Stäng

NU FINNS EN NY BETAVERSION AV PORTALEN!

Testa betaversionen av den europeiska e-juridikportalen och berätta vad du tycker!

 
 

Sökväg

  • Hem
  • Möjlighet till rättslig prövning i miljöärenden

menu starting dummy link

Page navigation

menu ending dummy link

Acces la justiție pe probleme de mediu - Bulgaria

Den här sidan har maskinöversatts och kvaliteten kan inte garanteras.

Kvaliteten på den här översättningen har bedömts som: genomsnittlig

Var översättningen till någon hjälp?


  1. Dispoziți constituționale
  2. Sistemul judiciar
  3. Accesul la informații
  4. Accesul la justiție în participare publică
  5. Accesul la justiție în caz de acțiuni sau omisiuni
  6. Altor modalități de acces la justiție
  7. Calitate procesuală
  8. Reprezentare legală
  9. Dovezi
  10. Măsuri sau acțiuni în încetare
  11. Costuri
  12. Mecanisme de asistență financiară
  13. Respectarea termenelor
  14. Alte aspecte
  15. În cazul străinilor
  16. Cazuri transfrontaliere

I. Dispoziții constituționale

Constituția Bulgariei prevede dreptul la un mediu sănătos și favorabil, în conformitate cu standardele și normele stabilite (articolul 55). Protecția mediului este, de asemenea, o îndatorire a cetățeanului. Punerea în aplicare a dreptului la un mediu sănătos și favorabil este posibilă în coroborare cu alte drepturi constituționale:

  • dreptul la informație — articolul 41 alineatul (2)
  • dreptul de exprimare — articolul 39
  • dreptul la liberă întrunire — articolul 43
  • dreptul de asociere — articolul 44 alineatul (1)

Cetățenilor li se garantează accesul la justiție pentru a contesta actele administrative (articolul 120 din Constituție), cu excepția cazului în care se prevede altfel în legislație. Nu există nicio astfel de excepție juridică în legislația de mediu. Interesul juridic este o condiție necesară pentru a ataca actele administrative în instanță.

Toate dispozițiile constituționale pot fi puse în aplicare în mod direct. În ceea ce privește dreptul la un mediu sănătos și favorabil, acesta este invocat, de regulă, în asociere cu un standard existent, fie procedural, fie de fond.

Acordurile internaționale care sunt ratificate de către Parlament și care sunt în vigoare în BULGARIA sunt integrate în ordinea juridică internă ulterior publicării lor în Monitorul Oficial. Astfel de acorduri au prioritate față de legile naționale în cazul în care există o contradicție între acestea.

Atât organismele administrative, cât și instanțele judecătorești aplică în mod direct Convenția de la Aarhus. Un număr redus de hotărâri judecătorești exprimă îndoieli cu privire la posibilitatea de punere în aplicare directă a articolul 9 alineatul (3) din Convenția de la Aarhus.

II. Sistemul judiciar

Sistemul judiciar este format din Curtea Supremă de Casație (CSC), Curtea Supremă Administrativă (CSA), curțile de apel, instanțele districtuale, instanțele militare și instanțele teritoriale (locale).

Justiția în materie civilă este aplicată de:

  • Instanțele locale, în calitate de instanțe de prim grad de jurisdicție, în litigiile de interes economic relativ redus (sub 12,500 EUR);
  • Instanțele districtuale, în calitate de instanțe de prim grad de jurisdicție pentru litigii mai importante și în calitate de instanțe de soluționare a căilor de atac împotriva hotărârilor instanțelor locale;
  • Curtea Supremă de Casație, care îndeplinește rolul de instanță de casație pentru toate hotărârile de soluționare a căilor de atac (cu mici excepții);

Sistemul judiciar administrativ este alcătuit din:

  • 28 de instanțe de contencios administrativ, competente pentru căile de atac împotriva deciziilor administrative;
  • Curtea Supremă Administrativă, care poate acționa ca instanță de prim grad de jurisdicție sau ca instanță de casație;
  • Instanțele locale, care soluționează acțiunile introduse împotriva actelor administrative pentru sancționarea delictelor. Un recurs în casație împotriva unei hotărâri a unei instanțe locale într-o astfel de cauză va fi judecat de un complet de judecată format din trei judecători din cadrul instanței de contencios administrativ respective.

Judecătorii sunt independenți. Judecătorii care au îndeplinit această funcție pentru o perioadă mai mare de cinci ani nu pot fi demiși decât în situații excepționale.

Consiliul Judiciar Suprem (CJS) este autoritatea care numește, promovează și demite judecătorii. Nu există instanțe specializate pentru cauzele în materie de mediu. Cu toate acestea, în unele instanțe de contencios administrativ, judecătorii sunt organizați în secții, astfel încât cauzele în materie de mediu sunt judecate de un număr limitat de judecători din cadrul instanței respective.

Căutarea instanței cele mai favorabile este practic imposibilă în Bulgaria. În cauzele administrative, normele de stabilire a instanței competente sunt stricte și reclamantul nu are posibilitatea de a alege instanța pe care o sesizează. În cauzele privind accesul la informațiile de mediu, înalta administrație beneficiază de o oarecare libertate de alegere în ceea ce privește nivelul instanței competente. O solicitare de informații adresată unui ministru ar putea fi soluționate fie de ministrul însuși, fie de adjunctul său/secretarul din cadrul ministerului — o cale de atac împotriva răspunsului ar fi soluționate de Curtea Supremă Administrativă în primul și la Tribunalul Administrativ din Sofia în cel de al doilea caz. În cauzele privind răspunderea civilă (inclusiv răspunderea pentru mediul înconjurător), persoana care a suferit prejudicii se poate adresa fie instanței de la sediul/reședința pârâtului, fie instanței din locul în care s-au produs prejudiciile.

În cauzele administrative, există o procedură judiciară cu două grade de jurisdicție.

— un reclamant are dreptul de a înainta o cale de atac împotriva unei decizii administrative în fața instanței de contencios administrativ, iar ulterior împotriva hotărârii instanței de prim grad de jurisdicție

la Curtea Supremă Administrativă, printr-un recurs în casație. În cadrul procedurii civile, un reclamant are dreptul procedural de a sesiza două instanțe, și anume, o instanță de judecată și o instanță de soluționare a căilor de atac.

Începând din 2007, când a fost adoptat un nou Cod de procedură civilă, s-a limitat accesul la instanța de casație (Curtea Supremă de Casație). Recursul în casație este posibil în următoarele situații: Hotărârea judecătorească este nulă; Hotărârea judecătorească este inadmisibilă; hotărârea judecătorească este incorectă din motive de încălcare a dreptului material, de încălcare substanțială a normelor de procedură judiciară sau de lipsă a justificării.

Atât în procedura judiciară administrativă, cât și în cea civilă, există o cale de atac extraordinară pentru schimbarea soluției pronunțate anterior de o instanță.

Din punct de vedere teoretic, după casarea unei hotărâri administrative, instanța poate emite un act administrativ numai dacă nu există aspecte lăsate la latitudinea administrației. În cazul în care există astfel de aspecte, dosarul trebuie trimis înapoi la structurile administrative, iar instanța le furnizează acestora instrucțiuni obligatorii cu privire la modul de punere în aplicare a legii. În practică, instanțele nu procedează niciodată la eliberarea autorizațiilor de mediu. În ceea ce privește accesul la informații face apel, după un refuz este anulată, instanța nu poate elibera informațiile solicitate în mod direct solicitantului — în primul rând deoarece, de regulă, instanța nu deține informațiile și în al doilea rând deoarece instanțele nu sunt autorizate să comunice informațiile în mod direct solicitantului.

Cauzele în materie de mediu se desfășoară în conformitate cu procedura administrativă comună — și anume, nu există norme judiciare specifice aplicabile acestui tip de cauze. Trebuie subliniat faptul că accesul la justiție pentru atacarea deciziilor privind autorizațiile de mediu reprezintă un fenomen relativ recent — până la sfârșitul anilor 1990, majoritatea procedurilor de autorizare nu existau încă. Chiar și noțiunile cele mai generale, precum noțiunea de calitate procesuală, sunt încă în curs de cristalizare (1). Interesul pentru sesizarea instanțelor de contencios administrativ a crescut foarte mult în ultimii 5-6 ani și există o varietate de situații noi cu care se confruntă instanțele de contencios administrativ.

Particularitățile procedurilor judiciare în materie de mediu ar putea fi împărțite în trei grupuri din punctul de vedere al:

  • Calității procesuale;
  • Colectării de probe;
  • Domeniului de aplicare a reexaminării.

În ceea ce privește obținerea probelor, de regulă, instanțele preferă să audieze opiniile experților. De asemenea, martorii pot să depună mărturie în instanță. Autoritățile judiciare nu pot să se autosesizeze — acest lucru este valabil atât în materie civilă, cât și în materie administrativă. Cu toate acestea, în cazul în care altcineva inițiază o procedură, în special dacă este vorba despre o procedură administrativă, instanțele pot acționa din oficiu în mai multe situații. În procedurile administrative, instanțele pot proceda la obținerea de probe. Domeniul de aplicare a reexaminării hotărârilor administrative și a hotărârilor pronunțate în primă instanță nu se limitează la ceea ce au susținut părțile. În dreptul de procedură civilă, instanțele dețin mai puține prerogative de a acționa din oficiu.

III. Accesul la informații

Există două categorii de cazuri în care o cerere de informații privind mediul a fost refuzată sau a fost soluționată în mod eronat/inadecvat:

  • Prima categorie este reprezentată de refuzurile obișnuite, în cazul cărora cererea nu urmărește un scop specific.
    • Refuzul poate fi contestat în mod direct în fața unei instanțe — fie în fața Curții Administrative Supreme (în cazul în care decizia de refuz a fost emisă de un ministru), fie în fața instanței de contencios administrativ (în celelalte cazuri).
  • Cea de a doua categorie cuprinde refuzurile de a comunica informații privind mediul care au fost solicitate în vederea participării la oricare dintre procedurile reglementate prin Legea privind protecția mediului (LPM).
    • Într-o astfel de situație, solicitantul poate depune contestație mai întâi la autoritatea administrativă superioară, iar ulterior poate introduce o acțiune în instanță (se urmărește să se ofere solicitanților un instrument mai rapid de obținere a informațiilor necesare).

În situațiile obișnuite, refuzurile trebuie să includă informații referitoare la normele privind introducerea unei căi de atac — acest lucru este prevăzut în mod explicit de Legea privind accesul la informațiile publice (LAIP). În ceea ce privește refuzurile din a doua categorie, acestea ar trebui să conțină același tip de informații, întrucât, în cazul lor, se aplică o dispoziție generală privind conținutul oricărei decizii administrative.

Căile de atac împotriva refuzului unei cereri de informații trebuie să conțină cel puțin:

  • Numele și adresa reclamantului;
  • Instanța în fața căreia se introduce calea de atac împotriva deciziei de refuz;
  • Identificarea actului administrativ contestat;
  • Cererea reclamantului;
  • Precizarea motivului pentru care reclamantul consideră că refuzul este ilegal.

Căile de atac trebuie să fie introduse în termen de maxim 14 zile de la primirea refuzului. Refuzul tacit poate fi contestat în termen de o lună de la expirarea termenului limită pentru emiterea actului administrativ (răspunsul la cererea de informații). Căile de atac se adresează instanței prin intermediul autorității competente — și anume, calea de atac se depune la autoritatea care a emis refuzul.

De regulă, instanțele judecătorești nu dețin informațiile solicitate. Având în vedere faptul că instanțele au dreptul să analizeze legalitatea motivelor de refuz, acestea sunt îndreptățite teoretic să solicite ca autoritatea să le furnizeze informațiile în cauză. Acest lucru nu se întâmplă în mod frecvent în cauzele privind accesul la informații la mediu.

În cazul în care instanțele constată că o solicitare de informații a fost refuzată în mod ilegal, acestea anulează decizia de refuz (actul administrativ) și obligă autoritatea administrativă la comunicarea informațiilor solicitate. Hotărârea instanței cuprinde indicații cu privire la modul în care legea ar trebui să fie pusă în aplicare.

IV. Accesul la justiție în participare publică

Orice procedură administrativă are două etape subsecvente — o etapă administrativă și o etapă în instanță. În ceea ce privește prima etapă, procedurile pot varia, în conformitate cu cerințele reglementărilor specifice — cu privire la apă, la deșeuri sau alt tip de reglementări în domeniul protecției mediului. Procedura în fața instanței este aplicabilă tuturor tipurilor de decizii administrative și este reglementată de Codul de procedură administrativă (CPA). În Codul de procedură administrativă, se face distincție între trei tipuri de decizii administrative — individuale, cu caracter general și normative. Procedurile pentru introducerea unei căi de atac pot fi ușor diferite în funcție de tipul de decizie contestată în instanță.

Codul de procedură administrativă prevede introducerea unei căi de atac la organismul administrativ superior. Întrucât pentru unele autorități (Consiliul de miniștri, miniștrii) nu există o autoritate administrativă superioară, deciziile acestora pot fi atacate numai în fața instanței. Organismul administrativ superior poate verifica dacă administrația subordonată și-a aplicat corect puterea discreționară. Hotărârile emise în primă instanță pot fi atacate direct în instanță. Nu este necesar să se epuizeze căile de atac administrative înainte de a introduce o acțiune în instanță.

Instanțele pot reexamina legalitatea deciziilor administrative. Instanțele nu pot soluționa chestiuni legate de puterea discreționară a administrației. Atât legalitatea procedurală, cât și legalitatea materială pot face obiectul verificării instanței. Verificarea legalității procedurii de luare a deciziilor în materie de mediu se efectuează la fel ca pentru orice alt proces administrativ. În cauzele în materie de mediu, aspectele juridice materiale sunt adesea strâns legate de constatări tehnice și chiar de calcule. Legalitatea punerii în aplicare a unor noțiuni precum „cele mai bune tehnici disponibile” sau a unor cerințe precum „să identifice, să descrie și să evalueze, într-o manieră adecvată, efectele directe și indirecte ale unui proiect asupra faunei și florei, solului, apei, aerului, peisajului...” presupune o înțelegere aprofundată a numeroase aspecte tehnice ale activității permise. Judecătorii trebuie să aplice legea și, pentru a obține răspunsuri la întrebări de natură tehnică, se audiază experți. Uneori, de exemplu în legislația privind urbanismul și emiterea certificatelor de urbanism, există acte normative care reglementează aspectele tehnice în cele mai mici detalii. În astfel de situații, instanțele numesc experți care să răspundă la întrebări de ordin tehnic, în pofida faptului că evaluarea „tehnică” poate privi anumite aspecte juridice. Există un consens cu privire la faptul că erorile tehnice și/sau de calcul ar putea fi verificate de către instanță.

Există două tipuri de planuri de amenajare a teritoriului (PAT) — PAT generale și PAT detaliate. PAT generale nu pot face obiectul unei căi de atac în fața unei instanțe de judecată. PAT detaliate pot fi atacate, însă calitatea procesuală este foarte limitată și, uneori, nici măcar vecinii nu pot ataca în instanță un PAT detaliat. ONG-urile nu dispun de calitate procesuală în ceea ce privește PAT. PAT generale sunt supuse unei evaluări strategice de mediu (SEA) cu caracter obligatoriu, în timp ce PAT detaliate fac obiectul unei evaluări a necesității pentru o evaluare strategică de mediu. Jurisprudența nu este univocă în ceea ce privește posibilitatea de reexaminare a unui aviz privind evaluarea strategică de mediu — unele hotărâri admit că astfel de avize ar putea fi contestate separat de PAT. Alte hotărâri stabilesc că avizele privind evaluarea strategică de mediu nu pot fi atacate separat de PAT și, prin urmare, recunosc calitatea procesuală a ONG-urilor pentru atacarea PAT numai în baza calității procesuale de a ataca în instanță avizul privind evaluarea strategică de mediu. Prima categorie de hotărâri pare să prevaleze și există probleme legate de accesul la justiție în ceea ce privește planurile de amenajare a teritoriului. Reexaminarea planurilor de amenajare a teritoriului de către instanțe nu diferă de alte proceduri de reexaminare în ceea ce privește forurile, normele privind probele și normele privind derularea ședințelor de judecată. Atunci când soluționează căi de atac împotriva planurilor de amenajare a teritoriului, instanțele tind să abordeze în principal aspectele tehnice privind amenajarea teritoriului — aspectele de mediu nu sunt considerate a fi legate substanțial de planul de amenajare a teritoriului.

Deciziile de examinare a EIA (evaluarea impactului asupra mediului) fac obiectul reexaminării de către instanță. ONG-urile au calitate procesuală. Puține decizii au refuzat calitatea procesuală a ONG-urilor care nu își desfășoară activitatea în domeniul protecției mediului pentru atacarea deciziilor de examinare a EIA. Reexaminarea deciziilor de examinare a EIA nu prezintă particularități cu privire la for, normele privind probele, normele privind derularea ședințelor de judecată și amploarea reexaminării de către instanță. Deciziile de examinare sunt soluționate de instanțele de contencios administrativ în calitate de instanțe de prim grad de jurisdicție.

Stabilirea domeniului de aplicare a procedurii de evaluare a impactului asupra mediului este o parte a acestei proceduri care nu se încheie cu o decizie separată. Din acest motiv, deciziile de stabilire a domeniului de aplicare nu pot fi reexaminate separat de deciziile finale privind EIA. Procedura privind EIA prevede norme detaliate cu privire la modul în care ar trebui să se stabilească domeniul de aplicare. Au existat tentative de introducere a unei căi de atac împotriva unor hotărâri definitive privind EIA numai pe baza unor erori procedurale privind delimitarea domeniului de aplicare. De regulă, instanțele judecătorești nu acceptă astfel de afirmații — jurisprudența administrativă impune părții care a introdus calea de atac să dovedească legătura de cauzalitate dintre eroarea procedurală și legalitatea hotărârii definitive — numai cu această condiție încălcările procedurale sunt acceptate de către instanțele judecătorești.

Cea mai bogată jurisprudență este legată de hotărârile definitive privind EIA. Alte autorizații (autorizațiile privind apa, autorizațiile privind gestionarea deșeurilor) pot fi atacate, de asemenea, în fața instanțelor de judecată, însă mai puține hotărâri judecătorești au fost pronunțate cu privire la aceste chestiuni. ONG-urilor de mediu de interes public nu li s-a refuzat niciodată calitatea procesuală pentru a ataca hotărârile definitive privind EIA. Acest lucru nu este valabil în cazul ONG-urilor de interes privat — unele instanțe resping căile de atac introduse de acestea pentru motivul că protecția mediului reprezintă o cauză publică și nu privată și, prin urmare, dispozițiile articolului 9 alineatul (2) din Convenția de la Aarhus nu se aplică ONG-urilor de interes privat. În cadrul procedurilor de atac împotriva hotărârilor definitive privind EIA, instanțele au de cele mai multe ori tendința să procedeze la o reexaminare a constatărilor tehnice și a calculelor din raportul privind EIA. Legalitatea procedurală este analizată cu atenție. Cu timpul, investitorii și autoritățile și-au îmbunătățit performanțele în ceea ce privește cerințele procedurale și, în prezent, cazurile de neglijență procedurală din partea acestora sunt rare. În cele mai multe cazuri, se invocă chestiuni de fond ca motive de atac. În Bulgaria, procedura de evaluare a impactului asupra mediului include, de regulă, o altă procedură de evaluare a impactului asupra zonelor din cadrul rețelei Natura 2000. O trecere rapidă în revistă arată faptul că aspectele privind protecția naturii au fost teme de fond foarte dezbătute în hotărârile judecătorești privind EIA. În toate aceste cazuri, impactul potențial asupra habitatelor a fost analizat prin audierea experților — mai precis, instanța a supus unei reexaminări constatările tehnice și chiar calculele din raportul privind EIA.

Pentru a avea calitate procesuală, nici ONG-urile, nici persoanele fizice nu trebuie să fi luat parte la etapa de consultare publică sau audiere publică a procedurii privind EIA. ONG-urile de mediu de interes privat au încercat să sublinieze participarea lor la etapa de consultare și de discutare publică a raportului privind EIA ca dovadă a existenței interesului pentru introducerea unei căi de atac împotriva hotărârii definitive privind EIA, însă instanțele nu au reținut niciodată acest argument. ONG-urile de interes public pot ataca o hotărâre definitivă privind EIA fără să se fi implicat în etapele anterioare.

În Bulgaria, autorizația EIA este considerată a fi un act administrativ individual, iar o cale de atac împotriva unei astfel de decizii (autorizații) are un efect suspensiv — mai precis, investitorul nu poate proceda la obținerea autorizațiilor ulterioare — fie IPPC (prevenirea și controlul integrat al poluării), fie autorizația de construcție. În cazul în care există o nevoie urgentă de a proceda la obținerea altor autorizații sau de a începe lucrările de construcție, autoritățile sau instanțele pot remedia această situație prin dispunerea executării provizorii a deciziei privind EIA. Autoritățile au procedat astfel pentru mai multe propuneri de construire a unor infrastructuri (depozite de deșeuri, autostrăzi, piste de schi. Cerințele legale pentru executarea provizorie sunt formulate în mod general și sunt menite să se aplice nu numai deciziilor de mediu sau deciziilor privind EIA. De regulă, ordinele de executare provizorie sunt motivate printr-un text scurt (de la câteva propoziții la maximum o pagină).

Procedura de obținere a autorizației IPPC în BULGARIA este separată de procedura privind EIA. Autorizația IPPC finală poate fi reexaminată de către instanțe. În majoritatea cazurilor, Ministrul Mediului și Apelor este autoritatea competentă pentru a elibera o autorizație IPPC — iar căile de atac împotriva deciziilor Ministrului Mediului și Apelor sunt soluționate de Curtea Supremă Administrativă. Normele privind probele și normele privind derularea ședințelor de judecată, precum și domeniul de aplicare a reexaminării efectuate de instanță în cadrul procedurilor judiciare privind IPPC nu diferă față de alte căi de atac. Au existat puține cauze (maximum 7-8) de contestare în instanță a autorizațiilor IPPC. Cel puțin jumătate dintre acestea au fost introduse de către investitori cărora li s-a respins cererea de eliberare a autorizației IPPC. ONG-urile de mediu au calitate procesuală pentru a contesta hotărârile privind IPPC.

Sesizarea instanțelor cu privire la aspecte legate de IPPC se face la fel precum în cazul EIA. Atât legalitatea materială, cât și legalitatea procedurală fac obiectul reexaminării. Nu există suficientă jurisprudență încât să poată fi formulată o concluzie cu privire la criterii referitoare la aspecte care depășesc hotărârea privind IPPC, cum ar fi constatările tehnice și materiale, calculele și documentația privind IPPC.

La fel precum în alte proceduri de eliberare a autorizațiilor de mediu, în procedura privind IPPC participarea la etapele anterioare ale aceleiași proceduri nu este necesară pentru a deține calitate procesuală pentru a ataca hotărârea definitivă privind IPPC.

La fel precum autorizația EIA, autorizația IPPC este un act administrativ individual și se aplică absolut aceleași norme cu privire la măsurile și acțiunile în încetare. Nu există norme speciale aplicabile procedurii privind IPPC în ceea ce privește măsurile și acțiunile în încetare.

V. Accesul la justiție în caz de acțiuni sau omisiuni

Se pot intenta acțiuni în instanță în temeiul dreptului civil împotriva persoanelor fizice sau juridice în cazul în care activitățile ilegale ale acestora au cauzat prejudicii oricărei persoane — de drept privat sau de drept public. Astfel de procese sunt prevăzute în mod explicit în cadrul Legii privind protecția mediului (LPM) și în Legea privind apele (LA).

Pentru procesele menționate anterior, există următoarele cerințe:

a) o activitate ilegală;

b) mediului (sau a apei), poluarea sau daunele;

c) prejudicii cauzate unei persoane;

d) să își recunoască vinovăția;

e) o legătură de cauzalitate între activitatea ilegală și prejudicii.

Procesul poate fi intentat fie de către persoana care a suferit prejudiciile, fie de către autoritatea publică care răspunde de bunurile deteriorate (gestionează bunurile respective). Reclamantul poate solicita instanței să dispună încetarea activității poluante sau să plătească despăgubiri pentru prejudiciile cauzate. În practică, acest tip de proces nu este utilizat frecvent. În timp ce caracterul ilegal al activității poate fi demonstrat cu ușurință în cazul în care activitatea în cauză se desfășoară fără autorizația necesară, celelalte componente ale cauzei ar putea să fie mai dificil de stabilit. În majoritatea cazurilor, este dificil, chiar imposibil, să se facă o distincție între poluarea anterioară și poluarea recentă. În plus, procedura poate dura doi-trei ani.

Acțiunile împotriva organismelor de stat în materie de mediu pot fi împărțite în trei categorii:

  • Acțiuni împotriva activităților ilegale ale autorităților.
  • Acțiuni împotriva omisiunilor ilegale ale autorităților de a lua măsuri.
  • Procese intentate de către persoanele prejudiciate împotriva organelor puterii executive pentru prejudicii cauzate de activități/omisiuni ilegale.

Deși toate cele trei categorii de acțiuni ar trebui să fie introduse în fața instanței de contencios administrativ, ultima categorie de acțiuni constituie în realitate procese civile. Primele două categorii de acțiuni se bazează pe o gamă largă de prerogative acordate autorităților de mediu pentru a opri activități ilegale aflate în desfășurare, întreprinse de persoane private, sau pentru a preveni un pericol iminent de poluare — astfel de prerogative sunt prevăzute în mai multe legi privind mediul. Acestea sunt denumite „măsuri administrative coercitive” (MAC). Măsurile administrative coercitive pot avea un caracter preventiv sau pot urmări încetarea poluării ori remedierea acesteia. O măsură administrativă coercitivă ar putea fi atacată în instanță de orice persoană care are un interes în acest sens. În cazul introducerii unei căi de atac, se aplică normele comune pentru contestarea unui act administrativ. Cu toate acestea, introducerea unei căi de atac împotriva unei măsuri administrative coercitive nu are efect suspensiv.

În ceea ce privește răspunderea pentru daune aduse mediului, există o lege separată privind responsabilitatea pentru prevenirea și înlăturarea daunelor aduse mediului (LRPRED). Există două tipuri de măsuri impuse de autorități în cazul în care s-au adus daune mediului sau dacă există o amenințare de producere a unor astfel de daune — măsuri preventive și măsuri de remediere a poluării. Autoritățile competente prevăzute de lege sunt Ministrul Mediului și Apelor, directorii RIEW, directorii bazinelor hidrografice și directorii parcurilor naționale. Legea prevede mai multe cerințe publicului pentru a depune o solicitare de luare de măsuri în materie de răspundere de mediu, dar acestea nu sunt greu de pus în aplicare (cea mai importantă este cerința pentru furnizarea de date autorității probe cu privire la interesul juridic în cazul în care cererea este prezentată de o persoană fizică). ONG-urile nu trebuie să facă dovada interesului lor juridic. Spre deosebire de cerințele impuse publicului, operatorii de instalații trebuie să furnizeze autorităților informații explicite și specifice referitoare la pericolul/daunele/măsurile de mediu. Se prevăd, de asemenea, norme privind schimbul de informații dintre diferite autorități din domeniul mediului. În general, nu există condiții speciale pentru reexaminarea de către instanță a actului administrativ de dispunere a unei măsuri sau a refuzului de a dispune măsura respectivă. Se aplică normele comune pentru reexaminarea de către instanță a oricărui act administrativ. Introducerea unei căi de atac împotriva unei măsuri preventive dispuse în temeiul Legii privind responsabilitatea pentru prevenirea și înlăturarea daunelor aduse mediului nu are efect de suspendare. Obiectul reexaminării este specific, întrucât procedura de impunere a unei măsuri prevede cerințe speciale — de exemplu, consultări, publicații, măsuri în cazul în care operatorul este necunoscut sau nu are capacitatea de a pune în aplicare toate măsurile necesare. Punerea în aplicare a regimului privind răspunderea pentru daune aduse mediului în temeiul Legii privind responsabilitatea pentru prevenirea și înlăturarea daunelor aduse mediului este asigurată prin impunerea de amenzi/sancțiuni pentru cei care nu respectă cerințele legale sau măsurile impuse. Autoritățile competente care sancționează delictele comise sunt aceleași cu cele care impun măsurile respective. În afară de faptul că înlăturarea daunelor aduse mediului prevede 3 măsuri administrative coercitive — se poate dispune încetarea activității operatorului, se poate izola un teritoriu sau se poate interzice sau limita utilizarea unui corp de apă. Pentru atacarea în instanță a unei măsuri administrative coercitive impuse în temeiul Legii privind responsabilitatea pentru prevenirea și înlăturarea daunelor aduse mediului se aplică regimul comun. Trebuie să se menționeze că ruperea unui sigiliu instituit pentru a interzice accesul la o locație sau la un obiect este o infracțiune pasibilă de pedeapsă în temeiul Codului penal.

VI. Altor modalități de acces la justiție

Legislația bulgară acordă calitate procesuală persoanelor interesate (ONG-uri de mediu și persoane fizice) pentru a intenta acțiuni în instanță atât împotriva măsurilor cu caracter general, cum ar fi planurile de gestionare a ariilor protejate, cât și împotriva actelor normative — legislație secundară emisă de autoritățile executive.

Rolul Ombudsman-ului (Ombudsman-ul național):Linkul se deschide într-o fereastră nouăhttp://www.ombudsman.bg/

  • Propune soluții la probleme apărute în relațiile dintre administrație și persoane, însă nu poate anula o decizie administrativă.
  • Are dreptul să inițieze o procedură administrativă pentru emiterea unui act administrativ.
  • Nu poate introduce o acțiune în fața Curții Constituționale —
    • În schimb, poate sugera persoanelor competente în acest sens un aspect care trebuie examinat de către Curtea Constituțională.

Rolul procurorilor publici (de stat):

  • sunt considerați a face parte din sistemul judiciar, nu din puterea executivă.
  • Dețin competența de a stabili dacă autorizează sau nu participarea la măsuri administrative.
  • Pot, de asemenea, să inițieze o procedură administrativă.
  • În materie penală, procurorii publici sunt singura autoritate care poate învinui o persoană de săvârșirea unei infracțiuni (inclusiv delicte de mediu)
  • Nu există urmărire penală privată în dreptul penal bulgar de mediu.

Mai sus au fost descrise procedura de reexaminare administrativă, rolul procurorului, prerogativele Ombudsmanului și măsurile administrative coercitive. Se poate adăuga faptul că procedura administrativă comună acordă persoanelor afectate dreptul la o cale de atac în fața instanței de contencios administrativ împotriva oricărei acțiuni sau a neluării de măsuri/omisiuni a unui organism administrativ. În cazul unui act ilegal, instanța analizează dacă actul în cauză are temei juridic. Dacă nu există temei juridic, instanța dispune încetarea comportamentului ilegal al administrației. În cazul unei omisiuni ilegale, instanța apreciază dacă există sau nu o obligație de a acționa. În cazul în care instanța constată că o cale de atac este justificată, aceasta stabilește că autoritatea administrativă trebuie să pună în aplicare legea până la o anumită dată.

VII. Calitate procesuală

Calitate procesuală

Procedura administrativă

Procedura judiciară

Persoane fizice

X

X

ONG-uri

X

X

Alte entități juridice

X

X

Grupurile ad-hoc

X

Nu

ONG-urile străine

X

X

Altele [5]

Autoritățile locale cu privire

la unele decizii ale puterii centrale

X

Aderarea la UE (2007) și transpunerea legislației UE au sporit numărul procedurilor administrative în legislația din domeniul mediului. Doctrina juridică și jurisprudența sunt încă în curs de a stabili criterii pentru calitatea procesuală în diferite proceduri administrative în materie de mediu. Cauzele în materie de mediu prezentate în fața instanțelor nu sunt numeroase, iar unele situații nu au fost încă testate. În doctrina juridică bulgară, nu se face deosebire între conceptele de încălcare a unui drept și de interes suficient. Interesul de a participa la o procedură administrativă și de a ataca o decizie administrativă este analizat în funcție de faptele concrete. Atunci când analizează interesul juridic, jurisprudența implică încălcarea drepturilor, fără a face legătură întotdeauna între dreptul încălcat și dreptul de proprietate sau utilizare. În ceea ce privește ONG-urile, se aplică aceeași abordare. Cu toate acestea, se acordă calitate procesuală tuturor ONG-urilor de mediu, cu excepția celor cu scop privat, cu privire la evaluarea impactului asupra mediului (EIA) și la evaluarea strategică de mediu (SEA). Orice persoană poate participa la procedurile privind EIA și SEA. ONG-urile de mediu străine beneficiază de aceleași drepturi ca și ONG-urile locale — astfel cum prevede Convenția de la Aarhus.

În general, criteriile pentru a deține calitate procesuală în procedurile orizontale [EIA și SEA (evaluarea strategică de mediu)] sunt mai liberale decât în procedurile sectoriale — de exemplu, cu privire la apă sau deșeuri.

Nu există actio popularis în BULGARIA.

Procurorul public poate participa la orice proceduri administrative în materie de mediu, inclusiv în etapa a doua — etapa desfășurată în instanță. Procurorul public are obligația să protejeze interesul public și spectrul drepturilor sale de participare în cadrul procedurilor administrative este larg. În ceea ce privește Ombudsmanul, acesta poate să inițieze proceduri pentru emiterea deciziilor administrative, dar nu are dreptul de a înainta o cale de atac împotriva unei decizii administrative în fața unei instanțe de judecată — acesta nu are competența să acționeze în proceduri judiciare.

VIII. Reprezentare legală

Nu există nicio cerință legală privind asistența asigurată de avocați în instanță — nici în procedurile administrative, nici în procedurile judiciare civile. Cu toate acestea, intentarea unui proces și, în special, apărarea în fața instanței civile fără consiliere juridică ar putea provoca mari dificultăți unei părți. Codul de procedură civilă (CPC) adoptat recent (2007) prevede norme foarte stricte în ceea ce privește obținerea probelor și înfățișarea în instanță. Spiritul noului cod este foarte diferit de spiritul fostului CPC — acesta impune mult mai multă disciplină procedurală. În temeiul normelor de procedură judiciară administrativă, spre deosebire de normele CPC, judecătorul trebuie să dețină un rol determinant în instrumentarea unei cauze. În primul rând, în ceea ce privește domeniul de aplicare a reexaminării juridice, instanța nu se limitează la temeiurile juridice și factuale invocate de reclamant. În al doilea rând, instanța are obligația legală de a sprijini părțile la o procedură să înlăture erorile de formă din declarațiile lor. Judecătorul ar trebui să indice afirmațiile factuale pentru care nu se furnizează niciun element de probă. În caz contrar, apare o eroare de procedură, iar hotărârea instanței ar putea fi anulată de către instanța superioară numai pentru acest motiv. În procedurile judiciare administrative în materie de mediu apare o altă situație — faptele sunt numeroase, de natură diferită și există adesea interpretări tehnice contradictorii ale faptelor, linia de demarcație dintre obligațiile juridice și cerințele tehnice putând deveni neclară. Din acest motiv, din ce în ce mai frecvent, instanțele sugerează părților că ar fi mai bine să angajeze un avocat.

De regulă, avocații specializați pe probleme de mediu de interes public combină practica lor curentă din alte domenii juridice, cum ar fi dreptul societăților comerciale, dreptul civil sau cel administrativ, cu consilierea și litigiile în materie de mediu. Cu cinci sau șase ani în urmă, majoritatea cauzelor în materie de mediu erau soluționate de instanțele din Sofia. Această tendință s-a schimbat recent, în principal deoarece multe căi de atac privind EIA, SEA sau probleme legate de protecția naturii sunt instrumentate de instanțele de contencios administrativ locale. ONG-urile de mediu cu experiență într-un anumit domeniu cunosc, de regulă, avocați specializați pe probleme de mediu de interes public care pot fi contactați — este recomandabil să se solicite informații de la astfel de ONG-uri.

IX. Dovezi

Principala probă în procedura judiciară administrativă este „dosarul administrativ” — și anume, elementele de probă colectate de autoritatea administrativă cu privire la faptele și circumstanțele relevante pentru actul administrativ. Autoritatea administrativă dispune de o gamă largă de prerogative pentru colectarea de probe înainte de emiterea actului. Pe lângă probele colectate de către autoritatea administrativă, instanța poate, la cererea părților la procedură sau din oficiu, să dispună obținerea de probe suplimentare. Astfel, instanța poate cita martori care să depună mărturie. Orice documente ar putea fi solicitate și/sau prezentate în fața instanței. Avizele experților sunt obținute, de asemenea, în această etapă a procedurii.

Instanța are libertatea de a evalua probele obținute. Codul de procedură civilă (CPC), care se aplică, de asemenea, procedurilor pentru exercitarea căilor de atac împotriva actelor administrative, prevede în mod explicit faptul că avizul unui expert nu are caracter obligatoriu pentru instanță, ceea ce înseamnă că aceasta poate să îl respingă parțial sau în întregime. Documentele oficiale, cu alte cuvinte, documentele emise de autoritățile publice în cadrul exercitării îndatoririlor lor, au caracter obligatoriu în ceea ce privește faptele certificate de acestea. În ceea ce privește documentele emise de persoane private, acestea sunt luate în considerare numai în cazul în care conțin elemente de probă care ar putea fi utilizate împotriva pretențiilor persoanei care a emis documentul. De regulă, în cauzele privind probleme de mediu de interes public, litigiile sunt soluționate pe baza avizelor experților. În multe cauze, instanțele verifică dacă dosarul administrativ este complet și, în cazul în care nu există documente care atestă că anumite cerințe legale au fost îndeplinite, instanțele stabilesc că cerințele respective nu au fost îndeplinite.

Părțile pot introduce noi elemente de probă în etapa procedurii în instanță. În toate cazurile, părțile ar trebui să explice instanței ce probe noi se solicită și cu privire la care fapte și circumstanțe. Faptele și circumstanțele ar trebui să fie relevante pentru afirmațiile de ilegalitate a deciziei administrative. De regulă, instanța nu este dispusă să reexamineze toate sau o mare parte din faptele stabilite de autoritatea administrativă. Aceasta înseamnă că reclamantul ar trebui să se concentreze asupra unor aspecte-cheie, de importanță majoră, atunci când solicită obținerea de probe noi. Instanța poate solicita probe din proprie inițiativă, întrucât aceasta are prerogativa de a verifica legalitatea unei decizii, indiferent de pretențiile părților.

Probele, inclusiv avizele experților, pot fi solicitate fie atunci când se introduce calea de atac, fie printr-o cerere suplimentară prezentată instanței sau în cadrul ședinței de judecată. Instanța preferă ca probele să fie solicitate în prealabil, astfel încât celelalte părți să poată lua poziție și instanța însăși să aibă timp suficient să analizeze cererea. Partea care solicită avizul expertului ar trebui să formuleze întrebările la care trebuie să se răspundă. Avizul expertului trebuie să fie pregătit și prezentat instanței cu cel puțin șapte zile înainte de ședința de judecată, astfel încât părțile să aibă timp suficient să îl analizeze. Avizul expertului ca mijloc de probă trebuie să fie obținut în cadrul ședinței de judecată, iar părțile sunt invitate să adreseze întrebări. Instanța acceptă numai întrebări legate de obiectul expertizei solicitate. Instanța refuză să accepte opiniile experților care nu au fost obținute în modul descris mai sus.

În general, se aplică aceleași reguli pentru obținerea de probe în procesele civile în materie de mediu. Cu toate acestea, în litigiile civile există particularități. Părțile la un proces trebuie să prezinte instanței afirmațiile lor cu privire la faptele relevante și la probele care dovedesc faptele. Instanța nu poate să intervină și să orienteze comportamentul procedural al părților. Aceasta se poate pronunța doar cu privire la admisibilitatea probelor solicitate. Termenele pentru solicitarea de probe sunt mai scurte și, în multe cazuri, dificil de respectat.

X. Măsurile sau acțiunile în încetare

În cadrul procedurii judiciare administrative, introducerea unei căi de atac împotriva unui act administrativ individual are efect suspensiv, cu excepția cazului în care legea prevede altfel. În dreptul mediului, nu există cazuri în care calea de atac nu are efect suspensiv, cu excepția anumitor situații prevăzute în Legea privind amenajarea teritoriului. Contestarea actelor administrative cu caracter general (planuri, programe) și normativ nu împiedică punerea în aplicare a actelor respective. Întrucât cea mai mare parte din litigiile judecate de instanțele administrative este reprezentată de acțiuni împotriva unor acte administrative individuale, de regulă, căile de atac determină încetarea executării deciziilor administrative.

În cazul în care calea de atac are efect suspensiv, investitorii pot solicita executarea provizorie a deciziei, iar autoritățile administrative pot aproba o astfel de solicitare.

Codul de procedură administrativă enumeră cinci condiții pentru executarea provizorie a deciziei:

1) în cazul în care acest lucru este necesar pentru asigurarea sănătății sau a vieții cetățenilor;

2) pentru a proteja interese publice sau de stat deosebit de importante;

3) pentru a preveni riscul de împiedicare sau de eșecul executării actului administrativ;

4) sau în cazul în care întârzierea punerii în aplicare poate conduce la daune semnificative sau ireparabile;

5) sau la anumite părți solicită acest lucru în vederea protejării interesului lor deosebit de important.

În acest din urmă caz, este necesar un contraangajament în despăgubiri. Ordinul de executare provizorie poată face obiectul unei căi de atac în instanță. Termenul pentru introducerea căii de atac este de trei zile începând de la data publicării deciziei. Independent de cele întâmplate în cursul etapei administrative a procedurii, instanța la care s-a introdus calea de atac poate dispune executarea provizorie a deciziei administrative în aceleași cinci condiții. Spre deosebire de autoritatea administrativă, instanța poate să solicite un angajament, indiferent de motivul pentru care s-a aprobat executarea provizorie, în cazul în care există riscul unor prejudicii semnificative sau ireparabile pentru orice persoană.

În procedura judiciară administrativă, instanța — fie instanța de prim grad de jurisdicție, fie instanța de casație — poate să dispună, la cererea reclamantului, încetarea executării provizorii aprobate de autoritatea administrativă — și anume, instanța poate dispune măsuri sau acțiuni în încetare. Există două condiții pentru a proceda astfel. În primul rând, trebuie să existe riscul ca executarea provizorie să aducă prejudicii semnificative sau ireparabile reclamantului. În al doilea rând, cererea ar trebui să se întemeieze pe circumstanțe noi — mai precis, pe fapte survenite după aprobarea executării provizorii.

În procedura judiciară civilă, scopul unei acțiuni în încetare este de a asigura executarea unei hotărâri judecătorești. Este puțin probabil ca în procesele civile în materie de mediu — acțiuni în despăgubiri pentru daunele provocate sau acțiuni care urmăresc încetarea unei activități poluante — să existe o situație în care este necesară o acțiune în încetare. Teoretic, instanța de prim grad de jurisdicție poate dispune executarea provizorie a hotărârii sale, de exemplu, în cadrul unui proces privind încetarea unei activități poluante. Cu toate acestea, legislația prevede că executarea provizorie este inadmisibilă în cazul în care executarea poate provoca daune ireparabile sau daune care nu ar putea fi evaluate. Această din urmă condiție ar putea constitui un obstacol pentru obținerea executării provizorii în litigiile civile în materie de mediu.

Astfel, în general, având în vedere numărul mic de acțiuni civile, efectul suspensiv al căii de atac introduse împotriva deciziilor administrative individuale și condițiile specifice pentru dispunerea unor măsuri sau acțiuni în încetare, jurisprudența cuprinde în principal căi de atac formulate împotriva deciziei de executare provizorie a actelor administrative. În ceea ce privește cea din urmă categorie de litigii, este necesar să se arate că, de regulă, motivele instanței, ca și motivele autorității administrative, sunt concise. În cele din urmă, atunci când instanțele trebuie să se pronunțe cu privire la cereri de executare provizorie, acestea evită, de regulă, să examineze aspecte legate de legalitatea deciziei administrative în ansamblul său.

Toate hotărârile instanțelor de judecată — cu privire la executarea provizorie, la acțiuni ori măsuri în încetare în procedura judiciară administrativă sau la acțiuni în încetare și executarea provizorie în procedura civilă — pot fi atacate în fața unei instanțe superioare.

XI. Costuri

Un solicitant se confruntă cu trei categorii de cheltuieli.

  • Taxele judiciare.
    • Taxele judiciare sunt stabilite printr-un tarif, adoptat de puterea executivă.
    • Cea de a doua categorie este cea a onorariilor plătite avocaților.
      • Onorariul avocatului nu este fix — fiecare avocat poate negocia cuantumul onorariului său. Un regulament emis de Consiliul Suprem al Baroului stabilește onorariul minim pentru fiecare tip de serviciu furnizat de avocați.
      • Onorariul experților (potențialul onorariu) numiți de instanță pentru a realiza expertize.
      • Se poate solicita o taxă redusă pentru publicarea unui anunț cu privire la o cauză pendinte în cazul în care se contestă acte administrative cu caracter general și acte administrative normative.

Taxele judiciare în cauzele administrative sunt scăzute. Cetățenii și ONG-urile achită o taxă de 5 EUR pentru un proces în primă instanță. Pentru societățile comerciale, taxa se ridică la 25 EUR. În litigiile civile, taxele depind de tipul de proces. În cazul în care solicitarea este de natură pecuniară, de exemplu o acțiune în despăgubiri, taxa judiciară este de 4 % din suma solicitată. În cazul în care solicitarea nu poate fi evaluată — de exemplu, în cazul unui proces pentru încetarea unei activități poluante, judecătorul stabilește taxa în fiecare caz în parte. În cauzele civile nu există nicio diferență între taxele pentru ONG-uri/cetățeni și cele pentru societățile comerciale. Taxele pentru căile de atac — atât în cauzele civile, cât și în cele administrative — se ridică la jumătate din taxele judiciare suportate în primă instanță.

Onorariile experților pot varia în funcție de numărul de experți, de întrebările care sunt adresate și de raționamentul personal a judecătorului. Onorariile experților sunt stabilite de judecător. Litigiile în materie de mediu necesită adesea o expertiză specifică, furnizată de mai mult de un expert, iar valoarea onorariilor experților poate varia de la 500 EUR la 1 200 EUR. Unii judecători pot fixa onorariul pentru avizul unui singur expert sub suma de 500 EUR. O cheltuială suplimentară, deși nu este recunoscută în mod oficial ca atare de către instanță, poate fi necesară în cazul în care un ONG dorește să verifice sau să se opună probelor obținute de instanță în urma expertizei. În acest caz, de regulă, se contactează un alt expert care să verifice corectitudinea expertizei. Onorariile avocaților pot varia semnificativ. În cauzele administrative, este puțin probabil ca onorariul plătit avocatului să fie mai mare de 1 500 EUR. În cauzele civile, estimarea onorariilor plătite avocaților este dificilă.

Taxa judiciară pentru examinarea unei acțiuni în încetare/a unei măsuri în încetare este nesemnificativă — maximum 15 EUR. Teoretic, se poate solicita un depozit sau un contraangajament, însă în cauzele în materie de mediu nu s-a înregistrat nicio astfel de situație. În litigiile privind mărcile/proprietatea industrială, o analiză efectuată în perioada 2004-2007 a arătat că, pentru cauze similare, valoarea angajamentului poate varia foarte mult, în funcție de estimarea diverșilor judecători.

Principiul conform căruia „partea care nu are câștig de cauză plătește” este pus în aplicare în mod strict de către instanțele judecătorești. În cauzele administrative, în cazul în care nu are câștig de cauză, reclamantul trebuie să plătească onorariul minim al unui singur avocat, angajat de către partea adversă. Cu toate acestea, regula nu a fost întotdeauna respectată, inclusiv în cauzele privind probleme de mediu de interes public, iar reclamanții au fost obligați de către instanță să plătească onorariile avocaților părții care a avut câștig de cauză, care erau mult mai mari decât onorariul minim. Nu există nicio posibilitate de a evita plata acestor cheltuieli și nici de a atenua aplicarea principiului conform căruia „partea care nu are câștig de cauză plătește” pentru reclamanți în cauzele privind probleme de mediu de interes public. Singurul temei pentru o posibilă reducere a onorariilor plătite avocaților este prevăzut de Codul de procedură civilă (CPC), aplicabil, de asemenea, în litigiile administrative. CPC stipulează că instanța poate reduce onorariul plătit avocatului în cazul în care cuantumul acestuia nu corespunde complexității juridice și factuale a cauzei.

XII. Mecanisme de asistență financiară

Nu există scutiri de la plata cheltuielilor de procedură, a taxelor, a taxelor de depunere sau de la impunerea de costuri în cauzele în materie de mediu, indiferent de interesul public implicat. În litigiile administrative, reclamanții nu sunt obligați să plătească cheltuielile legate de obținerea probelor de către instanță, chiar dacă probele se referă la revendicările reclamantului.

Există un mecanism juridic de scutire de la plata taxelor judiciare a reclamanților care „nu dispun de mijloace suficiente pentru a plăti taxele”. O astfel de situație ar putea fi cauzată de diferite circumstanțe — boală, venituri reduse, vârsta etc., care trebuie dovedite de către persoana care solicită scutirea. Instanța hotărăște dacă scutește sau nu solicitantul de la plata taxelor judiciare. Legea privind asistența juridică (LAJ) prevede oferirea de sprijin unei părți litigante prin suportarea cheltuielilor sale legate de plata onorariului avocatului. Partea litigantă în cauză ar trebui să se afle într-o situație financiară precară. Decizia de acordare a asistenței juridice este luată fie de instanță, fie de un organism administrativ numit Biroul național pentru asistență juridică. Mecanismul prevăzut de Legea privind asistența juridică are caracter general și este puțin probabil ca reclamanții din cauzele în materie de mediu să beneficieze de acesta. Pe lângă dispozițiile menționate anterior, nu există un mecanism special de asistență juridică în materie de mediu.

Legea nu reglementează asistența pro bono oferită de specialiști individuali sau de firmele de avocatură. Prin urmare, firma de avocatură este cea care decide în ce condiții ar putea oferi asistență pro bono. Disponibilitatea acestor servicii depinde foarte mult de cauza în sine și de motivația organului de conducere al firmei de avocatură de a se implica într-o anumită cauză.

Nu există clinici juridice vizând cauze în materie de mediu.

ONG-urile și cetățenii identifică specialiști individuali în domeniul dreptului care împărtășesc aceleași obiective de a desfășura activități juridice de interes public. Unii dintre aceștia furnizează servicii juridice de interes public de mulți ani. În regiunile bogate în habitate naturale, avocații locali sprijină ONG-urile cu experiență precum Societatea Bulgară pentru Protejarea Păsărilor, Balcanii Verzi, Fundația Bulgară pentru Biodiversitate sau Societatea pentru viața sălbatică Balkani în litigiile în materie de mediu.Linkul se deschide într-o fereastră nouăhttp://www.bspb.org/Linkul se deschide într-o fereastră nouăhttp://www.greenbalkans.org/Linkul se deschide într-o fereastră nouăhttp://www.bbf.biodiversity.bg/Linkul se deschide într-o fereastră nouăhttp://balkani.org/ Programul pentru acces la informații se implică în numeroase litigii cu privire la accesul la informații în materie de mediu.Linkul se deschide într-o fereastră nouăhttp://www.aip-bg.org/en/ Un grup neoficial de avocați, Avocații verzi, având adresa de emailLinkul se deschide într-o fereastră nouăhttp://ecopravo.blogspot.com zeleniteadvokati@gmail.com, pledează pentru o mai mare transparență și o mai bună protecție a interesului public, în special în ceea ce privește protecția naturii.

XIII. Respectarea termenelor

Regula generală prevede că un act administrativ individual trebuie să fie eliberat în termen de 14 zile până la o lună de la inițierea procedurii. Cu toate acestea, în domeniul mediului, procedurile sunt, de regulă, mai complicate și pot dura de la câteva luni la peste un an. Multe proceduri de mediu prevăd termene specifice pentru emiterea unei decizii — de exemplu, decizia privind EIA ar trebui să fie luată în termen de 45 de zile de la ședința de dezbatere publică a raportului privind EIA.

Autoritățile administrative de nivel inferior ar putea fi amendate pentru nerespectarea termenelor-limită de emitere a deciziilor administrative. O persoană poate, teoretic, să intenteze o acțiune în instanță împotriva guvernului pentru întârziere.

Nu există termene stabilite prin lege pentru procedurile judiciare în materie de mediu. Există o multitudine de termene-limită prevăzute în general pentru diferitele etape ale procedurii judiciare administrative. Există un termen de trei zile de la data primirii căii de atac, în care organul administrativ trebuie să trimită dosarul instanței. În cazul în care o parte nu se poate înfățișa în instanță deoarece există un impediment ce nu poate fi înlăturat, următoarea ședință de judecată ar trebui să fie programată să aibă loc în termen de trei luni de la ultima ședință. Termenele pentru diferitele activități pe care trebuie să le efectueze părțile la o procedură pot fi stabilite fie prin lege, fie de către instanță. De regulă, acestea variază, dar nu depășesc niciodată 14 de zile. Unul dintre principiile procesului judiciar administrativ prevede celeritatea procedurii.

Durata unei proceduri judiciare în materie de mediu poate varia în funcție de numărul de ședințe de judecată, de etapele acesteia și de calendarul ședințelor de judecată al instanței. Necesitatea publicării în Monitorul Oficial ar putea adăuga câteva luni la acest proces. În cazul în care există mai multe părți la procedură, poate fi necesar mai mult timp pentru informarea tuturor părților cu privire la una sau mai multe ședințe de judecată. De regulă, durata procedurii judiciare în primă instanță, cu două sau trei ședințe de judecată, este de aproximativ 6-7 luni. Dacă există mai mult de trei ședințe de judecată, procedura poate dura 8-12 luni. Introducerea unei căi de atac în a doua instanță ar putea prelungi procedura cu încă 6-8 de luni. Scenariul cel mai pesimist ar fi un proces de lungă durată în primă instanță, în care se identifică erori procedurale grave, fapt pentru care a doua instanță trimite dosarul înapoi să fie examinat din nou de un alt judecător — însemnând, în acest caz, că procedura s-ar relua de la început. Într-un astfel de caz, ar putea dura 2-3 ani până la intrarea în vigoare a hotărârii definitive a instanței. Un factor suplimentar pentru o întârziere ar putea fi reprezentat de faptul că unele instanțe/secții sunt suprasolicitate și data primei audieri este stabilită cel mai devreme la 6-9 luni după introducerea căii de atac. Durata medie a unei proceduri judiciare administrative în materie de mediu fără complicațiile menționate anterior ar fi de 12-18 luni.

Instanța dispune de un termen de 30 de zile de la ultima ședință de judecată pentru a-și pronunța hotărârea. În majoritatea cazurilor, acest termen este respectat.

Nu există sancțiuni împotriva unei instanțe care și-a pronunțat hotărârea cu întârziere. Termenul de 30 de zile nu este considerat a fi obligatoriu și nerespectarea acestuia nu antrenează nicio eventuală consecință juridică. În cazul în care un judecător pronunță hotărârile cu întârziere în mod repetat, conduita acestuia ar putea fi examinată de Inspectoratul de pe lângă Consiliul Judiciar Suprem al Republicii Bulgaria.

XIV. Alte aspecte

De regulă, deciziile privind aspecte de mediu sunt atacate direct în instanță. Acest lucru se datorează parțial faptului că deciziile unor autorități, de exemplu, deciziile miniștrilor, nu pot fi contestate în fața unui for administrativ superior, deoarece nu există un astfel de for. Recent, mai ales în cazul EIA și SEA, ONG-urile au început să atace deciziile adresându-se mai întâi Ministrului Mediului și Apelor, care este autoritatea superioară Inspectoratelor regionale pentru mediu și ape, iar ulterior instanțelor.

Există o mare diversitate de surse de informații privind accesul la justiție în probleme de mediu. Pe site-urile internet ale aproape tuturor instanțelor de contencios administrativ există informații cu privire la procedura judiciară administrativă, pusă în aplicare, de asemenea, în orice proces de acordare a unei autorizații de mediu. Pe unele site-uri internet se găsesc texte de legi. Pe alte site-uri se oferă explicații scurte cu privire la accesul la justiție. Pe site-ul Ministerului Mediului și Apelor și al Inspectoratelor regionale pentru mediu și ape, există informații despre deciziile individuale care au fost emise și autoritățile în fața cărora deciziile respective pot fi atacate.Linkul se deschide într-o fereastră nouăhttp://www3.moew.government.bg/ Pe site-ul Curții Supreme Administrative se găsește o versiune electronică a tuturor hotărârilor pronunțate de aceasta în ultimii 10-12 ani.Linkul se deschide într-o fereastră nouăhttp://www.sac.government.bg/

Soluționarea alternativă a litigiilor (SAL) există în BULGARIA și este reglementată de Legea privind medierea. Cu toate acestea, litigiile în materie de mediu care sunt judecate de instanțele de contencios administrativ nu pot face obiectul unei proceduri SAL. Începând din 2007, Codul de procedură administrativă a introdus soluționarea unui litigiu printr-un acord în instanță, ca o modalitate de a eficientiza procedura judiciară administrativă. Nu s-a anunțat public niciun astfel de acord în cauzele în materie de mediu.

Medierea este folosită rareori în chestiuni legate de mediu. În unele cauze de interes public, Ministrul Mediului și Apelor a organizat reuniuni pentru clarificarea pozițiilor părților.

XV. În cazul străinilor

Limba oficială a procedurii în Bulgaria este limba bulgară. Persoanele care nu vorbesc și/sau nu înțeleg limba bulgară trebuie să își organizeze apărarea astfel încât interesele lor să nu fie afectate. În cazul în care o persoană dorește să utilizeze o altă limbă decât limba bulgară în cadrul procedurii judiciare, instanța desemnează un traducător. Acest lucru este valabil atât pentru procedura judiciară administrativă, cât și pentru cea civilă. Traducerea este plătită de către partea care are nevoie de aceasta, cu excepția cazului în care legislația națională, cum ar fi Legea privind azilul și refugiații, sau un tratat internațional prevăd altfel. Conform legislației în materie de mediu, bugetul de stat nu acoperă costul traducerii.

Țara de origine a unei persoane nu influențează în niciun fel drepturile acesteia, consacrate prin legislația națională sau tratatele internaționale. Odată ce o persoană este acceptată ca parte la o procedură, legea garantează că aceasta se poate bucura de aceleași drepturi ca și celelalte părți la aceeași procedură.

XVI. Cazuri transfrontaliere

Bulgaria este parte la Convenția de la Espoo privind evaluarea impactului asupra mediului în context transfrontalier. Legislația secundară națională prevede norme pentru punerea în aplicare a obligațiilor autorităților bulgare care decurg din Convenția de la Espoo. În cazul în care partea de origine este o altă țară, Ministrul Mediului și Apelor este autoritatea responsabilă pentru îndeplinirea atribuțiilor prevăzute de convenție. Ministerul Mediului și Apelor este organul care declară intenția Bulgariei ca parte afectată de a participa sau de a nu participa la o procedură de evaluare a impactului asupra mediului, realizată de autoritatea competentă a părții de origine. Ministerul Mediului și Apelor este responsabil pentru comunicarea informațiilor de la partea de origine către publicul interesat din Bulgaria, astfel încât publicul să poată participa la procesul decizional.

Noțiunea de „public interesat” în context transfrontalier nu diferă de aceeași noțiune în context național. Definiția juridică a noțiunii de „public interesat” a fost transpusă în legislația națională a Bulgariei din Convenția de la Aarhus privind accesul la informațiile referitoare la mediu, participarea publicului la luarea deciziei și accesul la justiție în probleme de mediu (pe scurt, Convenția de la Aarhus). Toate țările care se învecinează cu Bulgaria, cu excepția Turciei, sunt părți ale Convenției de la Aarhus. Acest lucru garantează în mare măsură un tratament egal al cetățenilor și al ONG-urilor străine în instanțele bulgare și invers.

În cazul în care BULGARIA este țara de origine, aceasta aplică același standard pentru acordarea calității procesuale active resortisanților săi ca și resortisanților celorlalte țări vecine care sunt părți, de asemenea, la Convenția de la Aarhus. Acest lucru decurge din articolul 3 alineatul (9) din Convenția de la Aarhus. Chestiunea referitoare la posibilitatea ONG-urilor și a cetățenilor din țara afectată de a solicita acțiuni în încetare și măsuri provizorii este foarte interesantă, întrucât aceasta presupune ca jurisprudența bulgară să ofere un răspuns clar la întrebarea dacă articolul 9 alineatul (4) din Convenția de la Aarhus poate sau nu să fie pus în aplicare în mod direct. Această discuție nu a avut încă loc în Bulgaria. În general, cetățenii bulgari nu au posibilitatea de a alege în ceea ce privește instanțele competente din diferite țări în materie de mediu. În materie administrativă, regula este clară — sistemul judiciar bulgar verifică legalitatea deciziilor luate de autoritățile din Bulgaria. În materie civilă și în special în ceea ce privește răspunderea pentru mediul înconjurător ar putea fi o alegere cu privire la instanța competentă, întrucât, în general, răspunderea civilă, atât instanța din locul în care s-au produs prejudiciile și instanța de la sediul pârâtului sunt competente să soluționeze cauza.

ALINEATUL (1) De exemplu, diferiți judecători/diferite secții ale instanței de contencios administrativ adoptă poziții diferite în ceea ce privește interesul unui ONG de interes privat să atace o decizie privind EIA.


Această pagină este o versiune realizată cu ajutorul instrumentului de traducere automată. Proprietarul acestei pagini nu își asumă nicio răspundere cu privire la calitatea traducerii.

Ultima actualizare: 14/09/2016