

În cazul anulării unei decizii administrative ilegale în probleme de mediu, instanțele administrative trebuie, la cererea solicitantului, să solicite autorităților publice competente să deducă consecințele acestei anulări.

Există mai multe regimuri privind răspunderea pentru mediul înconjurător. Fiecare dintre acestea se bazează pe condiții specifice. În fața instanțelor administrative, stabilirea responsabilității poluatorului poate fi solicitată pe baza „reglementării IPPC” (răspunderea operatorului), a normelor privind gestionarea deșeurilor (responsabilitatea titularului) sau a regimului specific instituit prin Legea din 1 august 2008. În fața unor instanțe civile, daunele aduse mediului pot fi compensate pe baza regimului răspunderii civile comune (în caz de abuz, neglijență și, uneori, în absența unei vine) sau a unor responsabilități specifice (perturbare anormală a vecinătății, pagube cauzate de anumite tipuri de poluare: hidrocarburi și instalații nucleare). Instanțele penale pot aplica sancțiuni pentru daunele aduse mediului care au fost prevăzute în prealabil de lege ca infracțiuni (a se vedea și răspunsul numărul unu).

VI altor modalități de acces la justiție

Toate procedurile judiciare, administrative, civile sau penale generale pot fi aplicate în probleme de mediu. Nu există alte norme specifice în acest domeniu.

Nu există autorități publice specifice responsabile de asigurarea accesului la justiție în materie de mediu. Ombudsmanul, procurorii și toate jurisdicțiile pot interveni în domeniul legislației de mediu.

Ombudsmanul a fost înființat prin Legea din 3 ianuarie 1973, având la bază modelul Ombudsmanului suedez. Acesta este o „autoritate administrativă independentă” responsabilă pentru îmbunătățirea relațiilor dintre cetățeni și administrațiile publice. Ombudsmanul intervine în litigiile dintre cetățeni și autoritățile publice. Acesta are responsabilitatea de a propune soluții pentru rezolvarea litigiilor pe cale amiabilă. Această autoritate și-a schimbat denumirea începând cu 2011 martie 31, fiind denumit în prezent „apărător al drepturilor.”

Procurorul Republicii (Procureur de la République) este un magistrat responsabil pentru conducerea „acțiunii publice” care ține de competența Tribunalului regional [„Tribunal de grande instance (TGI)”], a instanțelor de drept civil și de drept penal din primul grad de jurisdicție. Procurorii sunt sub autoritatea ministrului justiției. Atribuțiile procurorilor sunt exercitate în special în materie penală. Acesta este responsabil, în conformitate cu principiul de apreciere a autorităților de urmărire penală, să urmărească penal sau nu infractorii (de asemenea, în probleme de mediu).

În cazul în care a fost comisă o infracțiune referitoare la mediu, este posibilă introducerea unor acțiuni private.

Există două posibilități de acțiune în fața instanțelor administrative în cazurile de lipsă de acțiune administrativă sau de acțiuni necorespunzătoare:

  • Acțiunea în anulare împotriva unei decizii administrative ilegale: intitulată „Acțiune pentru abuz de putere”;
  • Acțiunea în despăgubiri împotriva unei autorități publice atunci când se demonstrează că această lipsă de acțiune sau acțiune neadecvată a cauzat un prejudiciu.

VII calitatea procesuală

Articolul 31 din Codul de procedură civilă recunoaște calitatea procesuală activă a persoanelor care dețin un interes și au capacitate juridică. Solicitantul trebuie să demonstreze un interes legitim protejat de lege și un interes direct și personal („nimeni nu susține prin procură”). De asemenea, legea permite persoanelor juridice; inclusiv asociații; ONG-uri; și profesionale, sindicatele, înființate în mod legal să apere interesele comune ale membrilor lor. Interesul de a sesiza o instanță trebuie să fie evident și actual, dar instanțele au recunoscut uneori admisibilitatea acțiunilor atunci când interesul este viitor sau nesigur.

Aceste concepte de drept civil se regăsesc în jurisprudența instanțelor administrative, cu o interpretare pragmatică și extensivă. „Acțiunea pentru abuz de putere” poate fi introdusă împotriva oricărei decizii administrative, dar calitatea vieții cetățenilor nu este suficientă pentru a acționa: Acesta nu este o actio popularis. Pentru a fi eligibili să o exercite, solicitanții trebuie să justifice „un interes care conferă locus standi”, care este direct, cert și actual (CE, 21 decembrie, 1906, Union des propriétaires et des Contribuables” du district de La Croix — Seguey — Tivoli, Recueil Lebon, page 962 — CE, decembrie 21, 1906, Uniunea proprietarilor și a contribuabililor din districtul Cross-Seguey — Tivoli, Recueil Lebon, pagina 962).

Aceste principii se aplică tuturor solicitanților: persoane fizice, persoane juridice de drept privat, asociații franceze sau străine, ONG-uri etc.

În Franța, nu există niciun mecanism de actio popularis.

Ombudsmanul nu poate interveni într-o procedură pe rolul unei instanțe judecătorești și nu poate pune în discuție validitatea unei decizii judiciare. Cu toate acestea, Ombudsmanul poate adresa ordine autorităților publice în cazul în care acestea refuză să execute o hotărâre judecătorească în favoarea solicitantului.

Procurorii nu au un interes de a acționa în fața instanțelor administrative. Ei pot acționa numai în materie penală.

Toate celelalte instituții publice dețin calitatea procesuală de a acționa în fața instanțelor administrative atunci când au interese pe care să le invoce sau să le apere.

Nu există norme specifice EIA și IPPC cu privire la calitatea procesuală a persoanelor fizice/ONG-urilor și accesul la justiție în materie de mediu.

VIII reprezentare juridică

În fața instanțelor administrative din primul grad de jurisdicție (articolul R. 431-2 din Codul de justiție administrativă), reprezentarea de către un consilier juridic este impusă în acțiunile care țin de competența deplină: În esență, litigii privind obligații pecuniare sau contractuale. Celelalte litigii sunt implicit excluse de la regula reprezentării obligatorii. În fața instanțelor administrative de al doilea grad de jurisdicție (articolul R. 811-7 din Codul de justiție administrativă), există obligația de a fi reprezentat de un avocat (singurele excepții: acțiunile referitoare la abuzul de putere de către administrația publică și încălcările Codului rutier).

În fața instanțelor de primul grad de jurisdicție, precum și în fața instanțelor de al doilea grad de jurisdicție, statul nu are obligația de a fi reprezentat de un avocat.

Regula privind reprezentarea obligatorie este mai puțin strictă în ceea ce privește Consiliul de stat: Această regulă este valabilă în casație (cu excepția unor situații cum ar fi litigiile în materie de ajutor social). În ceea ce privește abuzul de putere în instanțele de prim și ultim grad de jurisdicție, prezența avocatului nu este obligatorie.

Absența unui avocat determină inadmisibilitatea cererii, în cazul în care situația nu este remediată.

Legislația în materie de mediu este unul dintre domeniile de specializare în cadrul profesiei de avocat (decretul din 28 decembrie 2011, Monitorul Oficial al Republicii Franceze nr. 0301 din 2011 decembrie 29, pagina 22577). Site-ul internet al fiecărui barou include o listă de avocați specializați în acest domeniu. Orice asociație pentru protecția mediului poate acționa în numele victimelor individuale prejudiciate, atunci când este împuternicită să facă acest lucru. De asemenea, aceasta poate acționa împotriva oricărei decizii administrative care poate afecta mediul în mod negativ.

IX dovezi

În contenciosul administrativ, precum și în procedurile juridice private, sarcina probei revine reclamantului. Cu toate acestea, acest principiu este mai puțin strict în procedurile de contencios administrativ, și anume atunci când elementele de probă sunt deținute de administrație sau, în cazul stabilirii răspunderii, în ipoteza unei prezumții care scutește solicitantul de demonstrarea ilegalității și obligă administrația să dovedească faptul că aceasta nu a săvârșit nicio eroare.

Având în vedere natura inchizitorială a procedurii, judecătorul administrativ, care are competențe de investigare extinse, contribuie, de fapt, în mod semnificativ la stabilirea faptelor. Dacă este necesar, acesta poate dispune comunicarea documentelor sau poate desfășura investigații prin examinarea directă a anumitor acte sau documente, prin vizitarea locurilor, prin participarea la audieri sau evaluări de către experți.

Părțile pot întotdeauna să introducă noi elemente de probă. Însă procedura aplicabilă instanțelor administrative este denumită „inchizitorială”: Aceasta înseamnă că judecătorul are controlul deplin asupra procedurii. Acesta comunică argumentele prezentate de părți. De asemenea, el poate cere părților să prezinte noi documente pentru a demonstra faptele. De asemenea, acesta poate solicita efectuarea unei expertize.

Procedura în cadrul instanțelor administrative este diferită de cea din cadrul instanțelor civile de drept comun. În fața unor instanțe civile, părțile desfășoară procesul, solicitând judecătorului să dispună efectuarea unei investigații, a unei expertize. Judecătorul administrativ nu este obligat să dea curs cererii părților: Nu este obligatoriu să se recurgă la expertiză atunci când aceasta este solicitată de către una dintre părți, dacă judecătorul consideră că documentele referitoare la caz sunt suficiente pentru a pronunța o condamnare. Pe de altă parte, judecătorul poate dispune o expertiză chiar și în cazul în care o astfel de solicitare nu este exprimată de către părți.

Judecătorul nu este niciodată obligat să se conformeze constatărilor unui expert. El trebuie să evalueze întotdeauna studiile cu spirit critic. Soluția sa se poate baza pe alte elemente ale cazului din speță care pot să conteste concluziile unui raport de expertiză. Acest principiu fundamental a fost stipulat în mod expres prin articolul 22 din Legea din 1889 iulie 22 aplicabilă instanțelor administrative, precum și de jurisprudența Consiliului de stat.

X Măsuri sau acțiuni în încetare

Potrivit jurisprudenței, principiul aplicabilității imediate a deciziilor administrative este o normă fundamentală de drept public (CE, Ass., 2 iulie 1982, Huglo et autres). Astfel, deciziile administrative pot fi executate imediat, în mod independent de o acțiune în instanță. Acțiunea clasică înaintată în instanță împotriva unor astfel de decizii nu are efect suspensiv. Există unele excepții, în principal în domeniul imigrației sau al dreptului fiscal, dar nu în probleme de mediu.

Există posibilitatea unor măsuri de încetare împotriva deciziilor administrative, în procedurile judiciare administrative în probleme de mediu, la fel ca în toate domeniile. Această posibilitate nu există pentru acțiunile în fața instanțelor administrative împotriva unor acte sau omisiuni ale altor părți private. Însă această procedură poate fi pusă în aplicare de către instanțele civile de drept comun (référé civile).

În cazuri de urgență, suspendarea provizorie a executării permite suspendarea executării unei decizii administrative până când un judecător hotărăște cu privire la legalitatea acestei decizii. Solicitantul trebuie să demonstreze caracterul urgent al dosarului și faptul că există îndoieli serioase cu privire la legalitatea deciziei pentru ca instanța să se pronunțe cu privire la o măsură provizorie în termen de câteva zile.

Este posibilă contestarea unei decizii pronunțate de o instanță administrativă cu privire la măsura de încetare. Această contestație trebuie introdusă direct la Consiliul de stat.

XI cu privire la cheltuielile de judecată

Cheltuielile de judecată includ cheltuielile de judecată și onorariile avocaților.

  • Cheltuielile de judecată sunt definite în secțiunea 695 din Codul de procedură civilă. Aceste cheltuieli sunt taxe reglementate sau stabilite pe baza unor tarife:
    • onorariul executorului judecătoresc (legea prevede că actele de chemare în judecată și hotărârile sunt transmise celeilalte părți de către un executor judecătoresc);
    • taxele pentru reprezentarea în justiție și apărare (actes de postulation et de plaidoirie) (Decretul nr. 72-784 din 1972 august 25, revizuit în 1975) sunt împărțite în taxe forfetare în funcție de natura procesului și în cuantumuri proporționale, calculate în funcție de impactul financiar al procesului;
    • și „onorariile experților”.

În cazul instanțelor administrative nu există onorarii ale executorului judecătoresc, nici taxe pentru reprezentarea în justiție.

  • Onorariile avocaților. Aceste taxe sunt denumite „nerecuperabile”, deoarece ele nu pot fi rambursate (returnate), întrucât nu sunt „obligatorii din punct de vedere juridic.”

Cheltuielile efectuate de avocat în legătură cu îndeplinirea rolului său în numele clientului: timbrele fiscale pentru taxe de înregistrare, promovare a drepturilor, drepturile de publicitate, onorariile experților, ale executorului judecătoresc etc.

Taxa de timbru a fost anulată pentru solicitările înregistrate după 2004 ianuarie 1. Începând cu 1 octombrie 2011, orice persoană care introduce o acțiune judiciară trebuie să plătească o taxă de timbru de 35 de euro. Această sumă trebuie plătită la fiecare nivel al procedurii: primul grad de jurisdicție, al doilea grad de jurisdicție, casație.

Onorariile avocatului sunt stabilite în mod liber între părți și avocatul lor: nu se poate oferi o estimare.

Cheltuielile legate de convocarea unui expert în fața instanței sunt stabilite de judecător. De exemplu, în 2009, instanța ordinară de al doilea grad de jurisdicție și instanța administrativă din Caen au sugerat să se aplice următorul barem:

  • Onorariile pentru experți: 90 de euro pentru o oră, până la 180 EUR și mai mult, în funcție de complexitatea cauzei.
  • Dactilografiere: 7 EUR pe pagină.
  • Copii: 0,42 EUR pe pagină, 1,5 EUR pentru o copie color.
  • Documente disponibile pe CD: 20 de euro fiecare.
  • Transmitere prin poștă: În conformitate cu tarifele poștale.
  • Taxă pe kilometru: 0.60 la 0.80/km.
  • Transport, cazare la hotel, mese: În conformitate cu justificările.

Linkul se deschide într-o fereastră nouăhttp://www.upem.org/documents/coutjud.html

Costurile aferente unei măsuri de încetare/măsuri provizorii sunt aceleași ca în cazul unei acțiuni principale.

De obicei, cheltuielile de judecată sunt plătite de partea care cade în pretenții. În temeiul articolului L 761-1 din Codul justiției administrative: „În toate cazurile, partea care cade în pretenții trebuie să plătească celeilalte părți suma stabilită de instanță pentru cheltuielile efectuate. Judecătorul ține seama de principiul echității sau de situația economică a părții care pierde cauza. Acesta poate chiar informa în mod automat, din motive întemeiate pe considerente similare, că nu există motive pentru stabilirea unei obligații de plată a cheltuielilor.” Cu toate acestea, de obicei, instanțele administrative limitează cheltuielile care trebuie achitate la circa două mii de euro.

XII mecanismele de asistență financiară

Nu există nicio normă specială privind cheltuielile de judecată ale procedurilor în probleme de mediu. În cazul instanțelor administrative, există o singură taxă. O lege din 29 iulie 2011 a creat o taxă specială de 35 de euro care trebuie plătită în momentul inițierii unei proceduri în fața unei instanțe (administrative sau de alt tip). Această taxă este o condiție de admisibilitate a cererii. Beneficiarii asistenței judiciare nu trebuie să plătească această taxă (a se vedea răspunsul la întrebarea numărul 2).

Există „asistență judiciară” în Franța. Actualul sistem de asistență judiciară este reglementat de Legea privind asistența judiciară (nr. 91-647 din 10 iulie 1991) și de Decretul nr. 91-1266 din 18 decembrie 1991. Aceasta cuprinde:

  • Asistență judiciară: Asistența financiară pentru procedurile judiciare și procedurile de soluționare extrajudiciară;
  • Ajutoare pentru onorariile avocaților în procedurile penale care sunt disponibile ca alternativă la urmărirea penală (soluționare și mediere), pentru asistența judiciară acordată persoanelor reținute de poliție pentru interogatorii și persoanelor deținute pentru proceduri disciplinare;
  • Accesul la justiție (informare, consiliere, consultanță juridică gratuită). Asistența judiciară conferă beneficiarului dreptul la asistență gratuită din partea unui avocat sau a unui alt practician din domeniul juridic (executor judecătoresc, notar, adjudecător etc.) și la scutire de cheltuielile de judecată.

Asistența judiciară este, de asemenea, disponibilă în probleme de mediu fără niciun fel de norme specifice.

Asistența judiciară face obiectul unor cerințe referitoare la resurse, cetățenie, domiciliu și eligibilitate. Puteți beneficia de asistență judiciară în cazul în care media resurselor totale pentru anul calendaristic precedent nu depășește un anumit prag stabilit prin statut în fiecare an. Aveți dreptul la asistență judiciară dacă sunteți cetățean francez sau cetățean al Uniunii Europene ori resortisant străin cu reședința obișnuită și legală în Franța. Reședința obișnuită și legală în Franța este obligatorie în principiu. Asistența judiciară este acordată în cazul în care acțiunea nu este vădit inadmisibilă sau lipsită de substanță. Aceste condiții se aplică și ONG-urilor.

Majoritatea sindicatelor și ONG-urilor pentru consumatori oferă gratuit asistență juridică furnizată de avocați membrilor lor. Majoritatea avocaților oferă, de asemenea, o întrevedere inițială. Nu există practici specifice în domeniul mediului.

Clinicile juridice sunt organizații destul de noi în Franța. În prezent, există 4 de clinici juridice în Franța, două pentru dreptul civil și două pentru drepturile omului (La maison du droit a Universității Paris II;Linkul se deschide într-o fereastră nouăhttp://www.u-paris2.fr/63247158/0/fiche___pagelibre/&RH=ORGA_ETUDES Linkul se deschide într-o fereastră nouăClinica juridică a Universității din Tours; Linkul se deschide într-o fereastră nouăClinica juridică privind drepturile fundamentale a Universității din Caen; Linkul se deschide într-o fereastră nouăClinica juridică Euclid a Universității Paris Ouest Nanterre). Niciuna dintre acestea nu se ocupă de cauze legate de probleme de mediu.

De asemenea, în Franța există din ce în ce mai mulți avocați specializați în dreptul mediului, precum și numeroase ONG-uri pentru protecția mediului. Unele dintre acestea sunt recunoscute drept servicii publice de către stat, precum France Nature Environnement (FNE), care este federația franceză a asociațiilor pentru protecția naturii și a mediului. Aceasta este alcătuită din 3,000 de ONG-uri (pe o bază tematică sau geografică).

XIII promptitudinea

Există un principiu potrivit căruia o decizie negativă implicită are loc atunci când administrația nu răspunde în termen de două luni la cererea unui solicitant (articolul 21 din Legea din 2000 aprilie 12).

În mai multe domenii, dreptul a instituit un regim de acceptare tacită. În astfel de cazuri, neprimirea unui răspuns din partea administrației determină o acceptare tacită la expirarea termenului stabilit prin lege. În afară de această ipoteză, responsabilitatea unei autorități publice poate fi stabilită de o instanță administrativă atunci când se dovedește că această întârziere este anormală și a adus un prejudiciu reclamantului.

Nu există termene speciale stabilite prin lege pentru procedurile judiciare în probleme de mediu.

De asemenea, trebuie să se facă distincție între acțiunea pe fond și procedurile de urgență.

În cazul unei acțiuni pe fond, obiectivul stabilit de Parlament pentru instanțele administrative, la orice nivel (primul grad de jurisdicție, al doilea grad de jurisdicție și casație), în anexa la legea anuală privind bugetul de stat, este acela de a oferi o decizie într-un termen maxim de un an.

În cazul procedurilor de urgență, hotărârea instanței se pronunță, de obicei, în termen de o săptămână și de cel mult o lună, uneori la 2 sau 3 de zile.

Nu există nicio limită de timp stabilită printr-un act juridic pentru acțiunea pe fond. Cu toate acestea, există limite pentru proceduri în situații de urgență: de exemplu, atunci când este vorba despre o procedură privind o amenințare la adresa libertăților fundamentale, judecătorul emite decizia în termen de 48 de ore.

Există un principiu important stabilit în urma unei hotărâri pronunțate în 2002. „Justițiabilii au dreptul ca cererile lor să fie judecate într-un timp rezonabil, în temeiul principiului emis de articolul 6 din CEDO. Încălcarea acestei obligații nu afectează validitatea deciziei judiciare. Cu toate acestea, în cazul în care dreptul de a obține o hotărâre judecătorească într-un termen rezonabil a cauzat un prejudiciu, aceștia pot să obțină repararea prejudiciului „determinat de gestionarea necorespunzătoare de către instanțele administrative”. Referință: Conseil d’Etat Assemblée, 28 juin 2002, Garde des sceaux contre M. magiera, nr. 239575. http://www.legifrance.gouv.fr/affichJuriAdmin.do?oldAction=rechJuriAdmin&idTexte=CETATEXT000008099419&fastReqId=109660118&fastPos=7...
Linkul se deschide într-o fereastră nouă &fastpos = 7

XIV alte aspecte

O acțiune în anulare împotriva unor decizii administrative este admisibilă numai dacă este împotriva unui „act administrativ care afectează în mod negativ” (acte administratif faisant grief în dreptul administrativ francez). Un act administrativ este considerat a fi astfel atunci când produce efecte juridice: modifică sistemul juridic sau încalcă drepturile și obligațiile cetățenilor. Un act care are loc doar în contextul unei proceduri în vederea elaborării ulterioare a deciziei principale este doar un act pregătitor și nu mai poate fi contestat în fața unei instanțe administrative. Toate aceste norme generale sunt aplicabile în domeniul mediului.

Dreptul de acces la informații privind mediul este reglementat de principiul general emis prin Legea nr. 78-753 din 17 iulie 1978 și Decretul de punere în aplicare nr. 2005-1755 din 30 decembrie 2005 privind accesul la documente administrative și, de asemenea, de anumite norme scrise în Codul mediului (articolele L. 124-1 — L. 124-8 și R. 124-1 — R. 124-5). Toate aceste texte au fost sintetizate de o circulară informativă ministerială publicată la 18 octombrie 2007.

Site-ul principal cu privire la acest subiect: Ministerul francez al mediului:

Linkul se deschide într-o fereastră nouăhttp://www.toutsurlenvironnement.fr/aarhus/lacces-du-citoyen-la-justice

Concilierea, tranzacția și arbitrajul sunt metode de soluționare a litigiilor care nu au încă la fel de mult loc în contenciosul administrativ ca în litigiile de drept privat. Articolul L. 211-4 din Codul justiției administrative oferă instanțelor administrative competența generală de conciliere. Însă această dispoziție este rareori utilizată, având în vedere natura însăși a contenciosului administrativ și faptul că în materie contractuală există deja un mecanism pentru soluționarea amiabilă a litigiilor, prin intermediul comitetelor de soluționare amiabilă în materie de achiziții publice. Societățile publice dispun de un drept de compromis pentru a-și soluționa litigiile. De regulă, tranzacțiile încheiate cu persoane fizice constituie contracte de drept privat și nu intră în sfera de competență a judecătorului administrativ. Autoritățile publice fac obiectul unei interdicții de principiu a recursului la arbitraj.

Medierea nu este folosită des în domeniul mediului, dar această idee devine din ce în ce mai populară în Franța. În plus, există numeroase noi studii în legătură cu întrebarea: modalitățile de a dezvolta medierea în probleme de mediu. O conferință interesantă a fost organizată în aprilie 2012 de către Institutul pentru cercetare și educație în domeniul negocierii, fiind publicat un rezumat pe tema „Medierea, modul de soluționare a conflictelor de mediu?” (în limba franceză).

Linkul se deschide într-o fereastră nouăhttp://gcft.fr/wp-content/uploads/2012/05/CR-SIRENE-29.pdf

XV statutul de străin

Articolul 1 din Constituția franceză proclamă principul de „egalitate a tuturor cetățenilor în fața legii, indiferent de origine, rasă sau religie.” Mai multe legi au extins acest articol din Constituție, interzicând discriminarea, în special cea bazată pe gen, handicap, vârstă sau orientare sexuală. Articolul 225-1 din Codul penal definește cu precizie noțiunea de discriminare pe baza unei liste de mai multe criterii. Cu toate acestea, în dreptul procesual francez nu există clauze pentru combaterea discriminării cu privire la limba vorbită (a se analiza răspunsurile 2 și 3).

Limba franceză ar trebui să fie utilizată în special în procedurile judiciare. Acest principiu este foarte vechi. Acest principiu foarte vechi a fost proclamat de un decret regal semnat în orașul Villers-Cotterets (care a dat numele decretului regal) la 1539 august 15. Actul respectiv este considerat a fi „certificatul de naștere oficial” al limbii franceze. Acest principiu a fost inclus în articolul 2 din Constituție și prevăzut în Legea nr. 94-665 din 4 august 1994 „despre utilizarea limbii franceze.”

Dacă este necesar, traducerea este furnizată și plătită de guvern în procedurile judiciare, dar numai în cauzele referitoare la imigrație, azil și cele penale.

XVI cauzele transfrontaliere

Această chestiune privește în principal punerea în aplicare a responsabilității în legătură cu mediul. Mediul înconjurător nu cunoaște granițe. Singura posibilitate de care dispune victima unei poluări transfrontaliere pentru a solicita măsuri reparatorii este aceea de a sesiza o instanță națională a statului în care s-a produs încălcarea sau a statului pe teritoriul căruia încălcarea își produce efectele. Admisibilitatea unei acțiuni în fața unei instanțe franceze face obiectul unor condiții legate de competența instanțelor și principiul teritorialității legii. Străinii nerezidenți pot invoca dispozițiile legislației franceze. Cu toate acestea, este dificil să se stabilească răspunderea transfrontalieră pe baza normelor actuale. Judecătorii se confruntă cu dificultăți în privința concilierii normelor de drept comun ale răspunderii civile cu răspunderea pentru mediul înconjurător instituită prin Legea din 1 august 2008 privind răspunderea pentru mediul înconjurător. Această transpunere a Directivei nr. 2004/35 din 2004 aprilie 21 este codificată în Codul mediului (titlul VI „Prevenirea și repararea unor daune aduse mediului”), dar rămâne practic neaplicată. În ianuarie 2012, a fost publicat un studiu amplu cu privire la această chestiune (70 de pagini):

Linkul se deschide într-o fereastră nouăhttp://www.leclubdesjuristes.com/notre-expertise/a-la-une/risque-environnemental-affaire-erika

Codul francez al mediului disponibil în limba engleză:

Linkul se deschide într-o fereastră nouăhttp://www.legifrance.gouv.fr/content/download/1963/13739/version/3/file/Code_40.pdf

De asemenea, acest subiect poate fi studiat din perspectiva unei cauze celebre în Franța, în urma accidentului tancului petrolier sub pavilion maltez Erika, în decembrie 1999, în apele internaționale din interiorul zonei economice exclusive (ZEE) franceze, în largul regiunii Bretania. Acest accident a poluat o suprafață de 400 km de coastă. Armatorul și administratorul navei, precum și societatea de clasificare au fost condamnați de instanța civilă de al doilea grad de jurisdicție din Paris prin hotărârea din 30 martie 2010.

Noțiunea de interes public nu este specifică în context transfrontalier. Se aplică normele generale (în special în ceea ce privește admisibilitatea cererilor prin intermediul noțiunii de interes).

În dreptul administrativ francez se recunoaște egalitatea accesului la instanțele administrative pentru persoanele care locuiesc în străinătate sau ONG-urile străine, pe aceeași bază ca solicitanții care locuiesc în Franța. Însă rezidenții străini nu au acces la asistență judiciară. În 1983, instanța administrativă din Strasbourg a hotărât, în cauza cunoscută sub numele „Minele de potasă din Alsacia”, că persoanele juridice de drept public străin pot avea un interes de a acționa în fața unei instanțe administrative franceze. Un studiu interesant pe această temă în domeniul gospodăririi apelor a fost publicat în 2007 în limba franceză, putând fi consultat mai jos: Jochen sohnle, „le Dispositif juridique de l’Europe pour les Conflits appréhender transfrontaliers sur l’Eau”, în Lex Electronica, Vol. 12 nr. 2, Automne/devin caduce, 2007, în special paginile 17 și 18:

Linkul se deschide într-o fereastră nouăhttp://www.lex-electronica.org/articles/v12-2/sohnle.pdf

O clauză privind competența este posibilă în materie civilă. Aceasta ia forma unei dispoziții contractuale prin care părțile convin să încredințeze soluționarea unui litigiu unei instanțe care nu este în mod normal competentă. Acest lucru se poate referi la competența materială sau la competența teritorială. Această clauză poate viza numai litigiile care decurg din contractul respectiv. Acest mecanism este însă interzis pentru contractele de achiziții publice și pentru procedurile publice în fața unei instanțe administrative.

[1] Evaluarea impactului asupra mediului (EIA)

[2] Prevenirea și controlul integrat al poluării (IPPC).


Această pagină este o versiune realizată cu ajutorul instrumentului de traducere automată. Proprietarul acestei pagini nu își asumă nicio răspundere cu privire la calitatea traducerii.

Ultima actualizare: 14/09/2016